Nick Sava -Tata Noe

 

Nick Sava – Bărci

„Eh, nu a fost atît de uşor pe cît se zice. Ba chiar mai greu decît se Crede. Ceea ce puteţi citi acum e doar o versiune abreviată şi deseori adăugită a întîmplărilor prin care am trecut cînd cu acel experiment.”

Bătrînul, înalt, solid, cu părul alb coliliu lung pe spate şi barba stufoasă – dacă ar fi tuns mai scurt ar putea fi luat drept Zeus – are ochii mari, galben-aurii, adînciţi sub arcade puternice şi sprîncene stufoase, negre încă. Umerii largi sunt musculoşi, ca şi braţele care ies din tunica albă, cu dungi late vişinii, strînsă la brîu cu o curea lată. E destul de bronzat, sau poate e mai închis la piele, cam ca trăitorii de prin Levant. Nu are deloc înfăţişare de Înţelept, mai curînd de Demiurg – dar poate face parte din acea şcoală de filosofi care trăiesc după principiul „mens sana in corpore sano”.

„În primul rînd, că au fost mai multe încercări. Ţi-am spus, cine crede că lucrurile simple nu se pot complica, nu ştie pe ce lume trăieşte! Şi în povestea asta, aproape tot ce putea merge rău, a mers chiar mai rău decît s-ar fi aşteptat cineva. Eu, bineînţeles, fiind Atotştiitor, ştiam la ce mă pot aştepta, astfel că nu am fost niciodată luat prin surprindere. Am fost, ca să zic aşa, prevăzător. De exemplu, l-am făcut pe Noe să trăiască mult, muuult. Au murit toţi patriarhii de dinainte pînă să se hotărască el să îmi urmeze porunca. Nu şi nu: că lui îi place lumea aşa cum e, că are prieteni, că are rude, că o fi, c-o păţi. A încercat pînă şi chestia aia: „dar dacă sunt pe lume cincizeci de nevinovaţi, tot îi îneci?” I-am tăiat-o! „Aaaa, păi, stai aşa, stimabile, tu ce faci, te tîrguieşti cu mine? Zi mersi că îţi duc păcătoasele de rude Dincolo”… Cum? Nu, nu a zis „mersi”, poate a zis „aferim”, nu mai ţin minte. Eu mi-am pus un nod la batistă să îmi amintesc de curcubeu, nu de ce a spus Noe în acele zile…

Dar pînă la urmă l-am convins! Era să intru în criză de timp. Ştiam că e abia începutul, că tot ce poate merge bine va merge rău. Şi aşa a şi fost. Mai întîi, animalele, nu şi nu! Că nu vor pe corabie, că au auzit de la şobolani că se mai şi scufundă, că nu e loc cu verdeaţă, că nu vor putea mînca şi ele vreo ciozvîrtă de carne proaspătă (asta o ziceau leii – dar şi mieii!), că nu mai are încredere în mine de cînd l-am lăsat fără picioare (şarpele), că nu are loc pe vas (brontosaurul), că el oricum se simte bine în apă (delfinul), că lui îi place o ciurdă, nu doar vreo şapte vaci prăpădite (taurul), că nu sunt banane (maimuţa), că unde o să facă un muşuroi (furnica)… Ba, termita a zis că va face greva foamei, cînd i-am poruncit să nu se atingă de lemnul arcei!

Şi toate se plîngeau că trebuie să se adune acolo, la malul mării, la pasarela care ducea pe arcă. Să bată atîta drum – doar ca După, să o ia iar spre casă. Încaltea, marsupialele au trebuit să plece la drum cu vreo cîteva milenii mai devreme… noroc că nu dispăruse încă pământul dintre Asia şi Australia. Număram zilnic animalele să fiu sigur că sunt la număr, nici prea multe nici prea puţine. Cînd animalele de jertfă s-au văzut mai multe, s-au bucurat. Dar le-a trecut, cînd au aflat că doar o pereche nu va arde de tot… Din acel moment a fost o dihonie între ele cît a durat călătoria!

Între timp, Noe construia Arca. Da, a făcut-o de vreo cinci ori. A luat-o apele, a ars de vreo două ori, i-au furat lemnul – mai ales că între timp, de atîta arcă, apăruse pe acolo deşerturile de le avem şi acum… O dată a făcut-o prea mică, nici jumătate din animale nu au încăput. Dar a făcut-o! Au ajuns şi animalele, într-un final. A trebuit să întorc corabia din drum de vreo cîteva ori, ba cădea vreun animal şi se îneca (şi trebuia să aduc altul, ba cîteva au evadat. Cel puţin nevasta lui Noe intrase în depresie galopantă, a trebuit s-o lege să nu se aurnce peste bord. De ce? Păi, de unde să ştiu eu? Omul nu are liber arbitru, să facă ce-i trece lui prin cap? Mai rău a fost cu al patrulea fiu… Cum, care al patrulea? Hm, cum îl chema? Nu mai ştiu, nici nu are importanţă. A murit, l-a muşcat o cobră.

Dar pe urmă? Prima dată s-a scufundat Arca. Da, pur şi simplu. Ia-o de la cap – noroc că apele nu crescuseră prea mult. Apoi a fost nasol – a dat peste vîrful Ararat şi s-a dat la fund. Noroc că aveam o Arcă de rezervă, hehe. Ba chiar două – cea din Cărţi e a treia, de fapt. Vezi ce bine e să ştii Totul. Pe primele două am pus nişte impostori care se dădeau drept Noe, începuse să-i meargă vestea. Ce-a fost cu a doua? Nimic – au murit toţi de foame. Da, chestii de-astea mărunte, oricînd gata să se întîmple…

Vocea bătrînului e adîncă, puternică, foarte convingătoare. Îl întreb: şi cum a fost cu acel Canaan?

„Canaan? Care Canaan?

„Fiul lui Ham. Da, ăla blestemat de Noe.”

„De unde vrei să ştiu toate amănuntele? Nu eu am scris Cartea. Ce ştiu eu ce chestii au băgat preoţii pe-acolo, ca să-şi justifice matrapazlîcurile? Eu am avut o singură sarcină: să înec Pămîntul, fără a distruge Omenirea. Crezi că e uşor? Stai să vezi data viitoare dacă experimentul are succes!

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Blog | Leave a comment

NICK SAVA – Când nu ştiu ce vorbesc

 Nick Sava – Marină

Sunt cîţiva ani de atunci. Venisem pentru prima dată în România, după un deceniu de când o părăsisem. Timpul mi-a permis să petrec vreo zece zile la Costineşti, staţiunea de suflet a tinereţii mele. Stăteam în gazdă la un localnic. Era început de iunie, eram unul din puţinii vilegiaturişti din sat. Oferta mai mare decît cererea, aşa că mi-am permis să mă tîrguiesc la preţ. Oarece bănuieli avea gazda, dar i-am spus că sunt ardelean. Chiar sunt. Condiţii modeste, pe măsura banilor pe care îi plăteam. Dar ce-mi trebuia mai mult? – îmi ajungea plaja. Seara mă culcam devreme, după ore de lectură. Vacanţa perfectă, aşa cum mi-o visasem (mai ales că eram după un divorţ…)

Gazda, un dobrgean la vreo 45, era harnic şi strîngător, ca mai toţi localnicii litoralului. Toată viaţa fuseseră obişnuiţi să-şi completeze venitul din închirierea camerelor. Tot mai multe, tot mai ieftine. Ultimele construite, prin fund de curte, erau un fel de barăci din scîndură, placaje şi cartoane, nu mult diferite de locuinţele mizere din bidonville-le americane sărace. Fără nicio dotare, unele chiar fără energie electrică, cu geamuri înguste, deloc izolate – se auzea tot ce se întîmpla în curte şi în celalalte camere. Seara zăpuşeală, spre dimineaţa frig. Paturi înguste, simple saltele pe care cearşafurile (deseori rupte) se schimbau numai la sosirea noului chiriaş. O cişmea în curte şi o budă „ecologică” în fundul curţii, unde îşi făceau nevoile (deseori stînd la coadă) zecile de chiriaşi ai „pensiunii”. Dar chiriile erau ieftine, pentru buzunarele studenţilor români. Iar eu eram, în acel moment, singurul chiriaş al curţii. Aş fi putut sta în „casă”, într-o cameră cu pereţi de cărămidă, răcoroasă, cu pat dublu… Dar era fun să stau aşa cum stătusem pe vremea lui nea Ceaşcă…

 Pe lîngă proprietar de „pensiune”, localnicul era şi agricultor. Adică, chiar ţăran. Avea oarece pămînt undeva, în afara satului. Nu ştiu ce cultiva, bănuiesc că porumb. Ăla era mai „profitabil”, putea să vîndă porumb fiert turiştilor. Construia şi o bucătărie de vară, avea de gînd să vîndă şi „meniu” viitorilor turişti. Deci, e posibil ca pe cîmp să fi avut şi cartofi, poate legume, care să mai taie din cheltuieli. Deşi, meniul – pe care mi-l comunicase plin de speranţă – consta în cîrnaţi, cabanos, muştar, poate piure şi fasole bătută cu ceafă de porc. Porcării, ca pentru românii „tradiţionalişti”.

Ne întâlneam în fiecare dimineaţa şi mai schimbam câteo vorbă. Eu eram „pasăre de zori”, mergeam la plajă pe cînd soarele abia se iţea din apă şi răcoarea dimineţii semăna încă a ger. El era harnic, cum spuneam, pleca de dimineaţa tare la cîmp. Pleca devreme şi pentru că acesta era departe, merge „o oră” cu bicicleta. Îşi punea pe cadrul bicicletei o sapă, îşi lua o traistă de mîncare şi un bidon cu apă, şi pleca. Nu chiar în fiecare zi, e drept, şi nu stătea întotdeauna toată ziua la muncă. Deseori, cînd mă întorceam la prînz, căutînd umbra şi răcoarea camerei cu pereţi de lemn şi carton, îl găseam deja acasă.

În zilele cînd nu mergea la muncă, sau după-mesele, le petrecea în curte, meşterind. Pregătea barăcile pentru valul de turişti pe care-l aştepta „după cinşpe”, alerga prin oraşe să stabilească legături de afaceri cu cîrnăţari şi alţi buticari şi, mai ales, îşi bibilea maşina. Avea o Dacie 1300 (şi ceva), încă nouă, („producţie Renault!”), de care era foarte mîndru. Renunţase la cîştigul unui petec din curte în care îşi construise garajul (deloc diferit de „camerele de locuit”), în care îşi ţinea minunea. În general, nu făcea mare lucru: o spăla, o lustruia, lustruia cauciucurile, dădea cu un mic aspirator (primit cine ştie de unde) prin interior – sunt convins că mult mai lipsit de praf decît „locuinţa” mea – şi, uneori, sălta capota „să se uite” la motor şi la măţăraie. Nu ştiu cît de priceput era la partea tehnică.

Într-o zi am discutat despre maşină.

– Nea Petrică, ce faci cu maşina? Nu te-am văzut ieşind cu ea în stradă…

– Oh, mai ies. O dată pe săptămînă, duminica, e mai puţină circulaţie…. Îi face bine la motor. Ies pînă la şosea.

– Credeam că mergi cu ea la Cîţa. Nu îţi aduci de acolo cîrnaţii?

– În maşină? Păi, să pută?! Ce, în sacoşă nu-i pot aduce, cu trenul?

– Şi navetele de pepsi?

– Aaaa, pe alea mi le aduce băieţii. Tot vine cu ele pe la crîşme. Mi le lasă acolo, am timp să le car acasă cu cîrca.

– Tot nu înţeleg, de ce ţi-ai luat maşină?

– Păi, toţi vecinii are cîte una! Eu cum să n-am? Ce, eu-s mai prost? La anu îmi iau alta, nemţească. Am şi vorbit cu nepotu Costică.

Într-o zi, sejurul meu se apropia de sfîrşit, ajung acasă tocmai pe cînd el se întorcea de la cîmp. Năduşit, obosit. S-a oprit direct la fîntînă, să se hidrateze.

– Ce faci, nea Petrică?

– De la cîmp, mînca-l-ar ciorile!

– Mult de lucru, nu?

– Ei, cu sapa sunt învăţat. Drumul mă omoară. Fac o oră pîn-acolo!

Într-adevăr, zilele erau excesiv de calde, arşiţă de iulie. Nu prinsesem în viaţa mea aşa timp la mare, nici în toiul verii. Îmi închipuiam cum era să dai la pedale pe o astfel de arşiţă prin praful drumeagului, fără pic de umbră, bătut de soare în cap…

– Păi, de ce nu îţi iei maşina, nea Petrică?

– Tălică nu ştii ce vorbeşti! Cum să îmi bag maşina în colbul ăla?

– Păi, o speli…

– Lasă…

Nu îmi pot ţine limba:

– Că tot vorbirăm, stau şi mă gîndesc, nea Petrică, de ce nu ţi-ai cumpărat matale o maşină agricolă? Un tractoraş…

Văzusem unul la Cîţa, la ultima vizită acolo. Costa cît o Dacie de ocazie.

– Cu ce bani?

– Păi, gîndesc că faci oarece bani peste vară, nu?

– Nu-ţi zisei că vreau să-mi cumpăr maşină?

– Ce-ţi trebuie maşină, nu ai una? Nici la cîmp nu te poţi duce cu ea. Eu, în locul tău, îmi cumpăram un tractoraş încă de la început, în locul Daciei.

– Ce să faci cu el? Ce, sapa nu e bună?

– Păi nu era mai uşor să ajungi la cîmp în zece minute. Să termini lucrul în jumate de oră?

– Şi restul timpului ce să fac? Să stau la plajă?

– Poate că da. Dar puteai să lucrezi la vecini, pe tarlalele lor. Făceai şi matale un ban în plus, îţi luai o maşină mai bengoasă, să crape satul de ciudă!

– Nu ştii ce vorbeşti! Cine să-mi dea bani să-i sap pămîntul? Ce, ei n-are biciclete? N-are mînuri? Ce le pasă lor că am tractoraş? N-aş fi decît de rîsul lor. Altceva este o maşină!

– Nea Petrică, ţi-am zis, faci mai mulţi bani şi mai repede, decît din închiriat numai. Nici impozite nu plăteşti.

– Păi, de ce-aş plăti? Ce, statul îmi dă ceva?

– Să zicem că statul face şosele, calea ferată pe care îţi vin turiştii…

– Nu ştii ce vorbeşti! De fapt, nu am întîlnit pe nimeni să vorbească cum vorbeşti tu. Să gîndească ca tine. Ştii ce cred eu? Tu m-ai minţit! Tu vii din altă ţară!

– Păi, sunt român…

– Oi fi tu, dar nu mai gîndeşti ca noi! Şi să-ţi fie ruşine! M-ai pungăşit! Îmi plăteşti numa treizeci de mii pe noapte. Ca străin, ai bani mulţi. Trebuia să-mi plăteşti măcar trei milioane!

– Nu te-am pungăşit, ne-am înţeles la bani. Şi să ştii, muncesc pentru banii pe care îi am. Şi plătesc impozite la Stat.

Noroc că am plecat a doua zi. Nea Petrică mă privea cu ură de cîte ori dădea cu ochii de mine. Probabil, pentru că nu ştiu ce vorbesc. Şi cînd. Mai ales, pentru că gîndesc altfel. E clar: de fapt, nu gîndesc cum trebuie!

 

 

Posted in Blog | Tagged , , | Leave a comment

Nick Sava -Căderea cunoaşterii Recitind Vechiul Testament


Nick Sava-Pădure toamna

Acum, că am văzut unde era (sau nu) Grădina, să ne întoarcem în ea. Deci, Omul (Adam, deh) fusese „aşezat” în acea grădină „să o lucreze şi să o păzească”. Şi să mănânce din toţi pomii – mai puţin din unul din ei: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” După care i-a căutat un ajutor – şi, pentru că nu i l-a găsit, chiar i-a făcut unul: pe Eva.

Să vedem ce este cu acest pom, cauza căderii noastre. În fapt, Dumnezeu făcuse să răsară tot felul de pomi „plăcuţi la vedere şi buni de mâncat” – dar mai ales doi pomi minunaţi. Unul era Pomul vieţii, sădit în mijlocul grădinii, celălalt era tocmai acest Pom al cunoştinţei binelui şi răului – nu se spune unde anume sădit. Undeva prin grădină… Erau aceşti pomi mai deosebiţi? Uşor de recunoscut? OK, Pomul vieţii îl recunoşteai pentru că era „în mijlocul grădinii”. Poate chiar era „un picior de plai, o gură de rai” – o zonă verde în mijlocul căreia se înălţa un pom falnic pe care puteai să îl bănuieşti a fi Pomul vieţii. Dar Pomul cunoştinţei etc.? Poate era într-un pâlc de pomi – toţi plăcuţi la vedere, toţi cu fructe moi şi zemoase, frumos mirositoare… Să-l fi putut cunoaşte după frunze? Pomul este cunoscut mai curând după „fructe” – după acestea şi este judecat. Ce fel de fruct avea Pomul cunoştinţei etc.? Cei mai mulţi creştini, întrebaţi, vor spune, desigur: MĂR! Păi, de ce măr? Atunci de ce nu i s-a spus măr – chiar Mărul cunoştinţei etc.? Eh, se pare că, într-adevăr, nu era măr. Primele reprezentări ale Pomului nu îl arată încărcat cu mere, ci mai degrabă cu… rodii. Sau, cum le mai zicem noi, pomegranate. (Să ne amintim că pomegranatul e originar chiar din zona Mesopotamiei!). Ba, islamicii vorbesc de… smochine.

Oricum, avea alt fel de fructe – fructele cuoştinţei etc. Pentru Om, văzând pentru prima dată în viaţa lui fructe, primul lucru (mai mult instinctiv dacât datorită curiozităţii) era să guste din toate fructele, să vadă ce e bun şi ce nu, ce e mai săţios. Să „experimenteze”, mai precis, să afle… Neştiind ce e „bine” şi ce e „rău”, singura întrebare era, probabil: mă va face să mă satur? Şi corolara: mă voi cufuri? Mi se va face gura pungă? (în fond, şi lămâiul e pom…) Va fi rău la gust? (aţi încercat să gustaţi o măslină culeasă din pom? Nu o faceţi!) Neştiind „binele şi răul”, chiar dacă cineva i-ar fi promis o patalama de doctor în filosofie dacă muşca din fruct, tot nu ar fi făcut-o – era mai ales interesat de astâmpărarea foamei. Dar a fost totuşi un lucru care l-a făcut să muşte din acel fruct oprit!

Ne putem întreba (că tot nu vom primi un răspuns): oare Omul chiar nu trebuia să muşte din fruct? Să ne gândim puţin. Dacă nu trebuia să muşte, Dumnezeu putea să nu facă Pomul, nu? Sau, îl putea face în afara Grădinii. Sau îl putea înconjura cu spini, cu sârmă ghimpată, cu sârme sub înaltă tensiune… Îl putea face cu nişte fructe respingătoare: gândiţi-vă, cât de mult aţi fi îndemnat să muşcaţi dintr-un fruct de o culoare dubioasă, din care picură zemuri urât mirositoare, cu un aer de putreziciune în jurul lor…? Îl putea face greu de scuturat, cu crengi la înălţimi imposibil de ajuns: strugurii la care nu poţi ajunge sunt precis acri, o ştie şi vulpea!

Dar de ce a avertizat Dumnezeu pe Om să nu muşte din el? Da, da, i-a zis că va muri „negreşit” – dar ar fi trebuit să îi explice totodată ce înseamnă „a muri”. Neştiind ce e bine şi ce e rău, atunci, la începutul vieţii, Omul nu avea de unde cunoaşte acest concept. Pentru el toate erau „vii”. Pentru el tot ce era, era – şi ce nu era, nu era –, nici nu îşi bătea capul să afle de ce nu mai sunt. Aşa că îndemnul să nu facă ceva, inclusiv să nu muşte din ceva, nu putea decât să îi stârnească o anumită curiozitate. Poate chiar putea înţelege în sens pozitiv: dacă vei muşca din fruct, o să „mori” – adică, o să primeşti o răsplată! Dintr-o dată, după ce a gustat din TOATE fructele (mai puţin două), se putea întreba: dar fructul ăsta ce gust are? E acru, e dulce? E săţios, astâmpără setea? Arată atât de frumos!… Da, da, mi s-a spus că o să mor, whatever înseamnă acest lucru. Chiar, a fi mort înseamnă că voi fi mai înalt? Îmi va mai creşte un… oarece? Îi va place mai mult Evei de mine?

Printre basme, inclusiv în cele arabe din 1001 de nopţi, multe sunt cele care povestesc tocmai despre astfel de interdicţii – bineînţeles, încălcate! Nimeni, nici o fiinţă omenească nu se va opri să experimenteze pe propria-i piele riscul călcării unei porunci de genul „poţi deschide toate uşile din palat – dar nu uşa care se deschide cu această cheiţă! Că atunci…” Da, e nevoie de o experienţă – chiar dacă aceasta nu este direct a noastră. Nu dăm cu bomba atomică pentru că ŞTIM ce se va întâpla. Am văzut-o – şi nu dorim deloc să o şi simţim pe pielea noastră. De când am muşcat din fructul oprit, am învăţat ce înseamnă „a muri”…

Deci, putem crede că Dumnezeu a cam vrut să muşcăm din fruct. La această afirmaţie găsim o a doua motivare. E destul să ne întrebăm: ce se întâmpla dacă Adam nu muşca? Eh, ce se întâmpla? Păi, nu prea multe. Adam continua să lucreze şi să păzească Grădina. Nu ar fi văzut-o pe Eva goală şi, deci, Dumnezeu nu avea motiv să le spună că vor naşte copii – amintesc, până în acel moment femeia era doar „ajutorul” bărbatului! – în durere. Nimic nu ne face să credem că, dacă nu ar fi fost alungat din Grădină, Omul ar fi născut „fii şi fiice”, umplând pământul. Ar fi continuat să trăiască în „Rai”, bucurându-se de prezenţa lui Dumnezeu, de frumuseţea şi bunătatea fructelor, de munca „fără sudoare” în grădină, păzind-o (oare, de cine?) şi trăind veşnic. Deşi nu mâncase încă din Pomul vieţii!

Eh, dar cum e cu Pomul vieţii? Ne putem întreba: de ce nu a muşcat Omul din el? Era uşor de identificat – era doar în mijlocul Grădinii. Nimeni nu îi interzisese să se înfrupte din fructele lui… Că nu a făcut-o ştim din afirmaţia lui Dumnezeu: „Iată că omul a ajuns unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.” Well, well – iată un lucru nou! Hai să ne gândim puţin: ce se întâmpla dacă Omul muşca înainte din rodul Pomului vieţii – că tot avea voie să o facă -, şi abia mai pe urmă din Pomul cunoştinţei etc.? Nu ajungea el ca şi Noi? Mai era atunci ceva de făcut? Pare stupid să întrebăm „de ce nu a mâncat din rodul Pomului vieţii?” – dar nu e deloc aşa. Probabil Dumnezeu, sau Noi, l-a făcut să nu pohtească la rodul vieţii, să uite de el – să nu-l vadă, chiar. Şi atunci, de ce nu a făcut acelaşi lucru cu Pomul cunoştinţei etc.?

Dar să mergem chiar mai departe. De ce a făcut Dumnezeu Pământul? Iar o întrebare idioată, veţi spune. Şi chiar aşa e: l-a făcut pentru Om! Pentru Omul-precunoaşterii ar fi fost de ajuns să facă o Grădină, nu? Dar a făcut un Pământ – El ştia că Omul va ajunge să îl locuiască. Ştia că va fi alungat din Grădină – că va muşca din fructul oprit! Desigur, această afirmaţie seamănă prea mult cu (unele) teorii creştine ale predestinării. Mai precis: Dumnezeu îl făcuse pe Om chiar aşa: cu sămânţa muşcării din rod sădită în gena lui! Că vroia sau nu, Omul TREBUIA să muşte din fruct. Teoretic nu e chiar aşa: Dumnezeu l-a creat cu liber arbitru, Omul putea să muşte sau nu; dar însăşi mecanismul, complexitatea creaţiei arată că Omul era destinat unui singur lucru: să calce porunca!

Şi chiar aşa, ce folos ar fi avut Dumnezeu dintr-o fiinţă, din Omul supus, obedient – care nu ar fi muşcat din fructul cunoaşterii? Îşi avea îngerii, doar. El avea nevoie de cu totul altceva: de cineva care, cunoscând binele şi răul, să aleagă binele şi să respingă răul. Chiar numai din această afirmaţie – pe care nu o pot nega nici cei mai credincioşi creştini! – este evident că Omul TREBUIA să ştie binele şi răul, să poată să ia decizii informate. Altfel era de ajuns ca Dumnezeu să stea tot timpul alături să îi dea peste mână: „nu fă asta, că e rău!” Şi Adam să îl întrebe de fiecare dată: „De ce e rău, Doamne?” iar Dumnezeu să îi răspundă „Crede-mă pe cuvânt, nu trebuie să o ştii şi tu.” Pare plauzibil?

Se pare că Omul repetă această dilemă de fiecare dată, cu fiecare viaţă. De la naştere, el începe să înveţe ce e bine şi ce e rău. Putem spune că actul de a ne naşte este un astfel de muşcare din fructul oprit! Cu timpul ajungem într-adevăr în situaţia de a fi în stare să luăm o decizie, folosindu-ne liberul arbitru – o decizie informată. Am ajuns să citim cărţile sfinte (nu numai Biblia), scrierile filosofilor, analizele psihologice şi conceptele morale universale. Învăţăm care e Binele şi care e Răul – putem decide ce alegem.

E foarte posibil ca acesta să fie scopul traiului pe acest tărâm, în această viaţă. S-ar putea ca acestă viaţă să fie numai un test, care ne va permite, în cealaltă viaţă, să ocupăm o anumită poziţie. Dacă Dumnezeu este informaţie – şi o putem bănui ca informaţie pură, desăvârşită – vom ajunge, poate, să ocupăm şi noi un loc în masa ei. Cu cât testul nostru va fi trecut mai bine, cu atât vom ocupa, poate, un loc mai în „centru”, sau mai pe la „periferie”. Cine o poate spune? Până una-alta, putem spune doar atât: Omul nu ar fi Om dacă odată, de mult, nu ar fi muşcat din Pomul cunoştinţei binelui şi răului…

Rămâne o singură mare întrebare – ultima, dacă vreţi: de ce a fost creat Omul? Nu ştiu dacă cineva a răspuns la ea – ceea ce prezint aici este doar propria mea opinie. Rodul, dacă vreţi, a ani de lecturi şi discuţii, nu o dată în contradictoriu. Şi, bineînţeles, nu am nici o dovadă că aşa ar fi. Deci, eu cred că Dumnezeu a creat Omul pentru că era, sau se simţea, neîmplinit. Avea tot ce îi trebuie: Putere nelimitată, Cunoaştere nelimitată, Conştiinţă nelimitată. Putea fi Drept – dar nu cunoştea Dragostea. Ştia că este „neîmplinit”, oricât ar părea de straniu acest lucru. Îi lipsea ceva – şi această afirmaţie poate fi interpretată drept o blasfemie! Eu cred că îi lipseau SENTIMENTELE. Umane, dacă vreţi. Bucuria, durerea, dragostea, ura, uitarea, mila, teama, grija, dorul… A creat Omul, l-a pus să mănânce din „cunoaştere” şi l-a „alungat” pe Pământ. I-a dat soţie, copii, părinţi, un pământ care este binecuvântare şi blestem, viaţă şi moarte… Când trece prin acest „purgatoriu” şi se întoarce la Dumnezeu, acea parte a entităţii va avea nu numai cunoştinţă, ci şi experienţa sentimentelor.

Cum rămâne atunci cu Iisus? Creştinii cred că el este Dumnezeu – deci, Dumnezeu este şi Om. Cine a avut sentimente mai adânci, mai umane, decât Iisus? Ei bine, eu cred că Iisus este mai mult o reflecţie a Planului lui Dumnezeu: El îl „naşte” pe Iisus – şi nu Îl face! – prin fiecare om care trăieşte pe Pământ. Dar nu în Grădina Edenului. Dacă Omul nu era alungat, el nu ar fi servit Planului! De-ar fi trăit milioane de ani, o veşnicie, în Rai, nu ar fi învăţat – în fapt, nu ar fi avut sentimente! Pentru că aşa ne apare Adam în acele zile de început: fără pofte, fără năzuinţe, fără dragoste, fără respect, fără uitare, fără milă, fără teamă, fără ruşine… Mai mult robot decât om. De aceea cred, încă o dată, că era destinul Omului să muşte din fruct – şi slavă Domnului în vecii vecilor că a făcut-o!

 

 

Posted in Blog | Tagged , , | Leave a comment

Nick Sava – Rânjetul lui Don Quijote

 

Nick Sava- Gunoi

 

…Aş vrea să vă pun o întrebare, mai întâi: căruia dintre dumneavoastră i-a trecut vreodată prin cap să se lupte cu o moară de vânt? Cum? Ah, la dumneavoastră în sat erau numai mori de apă… Mda, mă rog, e destul de dificil să te lupţi cu o moară de apă, trebuie să recunosc. Altcineva? Dumneavoastră? Aţi văzut mori de vânt în Olanda, pe când lucraţi la negru?… Da, sigur, în Olanda sunt mori de vânt. V-a trecut prin cap să vă luptaţi cu ele? Cum, erau proprietăţi private? Da, acesta este un motiv puternic să vă facă să vă gândiţi de două ori înainte să vă daţi la ele. Aţi fi putut fi deportat…

Deci, în general, nu aveţi nimic cu bietele mori de vânt. Vă vedeţi de viaţa dumneavoastră şi vă doriţi ca şi ceilalţi s-o facă la fel. Să fiţi, adică, lăsaţi în pace. Un foarte nobil mod de a gândi! Aşa este, de ce v-aţi da la morile de vânt ale altora? – când nu doriţi ca alţii să se dea la propriile dumneavoastră mori de vânt Un sentiment extrem de creştinesc, trebuie să o recunosc.

Ei, uite, se întâmplă că Cervantes… Aţi auzit de Cervantes, nu?… Nu-i nimic, nu e importantant. Tipul ăsta a scris o întreagă carte despre un individ care nu avea nimic altceva mai bun de făcut decât să se lupte cu morile de vânt… Cum? Mai bine îşi căuta o muncă bine plătită? Indiscutabil, aşa ar fi trebuit să facă! Ăăă… nu, nu cred că ieşeau bani din chestia asta cu morile. Nimeni nu-l plătea să le ia la bătaie. E drept, nimeni nu-l plătea să le lase în pace… Da! Exact, domnul de colo a pus degetul pe rană! Era cam tâmpit, personajul. Un idiot!… Nu, îmi pare rău să vă contrazic, cartea nu se numea „Idiotul”. Aceea a fost scrisă de altul şi, din câte îmi amintesc, nu apărea nici o moară de vânt în cartea respectivă…

Dar, vă rog, să revenim la subiectul prelegerii de astăzi. Deci, cum să facem să NU ne luăm la trântă cu morile de vânt? Pe lângă soluţia la îndemână – cea de a trăi pe coclauri unde sunt numai mori de apă, rămâne cea sugerată mai înainte: să ne vedem de-ale noastre. Din păcate, aceasta este mai uşor de zis decât de îndeplinit! Nu este deloc uşor ne ţinem departe de ceilalţi. Chiar şi numai faptul că, rupându-ne complet de restul lumii, nu mai găsim nici o plăcere în a realiza una, alta. Nu mai are cine să ne admire, să ne invidieze… Dar, să revenim.

În primul rând, ca să ne vedem de-ale noastre, trebuie să vedem mai întâi ce înţeleg ceilalţi prin „a te lupta cu morile de vânt”. Dacă, Doamne fereşte, noi ne vedem de-ale noastre, iar ceilalţi spun despre noi: „Ia uite, bă, cum se luptă ăla cu morile de vânt!” Extrem de neplăcut, nu-i aşa? De obicei, o astfel de situaţie poate fi evitată mai uşor dacă nu uităm câteva principii de bază ale luptei cu morile de vânt. Cel mai însemnat este cel care afirmă că „a te lupta cu morile de vânt înseamnă a te preta la acţiuni care nu îţi aduc nici un folos.” Material, trebuie să specific, deşi sunt convins că dumneavoastră nici nu v-aţi gândit la un alt fel de folos…

De exemplu, să fii bun cu cei din jurul tău. Da’ nu, chiar, ziceţi şi dumneavoastră, ce folos aduce o astfel de atitudine? Este bine ştiut că cei din jurul dumneavoastră abia aşteaptă „să v-o tragă”. Aşa că este normal să le-o luaţi înainte. Cum? Dumneavoastră nu vă place să faceţi rău nimănui? Mai ales căţeluşei dumneavoastră? Foarte frumos, dragă damnă. Ştiu că aşa zice la Carte. Este şi asta o atitudine omenească, cel puţin vă lasă să puneţi liniştită capul pe pernă. Nici nu vă latră… Aşa e. Dacă daţi în cineva, respectivul s-ar putea supăra. S-ar putea să nu aveţi nici un folos imediat dintr-o astfel de acţiune… Are cineva o soluţie pentru o astfel de problemă? Dumneavoastră? Să lovim pe la spate? Interesant. Adică să bârfim. Să aruncăm piatra în aşa fel încât să nu se vadă mâna care a aruncat-o… Da, da…

Alt exemplu. Are poporul o vorbă: „Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti.” Normal este, deci, să încercăm să intrăm în cercul celor „tari”. Cum zicea unul – nu-i dau numele, dar sunt sigur că îi veţi îmbrăţişa modul de a gândi: „Ce să mă amestec în comunitate? Nu vezi că toţi sunt nişte luzeri? (cred că acest cuvânt romanglez nu are nevoie de traducere) Ce folos am eu de pe urma lor? Să ajung şi eu un luzăr? Eu am de învăţat de la cei ajunşi în West Vanc, care fac bani de bani.” (expresie neaoşă, intraductibilă în engleză) Aşa e, doamnelor şi domnilor! Dacă vreţi să vă îndepliniţi idealul, aceasta este calea! Ştiu că este greu de pătruns „acolo”, mai ales că în ochii celor din West Vanc (aici puteţi folosi numele celui mai select cartier pe care vi-l puteţi imagina) dumneavoastră faceţi parte din tagma scârboasă a luzerilor, dar nu este imposibil. Aceasta dovedeşte că această acţiune nu face parte din cele care se pot încadra în categoria „lupte cu morile de vânt”. Mai mult, vă va aduce foloase palpabile. Materiale. Deci, din acest exemplu extragem un al doilea principiu de bază: „Lupta cu morile de vânt nu au şanse de izbândă.”

Alt exemplu. Ce ziceţi despre cei ce doresc să-i adune pe români într-o comunitate etnică? Ca evreii, grecii, ucrainenii… Sigur că da! Nişte luzeri! Nebuni. Comunişti. Securişti. Nereprezentativi. În slujba sistemului canadian. Cine-i bagă în seamă?! Exact, exact… „Cine se cred, buricul pământului?” Sigur că da. Văd că sunteţi unanimi în a vă exprima ultrajul… Un exemplu tipic de luptă cu morile de vânt! Nu are nici o şansă de a izbândi şi nu aduce nici un folos material.

Ce ziceţi? Acolo, în colţul acela? Că poate le iese ceva? Mda… La asta nu m-am gândit… Dar aceasta ar fi ca şi când aţi afirma că Don Quijote era plătit să se lupte cu morile de vânt. Cine este Don Quijote? Nu v-am zis? Idiotul de care a scris Cervantes. Da, unul care mai credea în tot felul de tâmpenii. Cavalerism, loialitate, dăruire de sine, dragoste curată, credinţă, moralitate, dezinteres, puritate… Vă daţi seama că oamenii normali au râs de el, l-au alungat… A şi murit, de altfel… acum vreo cinci sute de ani…

Cum? De ce se mai vorbeşte despre el şi azi? Asta este o întrebare la care nu am găsit încă un răspuns. Nu îmi dau seama, cum e posibil ca nişte oameni normali, ca mine şi ca dumneavoastră de-o pildă, să dispară fără a lăsa măcar o urmă, o amintire, o scamă, iar despre nebunul de Don Quijote să se pomenească în veac?!

Eu cred că asta de la morile de vânt ni se trage. Cred că el va dispare cu adevărat numai când lumea va înceta să se mai lupte cu morile de vânt. Întorcând această problemă pe toate părţile, am găsit o soluţie pe care mă grăbesc să v-o împărtăşesc! Ar trebui să formăm o organizaţie, să zicem o Ligă Împotriva Morilor de Vânt. Când ele vor dispare, nimeni nu va mai avea cu ce se lupta. Sunteţi de acord cu această idee? De aceea, vă propun ca dumneavoastră să deveniţi membrii fondatori ai acestei organizaţii… Staţi puţin… Unde fugiţi?

 

Nota Redactorului:

 Fragment surprins din discuţia care a avut loc după prelegere, între organizator şi profesor:

– La naiba! Ţi-am spus să fi atent cum îi iei. Dacă puneam bine problema, poate ne ieşea de-un parai, doi… Vreo donaţie, ceva. Auzi, să le ceri să se unească! Păi, dragul meu, aceasta este un exemplu tipic de luptă cu morile de vânt!

 

 

Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Editura Tehnopress, Iaşi, 2008

 

Posted in Blog | Tagged , , | Leave a comment

NICK SAVA- UN PORTRET ÎN LUMEA FANTASY

Asociația ‘’VERUM’’&ClubulUnesco ‘’QUASAR’’

 

UN PORTRET ÎN LUMEA FANTASY

 

NICK SAVA

ARTIST PLASTIC ŞI SCRIITOR ROMÂNO-CANADIAN

(30.08.1953 – 09.03.2016)

la-inceput

’’La început’’, acrilic pe pânză, 50×70, artist Nick Sava

 

site: http://nicksava.falezedepiatra.net/
pagina FB: https://www.facebook.com/nickgsava
cărţile: http://nicksava.falezedepiatra.net/?page_id=67
album: http://www.calameo.com/read/000310051e7834b927534

 

 

„Perseverent în căutarea vocaţiei sale, Nick Sava s-a îndreptat spre Artă, cu reverenţa discipolului autentic ca spre a doua sa identitate. Post-impresionist ca structură, fantastic deseori prin tematică, artistul a excelat în compoziţii inspirate unde paleta coloristică a fost la înălţimea talentului său. O anumită euritmie a culorilor dublată de o celeritate adolescentină creatoare de invidiat dar instinctiv şi profund, Nick Sava a ştiut să graveze dincolo de imagine, de timp şi spaţiu, propria naraţiune, destinul său tempestuos şi neverosimil, tragic întrerupt.”(MARINA NICOLAEV)

NICK SAVA
artist româno-canadian
(30.08.1953- 09.03.2016)

 

„Nu sunt „noul Iisus”, aşa cum mulţi dintre mai tineriimembri ai comunităţii m-au denumit în derâdere (dovedind astfel şi puţina lor credinţă religioasă). Sunt, poate, un proroc care strigă în deşert, aici, la răscruce de veacuri. Căci, iarăşi, se dovedeşte că nimeni nu-i profet printre ai săi…” (Nick Sava, Vancouver, Oct. 2007)

 

artist plastic, scriitor, redactor- şef Atheneum Magazine, Vancouver,

profesor de Arte Plastice Braşov, România

născut în  Braşov, 30 August 1953
emigrat în Canada în 1990
revenit în ţară în  august 2008

decedat în  Iaşi, 09.03.2016

 

Educaţie:

2011 – Fine Arts Faculty (Pedagogy), “G. Enescu” University Iasi, Romania Bachellor Diploma

2007 – NAIT/Univ. of Alberta, Electrical Engineering, Lighting Designer Bachellor Diploma

1986 – Arts School of Braşov (instr. Alexandrina Gheţie) Diploma

1981 – Fac. of Forestry – Installations, Univ. of Braşov, Diplomat Engineer Diploma

Employment:

2011 – 2012-profesor de desen (gimnaziu), Brasov

1997-2008-Lighting Designer (Edmonton, Whitehorse, Seattle WA, Vancouver)

1981-1990 – Inspector ISCIR, IACIM, Braşov

1990-1991–  political refugee, Usti nad Labem Camp, Czech Republic

1991-1997– education in Edmonton, Alberta

2008-2011 – education înIaşi, Romania

 

ARTIST PLASTIC:

 

Prizes and Distinctions:

1989 1st Prize, National Festival, Romania

1987 3rd Prize, National Festival, Romania

1988 2nd Prize Art Festival for Young Artists, Romania

1984-1989- six 1st prizes in Braşov (district) Festival

 

Group Exhibitions:

2011 – Galeriile “Ion Neagoe”, Casa Corpului Didactic, Iaşi

2011 -Galeriile de Artă “Th. Pallady”, Iaşi

2011–Salonul Anual de Artă “ARTIS”, Galeriile World Trade Center, Iaşi

2010-Galeriile Moldova Mall, Iaşi

2010 –Salonul Anual de Artă “ARTIS”, Galeriile World Trade Center, Iaşi

2009 –Salonul Anual de Artă “ARTIS”, Galeriile World Trade Center, Iaşi

2009 -Hand Club, Iasi

2005– Massey Theatre Gallery, New Westminster, BC Canada

2005 – Queen’s Park Gallery, New Westminster, BC Canada

2004 –  Massey Theatre Gallery, New Westminster, BC Canada

2004 – Evergreen Community Centre, Coquitlam, BC Canada

2003 –  Terry G. Fox Gallery, Burnaby, BC Canada

2003 –  Burnaby Gallery, Burnaby, BC Canada

2002 –  Terry G. Fox Gallery, Burnaby, BC Canada

1989 –  Braşov Romania

1988 – Braşov, Romania

1988 – Tg. Mureş, Romania

1988 – Sibiu, Romania

1986 –  Braşov, Romania

1986 – Sf. Gheorghe, Romania

1985 –  Braşov, Romania

Personal Exhibitions:

2010 – 2011– Vama, jud. Suceava

2002 – 2007- BC Romanian Community Centre New Westminster, BC Canada (permanent)

1989– UAPA Gallery, Braşov

Membru-Colaborator site-uri:

 

SCRIITOR:

2001 – 2008-Redactor- Şef Atheneum Magazine Vancouver, Canada; editoriale şi eseuri (lunar)

2003 –„În care Păcală”, povestiri şi snoave populare repovestite 2002, Published 2003, „Dealul cu melci”, Braşov,  România

2006 –„Pe un tărîm străin (Căutarea lui  Harap Alb I)”, roman (fantasy), 2006, Published 2009, 2nd ed. 2015, Atheneum Vancouver, Canada/PIM Iaşi, România

2007–„Taraba cu vise”, roman-egoficţiune, 2007, published 2015,  PIM, Iaşi

2008 – „Fericirea de Dincolo”, eseuri (2002-2008), published 2008, Tehnopress, Iaşi, România

2008- „Fiul lui Dumnezeu”, roman istoric, 2008, published 2015, PIM Iaşi

2015 –„Recitind Cartea”, eseuri, 2009-2010, published 2015, PIM, Iaşi

2015 – „Un han pentru toate timpurile (Căutarea lui Harap Alb II)”, roman fantasy, 2015, published 2015,  PIM,  Iaşi

2015 – „Prin Turcia, cu Biblia în mînă”, jurnal de călătorie, 2010, published 2015, PIM, Iaşi

2015 – „O zi obişnuită”, piesă de teatru, 2009 Published in Teatru, 2015, PIM, Iaşi

2015 – „Cartea cu povestiri” (Povestiri fantastice; Ucenicia unui  jurnalist), published 2015, PIM, Iaşi

2015- „Tehnica picturii în Acrylic”, published 2015, PIM, Iaşi

2016 GOLF, roman rămas în manuscris

Prizes and Distinctions:

2009Diploma de merit pentru arta literară a Colocviului de fantastic, SF, SI Avangarda „Iaşi 600+ Quasar30”, 5-7 iunie 2009

2010Premiul revistei “Dacia literară”, Concursul naţional de creaţie literară “Ion Creangă” – POVEŞTI, Muzeul “Ion Creangă”, Iaşi

din 2009 membru al Cenaclului „Quasar-UNESCO”, Iaşi

– povestiri SF/fantesy publicate în revistele:  Dacia literară”, „Atheneum”(BC)„Nautilus”,  „Argeş”,  „Timpul”, „Junimea Studenţească”, „Faleze de piatră”, „Atheneum”, „Grupul celor 7”, „Alchemia”.

Posted in Blog | Leave a comment

Nick Sava – Ştirile Din vol. Ucenicia unui jurnalist

 

Nick Sava – Natură statică

Azi Şefu’ m-a pus să stau pe lângă Gruzinu’. Nu e gruzin, dar e bărbat înalt, vânjos, negricios, cu mustaţă stufoasă, „a la Ilarion Visarionovici” – posibil ca femeile din redacţie să-i fi dat această poreclă. El e redactorul de la Actualităţi.

– Băieţică, îmi zice el – deşi probabil suntem de-o vârstă. Totuşi, viaţa palpitantă pe care a dus-o ca jurnalist în România post-decembristă poate conta ca dublă, în ani. Sunt, deci, Băieţică. Ascultă la mine. Ştirile sunt aceleaşi. Le luăm de la agenţiile de ştiri. Şi noi, şi concurenţa. Importante sunt două lucruri: unu- cine iese primul cu ştirea respectivă – şi doi- cine o face mai interesantă. Cu momentul ieşirii, e mai greu. Dacă ştirea apare când ediţia e închisă, e grav! Trebuie să mutăm articolele să îi facem loc – fără a pierde totuşi camionul spre tipografie. Că atunci e groasă! Cei de la paginare sunt duşmanii noştri de moarte, mai ceva ca Al-Queida. Ne-ar da foc. Ar da foc mai ales Mediafax-ului!

– Şi cum?…

– Păi, dacă beam eu banii daţi lor, aveam ciroză de mult!

Nu am înţeles dacă a spus-o cu duşmănie, regret, nici dacă are deja ciroză…

– Aşa, continuă el. Acum, partea a doua depinde de noi. Cum faci o ştire de doi bani să devină interesantă? Ei? Ei?

Am dat neputincios din umeri. Probabil, dacă urmam şcoala de jurnalistică, venea acolo vreun profesor, ceva, să mă înveţe aceste tertipuri, dar aşa… Eu nu am decât o „pilă”, cât o fi şi aia la putere.

– Hai să luăm o ştire la întâmplare. Nimic nu te învaţă mai mult decât un caz concret. Uite aici: „Satelitul american care se va prăbuşi pe pământ s-ar putea dezintegra în atmosferă” Ce zici de asta?

Am dat din nou din umeri. Cui îi pasă? Sper să nu îmi cadă în cap…

– Aşa e, Băieţică. O ştire anostă – dar cu potenţial. Dacă nu am loc, am prea multe crime, certuri între Palate, cazuri de corupţie, violuri, incendii, chestii de-astea normale, nici nu o citesc. Acum o citesc să te învăţ meserie.

Deci, are potenţial. Colegii mei ar putea scrie, să zicem, liniştitor. „Satelitul prezintă riscuri minime, e mai mult ca sigur că va arde la intrarea în atmosferă” – poate să scrie unul. „Pentagonul va trimite rachete să îl distrugă imediat ce se constată o ameninţare din partea lui” – va zice un altul, pro-american. Ştii, asta arată că nici pasărea nu intră în spaţiul american, Pentagonul pac! Să o ştie şi chinezii!

Un altul vine cu calcule. „Posibilitatea ca resturile satelitului să cadă într-o zonă locuită sunt extrem de slabe. Pământul e acoperit în proporţie de 75% cu apele oceanelor, alţi 18% sunt acoperiţi cu păduri, sunt şi munţi circa 21%, gheţarii polari sunt aproape 30%, chiar în topire, mai sunt şi deşerturi, chiar câmpii locuite doar de popândăi.. Restul…”

– Restul?

– Băieţică, nici un cititor nu se apucă să facă socoteli pe marginea ziarului! Asta învaţ-o de la mine. Aşa. Un altul poate să scrie despre intervenţia avioanelor de luptă americane – ăsta e tot pro-american. Dar unul anti, va scrie „Cum e posibil ca americanii să dea cu sateliţii în bieţii oameni? Măcar dacă aveau grijă ca resturile să cadă într-o tabără de talibani.” Un alt anti va scrie: „Probleme grave în apărarea USA. Au început să le cadă sateliţii spioni!” Unul căruia îi plac teoriile conspirative – şi cui nu-i plac?! – va scrie: „Oare a cui mână a provocat prăbuşirea unui satelit spion american? Să aibă legătură cu Insula Şerpilor?” Ştii, asta ca să sune şi puţin naţionalist… Ba chiar un naţionalist va putea scrie: „Episcopul Tokes a protestat la Bruxelles împotriva discriminărilor româneşti în Ardeal. Autorităţile române, aliate cu NATO pe axa Bucureşti-Washington, dau acum cu sateliţi americani în capul secuilor!” Aceasta ar putea-o spune şi un jurnalist moldovean în slujba lui Voronin… Ai înţeles până aici?

– Am înţeles, dle Gruz.. Popescu. Ce era să-i spun?

– Bun. Întrebări?

– Ce scriem noi?

– Aha! se lumină el la faţă. Uite o întrebare bună. Foarte bună întrebare! Da, Băieţică, ăsta e tot şpilul în meseria noastră! Ce scriem noi? Cu ce facem noi ziarul nostru diferit de al altora? Tu ce ai scrie? Privirea mea de vacă în gestaţie l-a convins să continue. Nu, noi avem o statură morală! O atitudine politică! Cititorii aşteaptă de la noi altceva. Noi – respectiv eu -, aş scrie una sau alta, în funcţie de climatul politic al zilei. „Oare Băsescu a ştiut de posibilitatea ca resturile unui satelit  urmau să cadă în capul populaţiei României? A înaintat proteste „prietenilor” lui americani pentru pericolul în care pune, nejustificat, poporul român? A luat măsuri de adăpostire a populaţiei? Acum se vede politica dezastruoasă a celui care se auto-intitulează „preşedintele tuturor românilor”: nu a construit măcar un buncăr adăpost! Ruşine!”

– Ştii, e totuşi Preşedintele românilor…

– Deocamdată. Şi nu pe vecie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Cel mult încă un mandat. Dar tu cu cine ţii?

– Nu cu…

Aşa. Asta ar fi una.

– A doua ar fi să dăm vina pe Prim Ministru – sar eu ca baba la război.

– Băieţică, repet: tu cu cine ţii? Nu, nici vorbă. Am putea da vina pe Macoveanca, ea e tot de-a preşedintelui. Sau pe Nuţi.

– Aha, m-am luminat eu. Că a ieşit din baie în prosop şi a destabilizat pilotul satelitului…

– Sateliţii nu au piloţi! E drept, cititorii noştri nu ştiu. Da, ideea nu e chiar atât de rea… Putem în schimb scrie „Casa regală şi-a manifestat îngrijorarea faţă de această tragică posibilitate. Purtătorul ei de cuvânt sugerează că nu este vorba decât despre o continuare a terorismului bolşevic, cel care l- a silit pe Majestatea Sa să abdice acum 60 de ani.”

– Hm, nu ştiam că sunteţi monarhist.

– Nu sunt. Dar Monarhia este sperietoarea Preşedinţiei – te-ai prins?

Hăhăhă…

– Să dăm vina pe comunişti? înteb eu prosteşte. Adică…pe pesedei?

– Bă, ai grijă! Ia să vedem ce ai învăţat!

– Domnu Gruz… Popescu. Dar ce se întâmplă dacă totuşi primim o ştire bună după ce s-a încheiat ediţia?

– Atunci ne folosim imaginaţia. Sau strângem din dinţi. De unde nu e, nici Dumnezeu, nici Şefu’, ba nici măcar Patronul nu cer… Hai, fugi şi fă planul ediţiei viitoare!

La biroul meu, mi-am scos titlurile de la agenţiile de ştiri. Mda, crime, asasinate, revoluţii nu se întâmplă doar la noi. Ba chiar un caz de corupţie internaţională şi un tun care îi face pe băieţii noştri deştepţi să se înverzească mai ceva ca iarba din Pipera… E drept, acel tunar a fost prins, nu ca ai noştri, verzi (acum) ca brazii.

Păcatul cu aceste ştiri e că ele apar la o oră când nu contează. Toţi adversarii noştri le au în faţă. Cititorii aleg ziarul după fineţea hârtiei, să le fie cu folos în fundul curţii… Cum să facem un impact? M-am apucat să scriu.

Bineînţeles, Gruzinu’ plecase deja pe teren. Nici Alinuţa de la Cultural nu mai era – probabil, tot pe teren. Ei îi plac gruzinii… Am dus planul la Şefu’, mi-a făcut semn să i-l las pe birou. Au trecut câteva ceasuri, când, din biroul Şefului, se auziră nişte strigăte: „Oh! OH! My GOD!” Am înlemnit. Mi-a citit hârtia! – mi-am zis. Am pus mâna pe telefon să îmi pregătesc „pila”…

Dar nu a fost nevoie. Au urmat nişte „YES! YES! YES!”, semn că îi plăcuse. M-a chemat mai târziu la el. După mirosul fin de parfum mi-am dat seama că primise o vizită inopinată şi discretă…

– Ascultă, bă, ce e asta?

– Ştiţi, ştirile…

– Ştiu, că nu sunt bou! Dar explică-mi şi mie, că nu ştiu ce e în capul tău. Uite: „În ediţia de mâine: „Catastrofă în jungla Amazoniană. Pe lângă nenumăratele cadavre de oameni şi pomi, industria de hârtie şi de mobilă internaţională va avea de suferit. Un nou crah la Bursă!” „Submarinul atomic care patrula paşnic prin Golf a scăpat o rachetă atomică. Din fericire, racheta a căzut pe locul de unde plecase.” „Cutremur catastrofal în zona Vrancei. Oprişan pierde câteva milioane, dar promite că se va reface rapid.” „Înţelegere secretă în spatele liberalilor. Preşedinte îl vrea pe Rege preşedinte, el mulţumindu-se cu postul de Prim Ministru – ereditar!” „Blat la meciul de popice. Ruşine arbitrilor! Echipa Măgura Sfărojeni a anunţat că la următoarea întâlnire va cere o echipă de arbitri internaţionali.” „Din culisele îmbogăţirii peste noapte ale domnişoarei Klara. Cum am făcut primul milion.” Detalii, mâine.

Am zâmbit mândru de ideea mea – dar zâmbetul mi s-a stins pe faţă.

– Bă! Că te legi de Oprişan, mi se rupe. Toţi ziariştii se leagă de el de-un deceniu, şi ce dacă? Că ruşii sau americanii se scufundă între ei, treaba lor. Că popicarii sunt nemulţumiţi – dar ce, eu sunt? Pădurile Amazoniei nu au decât să ardă cu totul – cu atât mai scump va fi lemnul din pădurea cumpărată de mine mai acum câţiva ani. Dar, de ce te legi de domnişoara Klara? Nu că m-ai supăra pe mine, dar poţi supăra alţi vreo câţiva, unii din ei cu boaşe de taur! (Ca să vezi!- mirosul de parfum din birou…) Să nu te mai prind cu elucubraţii de astea! Ce detalii poţi să dai mâine?

– Păi, până mâine cititorii uită. Mâine le dau alte dezvăluiri uluitoare…

– Când apare, trimite-l pe Gruzin la mine! Acum sunt ocupat.

Pe când ieşeam, Şefu dădea telefon la un amic de pe lângă Cotroceni. Conversaţia a început-o cu „Trăiască Regele!”…

 

 

Posted in ARTICOLE | Tagged , | Leave a comment

Nick Sava – Poveste valahă (Povestire fantastică)

Nick Sava – Noaptea vrăjilor

 

Maica Filofteia priveşte pata de lumină care cade pe masa de lemn lucios, lustruit de coatele măicuţelor care au stat la ea de-a lungul timpului. Opaiţul nu poate da o lumină prea puternică, iar fitilul şi uleiul sunt de proastă calitate.  Lumînările sunt scumpe…cele de la „Vii şi morţi” sunt de o calitate mai proastă decît opaiţul. De fiecare dată cînd priveşte pata de lumină îşi aminteşte de anii cînd lumina ar fi fost ultimul gînd care să o macine.

E frig. Deşi are pe ea nu numai două rase, ci şi o pelerină de lînă groasă – una din puţinele lucruri permise să le păstreze din viaţa de mirean – dar al maicii stareţe, semn de mulţumire pentru daniile bogate primite de-a lungul anilor pe cînd ea, Elisaveta, le-a putut face mînăstirii -, frigul se strecoară prin papucii de pîslă tociţi şi pe sub poalele rasei. Nu, nu mai era tînără, căldura trupească a părăsit-o aproape de tot. Uneori se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o şi pe ea, punînd-o alături de toţi cei ai ei. Soţul şi fiii în cripte pe la Mînăstirea din Deal, fiicele înmormîntate în srăini… Mai are o nepoată, măritată tocmai în Ţara Ungurească, de care nu mai auzise nimic de aproape un deceniu. Cu rudele mai îndepărtate se stricase de mult…

În mijlocul petei de lumină gălbuie stă foaia de pergament pe care îşi scrie jurnalul. E, de fapt, o foaie de Biblie mai veche, papistaşă. După ce părintele Nestor o declarase eretică, fusese ruptă – dar foile de pergament sunt preţioase! Aşa că foile au fost răzuite cu grijă cu cuţitaşe de os, pînă au rămas curate de orice urmă de pană sau înfloritură. Şi aceste foi de pergament (mai are două, pitite în aşternutul patului) sunt tot dar de la Maica Stareţă. O fi curioasă şi ea să citească ce are de spus măicuţa care odată – de fapt, nu cu prea mult timp în urmă – fusese Doamna Ţării.

Nu e lucru uşor să scrii despre tine. Nu este uşor să fii sincer cu tine însuţi – aşa cum nu e uşor şi nici bine să fii sincer cu alţii. Gîndul că după moartea ei, această spovedanie va fi citită de ochi străini, poate răuvoitori, o fac să dea înapoi. Sunt multe lucruri pe care nu vrea să şi le mărturisească, pe care nu le-a spus niciodată în nicio spovedanie – deşi arhimadritul Arhonic, cel ce a stat alături de famila ei încă de pe cînd ea era doar o copilă domniţă iar el simplu diac, era un prieten apropiat. Nu, sunt lucruri care o sperie şi nu vrea să şi le amintească. Cum, deci, să le pomeneşti altora? Nu e neaparat vorba despre greşeli făcute cu voie sau fără de voie – dar cerute de crugul vremii -, pe acelea le-a spus şi părintelui Arhonic, uneori şi soţului şi copiilor – dar sunt alte fapte, gînduri, trăiri, simţiri care au speriat-o mereu. Acum, cu atît mai mult….

Ştie că nu toată lumea poate ţine un jurnal. Nici scrie o spovedanie. Nu numai datorită faptului că nu toată lumea ştie a scrie. Ea a învăţat de copilă, pe lîngă Arhonic, diac şcolit la sud de Dunăre. Venise ca secretar al tatălui ei, os domnesc – a şi suit o vreme în tronul ţării – care, iată, nu ştia să crie, ci doar să pună sigiliul inelului în ceara roşie a hrisoavelor. Secretarul i-a învăţat carte pe cei trei copii ai biv-spătarului, i-a învăţat a citi şi a scrie greceşte ca la Ţarigrad. Dar pe ea, care a arătat har şi dragoste de scris, a învăţat-o şi latineşte şi slavoniceşte, de a putut să citească toate cărţile avute în ladă, la conac. Asta a ajutat-o mai tîrziu să fie secretar de taină tuturor domnilor din familia ei, înţelegînd de atunci că în familia ei, ca de fapt în toate familiile domneşti ale ţării, sunt taine pe care nici chiar ochii iubitului Arhonic nu le poate vedea!

I-a mai plăcut Elisavetei şi toate poveştile despre vechimea familiei, încă de la Descălecat şi de la Voievozii din vechime, fiind ea mîndră de tradiţia ei. Faptul că printre rude se numărau femei măritate în alte familii mari, care născuseră ţari şi despoţi şi baroni şi voievozi în mai toate ţările acestui Răsărit de Evropă îi dădea conştiinţa apartenenţei la un neam ales de către Dumnezeu. De la o vreme se întreabă, e drept, dacă alegerea nu a făcut-o altul… Cel Rău… Pentru că faptele nu pot fi ascunse, deşi le pot fi date alte înţelesuri – dar cele mai rele sunt gîndurile, care rămîn ale tale şi nu le poţi răstălmăci. Şi mai ştie că aceste gînduri i-au muncit şi tatăl, şi fraţii, şi fiii. E posibil ca şi duşmanii să fie munciţi de ele, fiind ei înrudiţi. Doar cu ei s-au luptat cei din neamul ei pentru Domnie, avînd şi ei drepturi care vin din negura timpului.

Priveşte puţinele rînduri scrise pe pergament:

„Vă leat …. Biv-vornicul Dan a suit în tron, fiind uns voievod atotstăpînitor de către arhimadritul Tudosie, la Crajna, după ce voievodul Io Radu, fratele său, a căzut prins şi ucis de năvălitorii tătari, Dumnezeu să odihnească sufletul lui. Voievodul Io Dan a domnit patru ani şi a avut lupte cu tătarii de două ori şi a construit Mînăstirea din Deal, mulţumire lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în luptă. Dar apoi a căzut în lupta de la Tei cu voievodul Ardealului şi fratele lui, Vlad, a venit la Domnie.”

Da, nu poate spune că Radu a căzut pentru că tatăl ei, Dan, întinsese o cursă acestuia, cu ajutorul tătarilor. Voievodul Io Radu, unchiul ei, domnise deja şapte ani. Acum oamenii nici nu îşi mai amintesc de domnia lui. Trecuse ca un fum, nu lăsase nimic în urmă. O fată a lui se măritase cu un Despot, avînd astfel ţara pace la Dunăre. Nici faptul că oamenii tatălui lui puseseră foc la cula lui Radu, ucigînd acolo întreaga lui familie. Vina a căzut pe nişte năvălitori nomazi de la sud de Dunăre, pe care Despotul i-a căutat zadarnic… Io Dan credea că prin asta se asigurase de linişte – nu se uitase că mai avea alţi doi fraţi… Unul din ei, Vlad, promisese jurămînt de vasalitate voievodului Ardealului dacă îl alungă pe Io Dan al Valahiei. Tatăl ei nu bănuise nimic, probabil. Suliţa lefegiului plătit de Vlad îl luase pe la spate, pe nepregătite.

„Vă leat …. Vel logofătul Mircia, fratele cel mic al Domnului, a lovit la Stînceşti, unde voievodul Io Vlad era la o nuntă a slujbaşului lui, Vel Vistiernic Preda, şi a tăiat pe Domnul. Vel Vistiernicul, deşi acum înrudit cu Vlad, al cărui fiu se însurase cu fata lui, Mălina, a pus genunchiul în faţa lui Mircia, supunîndu-se. Voievodul Io Mircia a domnit atotstăpînitor unsprezece ani, construind mînăstirea Cernoviţă, mulţumire lui Dumnezeu pentru liniştea dată lui.”

Da, Mircia a avut linişte. Mama îi luase pe ea şi pe cei doi fraţi şi trecuse Dunărea la Tîrnovo, unde o soră a ei mai mare era măritată cu fiul ţarului. Acolo au stat adăpostiţi, deşi Io Mircia ameninţase cu război dacă nu sunt întorşi domniei. Odată trecuse Dunărea cu un buluc de oaste amestecată – valahi, tătari şi cîţiva valahi din Ardeal, cu care avea prietenie. Dar bulgarii şi aliaţii lor, valahi armâni, i-au fugărit înapoi, însîngeraţi. Între timp, ei, copiii fostului domn Io Dan, au crescut. Singura fericire a ei a fost prezenţa constantă a credinciosului lor Arhonic, şi o cutie plină de cărţi.

„Vă leat …. Io Mircia, voievod atotstăpînitor a toată Ţara Vlahilor a căzut bolnav şi a murit cu două săptămîni înainte de Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. A fost pus în mormînt la mînăstirea zidită de el la Cernoviţa, aibă milă Dumnezeu de sufletul lui.”

Şi de al Mamei, care plătise pe bucătarul Domnului, cumnatul ei, să pună otravă în mîncarea lui. O poate judeca ea pe Mama? Nu făcuse alta decît îşi ferise copiii de moarte: cît timp Mircia, unchiul lor, trăia, viaţa lor era în pericol. Şi apoi, ce drept ar avea Elisaveta să o judece, cînd sîngele de pe mîna ei este încă mai gros?…

„Vă leat …. Io Marcu ot Stînceşti, fiul Predii, ginerele domnului Io Vlad, a fost uns în Cetatea de Scaun de arhimadritul Vasile Athonitul, vlădica. A domnit trei ani şi a murit străpuns de săgeată la o vînătoare…”

Marcu, fiul Predii, stătuse ascuns în Ţara Vlahilor Negri de la nord, spre Poleaci, de teama lui Io Mircia. Acesta îl iertase la urcarea pe tron, avea ajutorul vistiernicului – dar pe urmă începuse să pună la cale căderea capului cumnatului său. Marcu a fugit iar Mădălina, soţia lui, fusese zavorîtă în mînăstire – unde a şi murit. De foame, se zice… Marcu, la întoarcerea în ţară, nu o mai găsise. După ce tăiase toată familia Mircii, fusese uns Domn, dar putere nu avea: boierii mari nu îl recunoşteau a fi de os domnesc. Nici nu a domnit pe toată Ţara, părţi lăturalnice rămînînd slobode, în mîna boierilor. L-au susţinut fraţii ei, în schimbul permisiunii întoarcerii de la Tîrnovo şi cinuri mari, în Sfatul Domnesc. Marcu acceptase – şi plătise cu viaţa. Mîna ucigaşului fusese plătită de fratele ei, Iovan.

„Vă leat …. Io Iovan zis Cel Palid a fost uns domn atotstăpînitor pe toată Ţara Vlahilor la Cetatea de Scaun în Săptămîna Mare de Vlădica Vasile. A zidit Mînăstirea de maici Izvorul Tămăduirii, unde s-a adăpostit pînă la moarte Domna Mama voievodului. A domnit nouă ani, ducînd lupte cu tătarii şi cu păgînii de la sud de Dunăre, de două ori. În anul opt de domnie trebuise să jure supunere acestora. În anul al nouălea, cînd era la capitala acestora să plătească haraciul şi să fie confirmat în domnie, a fost ucis de păgîni. Aibă Domnul Dumnezeu milă de sufletul lui, căci trupul i-a fost aruncat hrană la peşti.”

Cei nouă ani de domnie ai fratelui ei mai mare au fost ani fericiţi. Atunci ea se măritase cu Vlad, fiul mezin al lui Mihai, vărul tatălui ei. Aceşti veri fuseseră şi ei domni, nu se prea vorbea despre ei în familia ei. Pieriseră pe rînd, niciunul de bătrîneţe. Cel mai mult domnise Lup, tatăl lui Mihai – de care se spuneau pe ascuns poveşti de teamă. Dar Mihai aceala, cel mai mic fiu al lui Lup, se călugărise – nu înainte de a da naştere la doi fii şi trei fete. Fiul cel mare domnise şi el, doi ani – după care înnebunise, se pare. Iar Mihai se călugărise, fără a urca în tron. I-a fost soţ bun, era deştept şi viteaz, bun prieten cu Iovan, fratele ei pe care l-a ajutat în luptele şi muncile lui. I-a născut trei fii şi patru fiice, fiind în acealşi timp secretar de taină fraţilor ei şi, mai tîrziu, fiilor. Vlad, iubitul Vlad, nu a ajuns să domnească, nici nu voia. Boala familiei l-a ajuns pe timpul cînd domn al Ţării era fratele ei Roşca. A murit în bolniţa mînăstirii Izvorul Tămăduirii – aceeaşi în care ea însăşi e maică, acum.

O să scrie şi povestea celorlalte domnii, a fraţilor ei, a fiilor ei, chiar şi a doi din ginerii ei. Mama a fost pusă în Mînăstire pentru că voise să se implice prea mult, ceea ce îl supărase pe Io Iovan. Şi ea se implicase, mai ales pentru că ştia ca nimeni altcineva toate tainele Domniei. Dar ea o făcuse pe ascuns, fără a supăra pe nimeni. Folosise şi ea cînd cuţitul, cînd otrava, cînd punga de bani… Stabilise prietenie cu vizirii sultanului păgînilor, cei susţinuţi de ea primeau firman de Domnie… Da, aşa ajunsese Ţara roabă păgînului şi peşcheşurile crescuseră iarăşi şi iarăşi – dar cei din familia ei urcaseră pe tron! Şi Ceilalţi, desigur, folosind şi ei aceleaşi mijloace… Mai viteji se arătaseră, ca Domni, Roşca, cel care reuşise să învingă Păgînul – pe atunci îl avea căpitan pe Vlad al ei! -, dar şi Matei, unul din Ceilalţi. Pe vremea lor Ţara fusese liberă… dar ce folos?

Da, o să scrie, fără a aminti însă de toate crimele, tainele şi, mai ales, de Taina familiei ei şi a Celorlalţi. Taină pe care ea însăşi nu o înţelege întotdeauna…

La uşa din lemn auzi bătăi şi, înainte să apuce să răspundă, uşa se deschise. În cadrul ei se ivi o lumină – o siluetă ducînd un opaiţ cu lumină tremurîndă în mînă. O figură înaltă, slabă, cu faţa în umbră. Dar ea o cunoştea – o recunoscuse. Se ridică în picioare, tremurînd de oboseală.

„Binecuvîntează, părinte. Nu ştiam că mai eşti călător pe lumea această pieritoare…

„Încă o vreme, maică Filofteia şi iubită fiică a mea, Elisaveta”, răspunse arhimadritul Arhonic. „Nu puteam să plec înainte de a vorbi cu tine…”

Bătrînul se apropie de masa din lemn luminată de opaiţ. Se opri lîngă ea şi privi foaia de pergament.

„Da, e bine că îţi aminteşti. E bine. E mai puţin bine să încredinţezi hîrtiei tot ce îţi aminteşti… Deşi, te cunosc prea bine ca să mă îndoiesc că vei ţine multe ascunse…”

„Mă cunoşti, părinte”, oftă Filofteia, aşezîndu-se. Nu se miră cînd o tinără maică intră în chilie cu un taburet în mînă, pe care îl aşeză în spatele oaspetelui. Pe cînd ieşea, arhimandritul făcu un gest scurt cu mîna, interzicînd să mai pătrundă cineva în încăpere. Se aşeză pe taburet, în partea opusă femeii. Filofteia adună pergamentul, deşi era convinsă că Arhonic nu va pierde timpul încercînd să descifreze scrisul ei. Erau întîmplări mult prea bine cunoscute lui.

„Elisavetă, ce ai vrea să mă întrebi acum, la ultima noastră întîlnire?”

Erau multe lucruri care ar fi vrut să îl întrebe. I-a stat alături în toată viaţa ei, poate nimeni nu o cunoştea mai bine. A urcat şi el în ierarhia bisericii pînă la cinul de vlădică al Ţării – alături de ea şi de familia ei. Şi de familia Celorlalţi. L-a bănuit că a întreţinut întotdeauna relaţii şi cu ei…

„Care a fost rolul tău la mazilirea lui Ionuţ?” îl întrebă cu glas şoptit. Ionuţ, fiul mijlociu. A domnit şase ani, pînă au venit trimişi ai vizirului cu actul de mazilire. A fost sugrumat pe cînd ieşea din Sala Sfatului…

„Eu l-am convins pe vizir să dea ordinul.”

„Am bănuit. Nu ştiu de ce…”

„De ce am făcut-o, sau de ce ai bănuit-o?”

„Şi una şi alta… De ce ai făcut-o? Pe Ionuţ l-ai crescut pe genunchii tăi, ca un tată bun. De ce l-ai scos de la inimă?”

„Nu l-am scos” răspunse trist bătrînul. Am plîns cu lacrimi de sînge cînd am decis că trebuie să plece. Şi cînd am trimis solie de taină la vizir. Şi cînd am primit veste de împlinirea rugii. Cel mai tare, cînd am făcut slujba de înmormîntare a lui Ionuţ…”

„Şi atunci, de ce?”

„Ca să răspund la această întrebare, trebuie să răspund la alte întrebări. Vrei să afli răspuns la acele întrebări?”

Maicii Filofteia îi săltă inima în gît. Da, va trebui să întrebe şi despre ACEL lucru… Amînă, întrebînd în schimb:

„Am ştiut că ai murit, aşa se zvonise pe aici. Dacă trăieşti, de ce nu m-ai scos?”

„Pentru că eu te hotărîsem acestei vieţi de monahă.” Bătrînul dădu capul puţin pe spate, privind-o cu ochi atenţi, arzători.

„De ce oare nu mă miră aceste vorbe ale tale?” spuse, cumva împăcată, Filofteia. „Cred că acest lucru îl bănuiam. Mă încurca vestea morţii tale…”

„Eu am cerut maicii stareţe să îţi dea acea veste. Ştiam că asta îţi va aduce linişte…”

„Dar, de ce?”

„Poate ar fi trebuit să o fac mai devreme, Elisaveto. Dar nu eram nici eu sigur. Eu sunt străin de neamul vostru, mi-a trebuit o viaţă să vă pătrund Taina. Poate aş fi salvat vreun fiu, vreun nepot de-al tău…Deşi, nu cred. Vlăduţ, ultimul, umblă pe la Ungureni ca să adune oaste să urce pe tron. Îşi va da şi el viaţa, pentru nimic…”

„E datoria lui să o facă!” şuieră Elisaveta. „E dat neamului nostru să urcăm treptele tronului – chiar dacă ele ne duc la butucul călăului. Şi nu numai nouă ne e acest dat, ci şi celorlalţi…”

„Da, şi Celorlalţi. Nici din ei nu mai sunt mulţi. Ştefan, cel ce e Io acum, e ultimul. Fără urmaşi. Cu asta, lungul măcel dintre voi şi ei va fi ajuns la sfîrşit…”

„Vlăduţ?…”

„A avut un accident. Nu va avea niciodată copii. Poate va înfia vreun băiat, dar nu mai e acelaşi lucru… Nu foamea de mărire, de tron, e blestemul vostru. Îl au multe neamuri, din întreaga Evropie, ba chiar din întreaga lume. O au şi păgînii, şi tătarii, ba chiar şi chitaii! O au şi alte neamuri pămîntene. Cei ai Predii, de-o pildă, şi ai Voicului… Din ei se vor ridica viitorii domni. Dar voi, voi veţi fi terminaţi. Deşi…”

„Ce ai tu cu noi? De unde această ură?”

„Nu e ură, Elisaveto. V-am iubit. Poate nu e vina voastră, e blestemul lui Dumnezeu. Sunteţi… eraţi prea… vechi. Nu mai e vremea voastră.”

Da, se pare că ştie, îşi spuse Filofteia. Ştiam şi eu, ştiam cu toţii. Nu vroiam să o spunem, să o recunoaştem…

„De unde ştii? De unde ai aflat?”

„Deci, am ajuns la Taină. Da, de aceea am venit, să îţi spun ce ştiu. Să îmi confirmi sau să îmi infirmi bănuielile.”

„Ha, rîse bătrîna, fără veselie. „Sunt, deci, numai bănuieli?”

„Mai mult decît bănuieli. Trăiesc de prea mult timp alături de voi, am văzut prea multe. Boala Lupului… care loveşte cînd şi cînd. Sau a Vîlcului, Elisaveto? Aşa o numiţi voi, nu-i aşa?”

„Da, a Vîlcului. Vechiul nume al neamului nostru. Vîlcii…”

„Ceea ce oamenii simpli numesc Vîrcolacii, nu? Ce ştii tu despre aceşti Vîlci? Ce ai ştiut, de la ai tăi, şi nu mi-ai spus?”

Filofteia plecă fruntea. Da, asta era Taina…

„Da, suntem de mult… Se zise că şi dacii din vechime erau vîlci. Ăsta era numele lor secret: Lupii. De teama lor fugiseră de-a lungul timpului alte neamuri dintre noi: iranii, latinii, grecii, celţii… Steagul lor era balaurul cu cap de vîlc. Nu aveau teamă de zei, de moarte… Ungurii, cînd au venit, ne-au numit Farkaş. Şi noi am fost os de domni!”

„Dar blestemul sîngelui nu v-a lăsat să trăiţi în pace. V-aţi sfîşiat între voi, frate cu frate, părinte cu copil şi fiu cu tată. Nebunia sîngelui! Cînd vine, Elisaveto? Că uneori sunteţi oameni ca toţi oamenii, dar altădată sunteţi mai răi ca lupii. Şi lupii trăiesc în haită, îşi apără puii, vînează împreună. Numai voi…”

„Nu suntem lupi. Suntem vîlci!”

„Da. Am văzut. Cînd ura voastră nu se poate revărsa asupra altora, se revarsă asupra voastră înşivă. Alecu s-a sfîşiat singur, în bolniţă – ştiai?”

„Cum să nu ştiu? Mîndruţa şi-a scos ochii şi muşcat sînii… Alina, şi-a sfîşiat pieptul cu un ciob de lut. Se zice că însuşi bunicul Lup a ucis cinci îngrijitori pînă l-au străpuns cu ţepuşe…”

„Da, aşa am aflat şi eu. Am adunat taine bob cu bob… Le-am pus cap la cap. Mi s-a confirmat pe timpul lui Ionuţ. Cînd privea la luna plină, îl apuca nebunia. Făcea spume la gură, îi creştea păr sur pe faţă… Dacă era cineva în preajmă, îl sfîşia. Au murit două ţiitoare, trei băieţi de strajă. Îi găseam în zori prin tîrg, cu gîtlejul sfîrtecat. Am întrebat vînători domneşti: erau urme de lup. Lup, în mijlocul tîrgului? Dar am găsit picături de sînge în iatacul lui. Avea grijă, curăţa cu grijă – dar tot a lăsat urmă. Şi prea se întîmpla de fiecare dată pe Lună Plină. Iar el era bolnav în acele perioade, stătea în iatac cîteva zile… Se şi ferea să aivă pe cineva în preajmă la acele zile, uneori pleca la vînătoare şi se pierdea singur în codru. Nu era om rău, nu căuta victime cu orice preţ. Nu o făcea de foame, ci de o furie nestăpînită. Poate, din ură faţă de soarta ce i se dăduse…”

„Da, furia…” şopti Filofteia.

„O simţi şi tu, nu-i aşa?” întrebă bătrînul implacabil. „Am început, de mult, să aflu crîmpeie de taină despre Mama Lupilor. Despre Vîlcea. Mult timp nu am ştiu cine este. Treceau anii şi ea devenea un fel de fiinţă de legendă: Vîlcea care nu moare… Pînă cînd, eliminînd toate posibilităţile, am ajuns la o certitudine: numai tu puteai fi! Tu ţi-ai distrus toată familia, tu i-ai distrus pe Ceilalţi. De aceea te-am adus aici, ca să nu mai poţi face rău. De aceea am şi cerut să fii încuiată de fiecare dată cînd e Lună Plină. Deşi nu am auzit să fi sfîşiat pe cineva…”

„Nu am sfîşiat”, scînci Filofteia. „Mă pot controla… cît de cît.” Desfăcu pelerina, arătînd urme de colţi pe braţe. „Uneori mă muşc singură… Am ştiut, am simţit tot răul din sîngele nostru, de aceea m-am hotărît să îl distrug. Tata a vrut să ne înece pe toţi, nu l-a lăsat Mama. Ea l-a stîrnit pe Vlad să îl uzurpe, ea a pus ucigaşi la bătălia cu ungurenii… A încercat să mă ucidă şi Iovan, la Tîrnovo, eram încă doar nişte copii. Soţul, Vlad, ne-a ucis un fiu şi, înainte să îl îchidem, o fiică… Dar tot mai mult îmi dădeam seama că eu sunt Vîlcea – şi să cred că e rolul dat mie de Dumnezeu să scap neamul valahilor de sîngele vîlcilor.”

Bătrînul o privi cu milă, apoi se ridică greoi.

„E ultima dată că mai vorbim. Eu mă duc. Nu îmi pare rău că am venit în această Ţară, deşi mi-a fost dor de a mea. V-am iubit… la început. Pe urmă mi-a fost milă de voi. Mi-a fost milă de acest norod. Să ştii: nu ai cum să îi scapi de blestemul vîlcilor! De mult, de pe timpul dacilor, sîngele vostru s-a amestecat cu al lor. Acum nu există valah, nici aici, nici în ungurime, nici spre Lehi, care să nu aivă sînge blestemat în vine. Sunt răi, răzbunători, lesne vărsători de sînge – dar laşi, dînd dosul, supuşi celor tari. Ucigaşi de frate, lipsiţi de cuvînt… Nu ai cum să îi scapi, Vîlceo. Aşa cum nu poţi scăpa nici tu de destinul tău!”

Se întoarse şi porni spre uşă. Prin deschizătura ferestrei văzu luna plină luminînd grădina mînăstirii.

„De ce ai venit azi?, şuieră întrebarea ei din spate.

„Pentru că nici eu nu pot scăpa de soarta mea…”

Hangerul care îi străpunse ficatul îl făcu să nu mai simtă colţii Vîlcei sfîşiindu-i gîtlejul.

 

 

Posted in Blog | Tagged , , | Leave a comment

Nick Sava – Lacul Povestire fantastică

 

 

Nick Sava- Scoică

Spre dimineaţă, bolnavul de la „Numărul Patru” s-a liniştit. Pulsul, deşi în continuare slăbit, bătea regulat, iar temperatura scădea de la oră la oră. Nu mai vomitase de aseară. Felicia, asistenta micului ambulatoriu sanitar de pe lîngă Preventoriul TBC din Poiana, îşi notă temperatura în fişa medicală a pacientului. Dom’ Doctor sosise şi el, probabil îşi bea cafeaua pe băncuţa din faţă Ambulatoriului, fumîndu-şi a treia sau a patra ţigară a dimineţii. Pînă spre seară, avea să ajungă la al doilea pachet…

„Nu mai fumaţi atîta, dom’ Doctor, nu vă face bine.” îi spunea Felicia de cîte ori îl vedea cu o ţigară în gură. Era un vechi ritual, îi dădea acest îndemn de douăzeci de ani, de cînd lucrau împreună. Iar doctorul o aproba de fiecare dată, dînd blînd din cap – dar fără a scoate ţigara din gură. Probabil, fără a o auzi… Aşa cum nici ea nu punea prea multă convingere în vorbele ei. De mult, hei, de mult, dom’ Doctor îi spusese:

„Felicio, să ştii de la mine, nu fumatul ucide – ci prostia oamenilor. Să te ferească Dumnezeu de ea! Bunicu-meu a fumat „fără filtru” pînă a murit – la nouăjdoi. Călcat de maşină.”

Pe atunci erau tineri. Ea se apropia de treizeci, el de cincizeci. Ea era proaspăt divorţată, acceptase serviciul la Poiana mai mult ca să nu-şi mai vadă colegii şi vecinii bîrfitori. Lui îi murise nevasta… Dar n-a fost să fie împreună, decît ca simpli colegi. Ei nu i-ar fi păsat de urmări dacă s-ar fi încurcat cu doctorul distins, inteligent, plin de spirit, care se ţinea mai mult decît bine – văzuse şi auzise multe în viaţa ei -, dar dom’ Doctor nu a încercat niciodată să treacă peste barierele pe care şi le pusese singur. „Viaţa nu-i dreaptă!” îşi spunea uneori asistenta. Măcar dacă nu ar fi ştiut că şi doctorului îi era drag de ea. I-a mărturisit odată… da, acum şase ani, atunci cînd muriseră cei doi turişti din Arad… „Felicio, mi-am iubit nespus soţia. Dar, să ştii, tare mult mi-ar fi plăcut să te fi cunoscut pe tine atunci, în tinereţe…” Pentru această mărturisire, asistentei i se părea că viaţa ei fusese frumoasă şi deloc irosită. Fusese zi de zi alături de singurul bărbat pe care îl iubise cu adevărat.

Poate că unii se mirau că un medic atît de bun ca dom’ Doctor, refuzase să se mute la alt spital. Dacă nu la Preventoriu, dacă tot voia să stea aici, în Poiana, atunci alături, în Spitalul din Buşteni. Sau în vreun spital mare din vreun mare oraş – poate chiar în Capitală. Primise oferte multe, chiar şi din străinătate, unde îşi dăduse doctoratul imediat după ’89. Dar refuzase toate ofertele. Felicia bănuia că, într-un fel, hotărîrea lui era legată de blestematul acela de lac. Ştia că soţia lui murise aici, în preajma Poienii, într-un accident stupid. Fără a crede tot ce se zice, aflase de la localnici multe despre lacul cel misterios.

Bolnavul, Dinu, tresări. Probabil căzuse din nou într-un coşmar. Îi puse mîna pe fruntea umedă, liniştindu-l. Era un tînăr înalt, zvelt, ars de soare. Vînjos, probabil bun căţărător, poate chiar alpinist – avea mîini puternice, cu degete lungi, cu numeroase cicatrice mărunte.

„Cum se simte?”

Dom’ Doctor îşi începea ziua de lucru vizitînd cele trei mici saloane, două cu cîte un pat. În acest moment mai aveau două paturi ocupate: nea Vasile, un pensionar localnic, şi madam Dragomir, o femeie aflată în vizită la fiica ei, patroana unui magazin privat din localitate. Cazuri simple, nu fusese nevoie să fie trimise la Spitalul Orăşenesc. De fapt, mîine urmează să fie trimişi acasă. Nea Vasile, care era de o săptămînă, avea ochii unui cîine flămînd de cînd auzise că i se face ieşirea: era singur şi ar fi dorit să stea în Ambulatoriu ca într-un azil. Deşi era de presupus ca ei să se ocupe doar de cazuri urgente, în zile cînd Spitalul – aflat, de fapt, la doar cinci kilometri distanţă – era prea aglomerat, deseori localnicii se rugau să fie internaţi aici.

„Dacă nu se întîmplă ceva, scapă” zise Felicia cu o voce profesională. „Temperatura este în scădere, pulsul regulat, răsuflă mai bine…”

„Da. Să îi mai faci o injecţie. A avut noroc că au dat peste el şi l-au adus direct aici. Muşcătura a fost extrem de periculoasă, atît de aproape de inimă şi de venă.”

Tînărul fusese muşcat de şold de o viperă. După urmele dinţilor, fusese una mare – poate chiar lungă de un metru. Ştia că rar ajungea specia de vipere întîlnită la poalele Bucegilor la astfel de dimensiuni. Şarpele îl muşcase de două ori.

„Oare cum l-a putut muşca de şold? Băiatul e înalt…”

„Greu de zis. Poate vipera era pe-o buturugă. Poate tînărul  s-a împiedicat şi a căzut lîngă şarpe, speriindu-l. O să aflăm de la el, dacă îşi mai aminteşte… Dar da, a avut noroc! Cred că este al treilea care scapă.”

Felicia ştia că nu e vorba de muşcătură. De cînd dom’ Doctor înfiinţase Punctul de Informare, extrem de rar se mai întîmpla ca turişti – sau localnici – să fie muşcaţi de şerpi. Căuta să îi informeze pe toate căile, îi sfătuia să umble în grup, pe cărare, făcînd zgomot să îndepărteze şerpii. Şi să poarte la ei vaccinuri anti-venin. Aşa scăpase tînărul: cel ce dăduse peste el avea o fiolă de vaccin. În schimb, doar trei turişti scăpaseră, după ce văzuseră Lacul… În douăzeci de ani.

„Să mă chemi cînd se trezeşte”, zise doctorul, plecînd să deschidă cabinetul. Îşi împărţiseră datoriile: ea stătea mai mult prin saloane – cînd aveau internaţi -, el primea pacienţi în cabinet, lipsindu-se de serviciul unei asistente. Cînd avea internaţi, trecea des prin saloane. Toată lumea era mulţumită. Era medic priceput, pacienţii se puneau rapid pe picioare şi reveneau rar: îşi făcea datoria până la capăt. Era iubit şi cunoscut de toţi localnicii. Medicii de la Preventoriu îşi vedeau de-ale lor, la fel şi cele cîteva asistente de acolo.

Bolnavul se trezi imediat după prînz.

„Ţi-e foame?” îl întrebă asistenta. Tînărul dădu din cap, cu sinceritate. Felicia îi aduse un platou cu cîteva farfurii pline – mîncarea o lua de la Preventoriu. Fără să întrebe, mai aduse unul. Dinu le goli pe amîndouă.

„De obicei nu mănînc atîta”, se scuză el.

„De obicei nu stai flămînd aproape două zile. Nici nu vomiţi…”

„Atît de mult?!” Prin ochii lui trecu o sclipire de groază. „Cred că m-a muşcat un şarpe…”

„Numai crezi? Felicia se apucă să adune vesela. „O să vină dom’ Doctor”, îi spuse, pe cînd părăsea salonul cu platourile în braţe. Într-adevăr, după cîteva minute intră un bărbat înalt, cu părul cărunt, îmbrăcat în halat albastru-deschis, cu un stetoscop pe după gît, un carneţel gros în buzunar şi un stilou prins în buzunarul de la piept. Faţa puţin ridată, arsă de soare, era parţial ascunsă de ochelari cu ramă groasă şi de o bărbuţă căruntă, tunsă cu grijă. Se aşeză pe cel de-al doilea pat din încăpere şi îl privi cercetător.

„Hm, mare lucru nu mai am ce-ţi face. Criza a trecut. Aş putea să îţi dau drumul chiar mîine, dar te mai ţin două zile sub observaţie. Veninul de viperă e destul de periculos, netratat cum se cuvine. Ai avut noroc, asta e. Poate îmi povesteşti şi mie cum s-a întîmplat. Nu din curiozitate, dar încerc să învăţ cît mai mult din fiecare întîmplare. Ca să îi ajut pe oameni…”

Tînărul stătu cîteva minute pe gînduri. Parcă nu ştia de unde să înceapă.

„Ce ai căutat pe acele coclauri?” întrebă doctorul. „De fapt, pe unde ai trecut? Oamenii din localitate nu îşi amintesc să te fi văzut…”

„Mda. De fapt, vin de sus. Mi-am petrecut cîteva zile pe Platou. Eram cîţiva colegi.”

„Student?”

„Ah, nu. Am terminat acum cîţiva ani. Lucrez la o firmă privată. IT. Dar urcăm des pe munte, aproape în fiecare weekend.”

„Aşa. Şi?”

„Am coborît pe Urlătoare.”

„Singur?”

„Nu. Cu o pereche din Cluj, i-am cunoscut pe Platou. Am dormit întîmplător cu ei în cameră la Piatra Arsă. Colegii sunt montaniarzi, dar nu alpinişti. Mie îmi ardeau degetele de o căţărătură. Cei doi erau şi ei pasionaţi de alpinism – mai ales fata. Deşi n-ai fi zis…”

„Ei unde sînt?”

Tînărul îl privi încurcat:

„De fapt, nu ştiu. Nu i-am mai văzut de aseară…”

„Alaltăseară. Aseară erai aici, îţi vărsai maţele şi aveai febră mare.”

„Da. Ştiţi mai bine. Mi-e teamă că el, Silviu, a murit. Înecat în lacul din pădure… De ea nu mai ştiu nimic…”

Doctorul îl privi, crunt:

„Da. Lacul. Ia-o pe rînd.”

„Aşa. Hotărîsem să coborîm spre Poiana. Zicea fata că ştie ea acolo un perete, de dificultate maximă – deşi nu prea înalt. Plouase însă toată ziua, am stat în cabană. Colegii mei plecaseră. A doua zi a plouat la fel de vîrtos, aproape renunţasem. Voiam să merg la Babele, să iau cabina. Dar pe la prînz norii s-au spart – începuse de fapt o vîntoasă de-acelea. Fata a zis: mai bine coborîm pe jos, telecabina e probabil oprită. Cred că avea dreptate…”

„Nu era cam tîrziu pentru căţărat?”

„Nu. Am mers repede, am făcut doar vreo două ore. Nu am mai intrat în Buşteni, ne-am dus direct, prin pădure, la poalele peretelui. Într-adevăr, nu prea înalt, dar foarte dificil. Acum zic: noroc că a bătut tare vîntul. Ne-a ţinut lipiţi de perete. Altfel… Dar pînă am terminat, încpuse să se întunece, mai ales sub copaci. Nu departe, am dat de lac. Fata a zis: „ce- ar fi să dormim aici? Uite ce frumos este!” Era într-adevăr frumos. Nici nu ştiam că e un lac pe lîngă Poiana…”

„Nu e”, se auzi şoapta asistentei. Intrase şi se oprise lîngă uşă, ascultînd povestea.

„Nu? Mi se părea aşa, cumva… parcă… ireal.”

„În ce fel?” întrebă doctorul.

„Era ca în… poze. Ca în picturile kitsch. Înconjurat de brazi, cu apă turcoaz la mal, dar de un roşu aprins, cu nuanţe spre oranj şi garanţă, spre mijloc. Un lac reflectînd apusul de soare. Dar era… nenatural, v-am spus. În spatele nostru, spre Vest, era Abruptul. Soarele apusese deja, în spatele muntelui. Cerul căpătase acea nuanţă de dinaintea apariţiei lunii. De unde roşu? De aceea, am refuzat să fac baie, cînd fata ne-a chemat. Silviu a acceptat. Cred şi eu; se îndrăgostise lulea de fată. Şi gîndul de a face baie cu ea, goi puşcă…”

„Mda. Norocul tău, ai spirit de observaţie dezvoltat” Doctorul se foi încurcat. „Ştii, mi-aş aprinde o ţigară. Dar n-am voie în spital. Mă jupeşte de viu Felicia…”

„Nu cred că e atît de fioroasă”, zîmbi Dinu, privind spre asistenta rezemată de perete, lîngă uşă. Ea nici nu zîmbi.

„Dacă nu ea, atunci precis mă scalpez singur. Ia zi mai departe. Cum o chema pe fată?

„Miruna… Cred. Sau poate Minodora…”

„Văd că nu îţi place să îi pronunţi numele.”

„Nu. Am avut dreptate că nu am intrat în apă. Am auzit strigătul lui Silviu – cînd am privit spre lac, dispăruse. Bănuiesc că îl înghiţise apa. Speriat, am tras aer în piept şi am privit înnebunit o urmă a lui, să ştiu încotro să sar. Sunt bun înătător, dar… Cînd am simţi că îmi explodează plămînii, am început să mă tem. Am mai tras o dată aer în piept – dar nu a apărut nici atunci.”

„Şi fata?”

„Am crezut că se înecase şi ea – dar a apărut lîngă mine. Goală, îi lucea pielea în lumina stelelor. Mi-a şuierat cu răutate: „Laşule! Sari să-l scapi! E acolo, în lac. Sari după el! Acolo!” Am privit lacul. Niciunde nicio urmă, nici un val… Şi era totul atît de roşu, parcă ardea. Mi-a fost teamă. Ştiam că e ceva rău… M-am întors spre ea: „Unde e? Unde să sar? Erai cu el. Unde e Silviu?” Atunci fata… Miruna… a schimbat vocea. Era melodioasă, învăluitoare, hipnotică: „Hai împreună. Hai cu mine. Îl găsim, o să fim împreună. Hai… Acolo… Vom fi mereu, împreună” Am privit-o în ochi. Erau stranii. Îmi păreau cunoscuţi – dar mă umpleau de groază. M-am smucit, am rupt-o la fugă. După cîţiva paşi m-am împiedicat, ştiu eu? Lacul, cumva, dispăruse… Am simţit o durere ascuţită în şold. Am privit: un şarpe muşca a doua oară. Atunci mi-am dat seama de unde ştiam ochii… fetei: erau exact la fel ca ochii de şarpe: reci, veninoşi, cu pupila verticală… M-am smucit, m-am ridicat şi am pornit prin pădure. Vipera dispăruse. Ştiam că trebuie să ajung cît mai repede la un medic. Am mers mult, poate jumătate de oră. Eram tot mai slăbit. La un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa… Asta e tot ce ştiu.”

Doctorul scoase o ţigară din pachetul pe care îl ţinea de o vreme în mînă. Nu o duse la gură, ci începu să o rotească gînditor printre degetele lungi, puternice.

„Da, asta te-a salvat. Uneori mai greşeşte şi ea. Nu des. Din cîte ştiu eu, eşti al patrulea care scapă…”

„Înseamnă că şi tu ai scăpat”, i se adresă Felicia doctorului. Ştiu precis că au scăpat trei de cînd suntem aici. Deci, şi tu. Primul…”

„Mda. Primul… din cîte ştiu. Or mai fi fost şi alţii, de care nu ştiu. Mie mi-a luat soţia. De atunci stau aici şi încerc să o împiedic să pună laba pe alţi oameni. Nu ştiu dacă reuşesc…”

„Cine e ea?” întrebă tînărul.

„Vrăjitoarea” zise Felicia. Aşa îi zic localnicii. Cică de mult tare, înainte să fi apărut creştinii, în pădure era un lac, cu o insulă. Acolo erau un altar, unde oamenii aduceau jertfă pe unul din ei, anual, unei vrăjitoare. Pînă s-au răzvrătit şi au înecat-o pe vrăjitoare şi au distrus altarul. I-a ajutat zîna bună a lacului. Dar pe urmă au venit creştinii şi lacul a dispărut. Multă vreme a stat ascuns, oamenii şi uitaseră de el. Dar oamenii s-au înrăit, lacul a început să apară din nou. Stă acolo, în pădure, pînă îşi ia jertfa. Mulţi oameni, localnici, dar mai ales turişti, au dispărut…”

„Are semnele ei” o completă doctorul. Asta mă ajută… deseori. Două zile de ploaie grozavă, apoi vînt, furtună… Uneori apare şi iarna, cu ninsori şi viscol. Oamenii mor în tot felul: unii muşcaţi de vipere, alţii prăbuşiţi în prăpăstii, alţi îngropaţi sub avalanşe sau îngheţaţi… Eu încerc să previn astfel de accidente. Uneori chiar reuşesc.”

„Pe cînd dispărea, mi sa părut că vipera îmi vorbeşte. Parcă a zis: „Nu ai scăpat încă. Nu vei scăpa! Nici el nu va scăpa!” Se referea cumva la tine? Dar poate doar mi s-a părut…”

„Nu cred că ţi s-a părut. De cîte ori e pe aceste locuri, îi simt chemarea. Mi-e tot mai greu să mă împotrivesc. Din cei care au scăpat, unul s-a întors aici şi a dispărut. Pe al doilea l-am oprit eu, pe cînd mergea spre pădure. L-am convins să plece, acum e în America. Poate e mai bine şi pentru tine să pleci, să emigrezi. Să nu mai vii niciodată aici, în Bucegi.”

Tînărul stătu tăcut, cu capul în piept. Apoi zise, şovăitor:

„Poate o să plec…”

 

„Şi nu e nici un fel de scăpare?” întrebă mai tîrziu Felicia. Stăteau împreună pe bancuţă, doctorul îşi aprinsese a doua ţigară. Asistenta îşi dădu seama că, pentru prima dată, nu îi spusese îndemnul formal, ca un ritual prietenesc.

„Eh, dacă s-ar întoarce credinţa. Nu cea creştină, dar o credinţă curată. Răutatea noastră o aduce. Fiind curaţi, am avea din nou ajutorul zînei bune… A spiritelor bune. Altfel…”

„Şi eu nu te pot ajuta deloc?” Pentru prima dată îl simţea pe dom’ Doctor slab, lipsit de ajutor.

„Dar mă ajuţi, doamnă asistentă!” se întoarse doctorul spre ea, zîmbitor, parcă din nou plin de tinereţe. „Mă ajuţi! De douăzeci de ani. De ce crezi că rezist chemării? Deşi stau atît de aproape de bîrlogul ei. Tu ai acea credinţă curată de care e nevoie. Nu îmi lua soţia, dacă aveam şi eu o astfel de credinţă…”

Feliciei i se umeziră ochii. Ca să-şi ascundă fîstîceala, şopti cu glas tremurat:

„Nu mai fumaţi, dom’ Doctor. Nu vă face bine….”

Spre uimirea ei, doctorul privi ţigara aprinsă cu o înţelegere nouă. Apoi o aruncă şi o strivi sub talpă. Cu furie, ca pe un şarpe veninos.

 

Posted in Blog | Tagged , | Leave a comment

Nick Sava -FĂT- FRUMOS NENĂSCUT Basm

 

 Nick Sava- 7 personaje în căutarea unui autor

A fost odată ca niciodată, pe vremea când oamenii nu mai citeau cărţi, îşi pierdeau credinţele şi speranţele, nu mai respectau Pământul şi se bucurau mai degrabă de invidia megieşilor lor decât de bunul lor renume. Pe atunci existau un altfel de pureci care, potcoviţi cu nouăzeci şi nouă de ocale, săreau până la cer  şi chiar dincolo de el şi, pe drept cuvânt vă spun, mai mincinos e cel ce nu crede în cele spuse de mine decât cel ce povesteşte.

Trăiau în acele vremuri doi oameni, soţ şi soţie. Erau nici prea săraci, nici prea bogaţi, dar ar fi vrut să fie şi mai bogaţi. Nici tineri nu mai erau. Considerau ei că încă nu îşi trăiseră viaţa şi nici nu-şi împliniseră dorinţele la care visau nopţile. Cum nu erau cu nimic deosebiţi  de semenii lor, de mult nu mai luaseră vreo carte în mână, iar tradiţiile şi credinţele le uitaseră mai de tot. Mai curând credeau în vrăji, în flăcări violete şi spirite, deşi, nu le văzuseră vreodată.

În poveşti nu mai credeau. De fapt, auziseră câteva poveşti tare de demult, pe când le trăiau bunicile, însă le uitaseră încă de atunci. Acum credeau în altfel de poveşti, mai ales în cele văzute la TV, auzite în piaţă şi în bârfele vecinilor. De aceea, chiar dacă uneori credeau în Ursită – în cea care stă sub semnele cereşti, numită şi horoscop -, în ursitoare nu credeau.

Dar iată că acele ursitoare, numiţi-le cum vreţi, Parce, Norne, nu pieriseră odată cu tradiţiile şi credinţele. Şi mai poposeau la capul femeilor – deşi nu la toate. Crescuse într-atât de mult numărul femeilor în lume, încât Cele Trei mergeau la întâmplare, aşa cum hotăra Destinul, ba la o femeie, ba la alta… Deseori, înainte de naşterea copilului, ba, câteodată, cu foarte mult timp înainte de momentul naşterii. Aşa s-a întâmplat şi în povestea noastră.

Abia rămăsese femeia grea, că la capul ei au poposit Cele Trei ursitoare. Femeia nu le-a văzut, era noapte şi dormea şi, oricum, nu credea în existenţa lor. Nici nu ştia că e borţoasă, de altfel. Aşa că, nu ştiu cum arătau Cele Trei. Poate una era tânără, una matură şi cea de-a treia bătrână… Poate toate trei erau bătrâne… Unii le numeau „sfinte”: Sfânta Marţi, Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică. Chiar nu ştiu cum arătau cele trei Ursitoare, însă  ştiu sigur că au vorbit:

– Hm, zise prima, Marţolea. Cred că am venit degeaba. Acest copil nu se va naşte…Şi o tristeţe profundă i se citi pe faţă.

– Ba, se va naşte, o contrazise Venera. Pentru că are un Destin, o Soartă, o Căutare. Numai că se va naşte fără trup. Doar suflet.

– Va deveni om întreg, zise la urmă Domnica, zâmbind cu blândeţe. Îşi va căpăta trupul dacă va împlini Destinul. Abia atunci va fi Făt-Frumosul. Dar… dacă nu va termina Căutarea, sufletul i se va risipi.

Cu aceste cuvinte, Cele Trei porniră mai departe, că nu puteau poposi prea mult în fiecare loc. Fiind ele atât de ocupate, nici nu le vom mai întâlni în povestea noastră, că din poveste mult mai este.

Şi iată! femeia simţi că este grea. S-a sfătuit cu bărbatul ei.

– Nu se poate! a zis acesta hotărât. Nu e momentul. Abia am pus temelia casei – unde o să naşti? În apartamentul ăsta?

– Ai dreptate, încuviinţă femeia. Peste trei luni termin cursul, apoi plec la specializare. Ce se alege din cariera mea? Am şansa să câştig mult mai bine. Ne vom cumpăra maşina dorită!

– Vom construi casa. Vom merge în Caraibe. Suntem încă tineri, avem timp să facem nu un copil, ci chiar doi, numai să vrem!

– Aşa e. Nu putem să ne închidem viaţa pentru un copil. Nici el n-ar accepta o viaţă în lipsuri.

S-a dus femeia la un vraci de se cheamă medic şi a scăpat de sarcină. Apoi şi-au văzut de viaţă. Şi-au văzut carierele împlinite, au construit casa, au schimbat câteva maşini, au fost în Caraibe, ba chiar şi în Tahiti, au cumpărat alte multe nimicuri… Uneori mai călcau alături de lege pentru a-şi împlini viaţa.Trăiau, aşa cum credeau ei că merită.

Dar femeia a început la un moment dat să aibă visuri neliniştitoare. Se făcea că un copil, mai precis un băiat, plânge. A început să se gândească la copilul nenăscut, aşa că i-a spus bărbatului:

– Cred că a venit timpul să facem şi ultimul lucru: un copil.

– Nu suntem cam  bătrâni? şi-a arătat bărbatul îndoiala.

– Să mergem la vraci!

S-au dus. Medicul le-a dat tot felul de ierburi şi prafuri şi marea minune s-a întâmplat: femeia a rămas grea! Doar că, fiind ea chiar pornită spre bătrâneţe, deşi n-o recunoştea, a avut o sarcină grea şi o naştere cu probleme; era să şi moară. A născut o fetiţă bolnăvicioasă şi micuţă, de care medicii tare se îndoiau că va atinge vârsta maturităţii. De data asta, Ursitoarele n-au  mai trecut pe-acolo, fiind foarte solicitate pe alte tărâmuri. Nu ştiu dacă asta a fost de bine sau de rău. Ursita nu aduce numai bucurii… Ei, dar din poveste, mult mai este…

Să vedem cum a rămas cu acel copil nenăscut, pe care Cele Trei l-au ursit. Iată că, deşi noi nu mai credem în poveşti, ele chiar se împlinesc câteodată. Aşadar, copilul, un băiat, se născuse la soroc. Nu s-a născut în trup,  pentru că mama lui îl lepădase, dar sufletul lui se născuse pentru a împlini ursita.

Ca orice copil, el stătea mai mult pe lângă părinţii săi – mai ales pe lângă mamă. Şi, deşi ne aflăm într-o poveste, băiatul nu a crescut în trei zile cât în trei ani, ci mult mai încet.

A ajuns totuşi, la un moment dat, să îşi dea seama că el e altfel decât părinţii lui şi decât ceilalţi oameni: nu avea trup. Neavând trup, nu creştea în trup – însă sufletul avea minte. Şi ea creştea ca din apă, de ajunsese la câţiva ani să aibă percepţii şi sentimente, cunoştinţe şi principii. Aşa şi-a dat el seama că mama lui îi vânduse trupul pe nimicuri materiale. Şi a început să plângă, plin de durere pentru nepăsarea şi egoismul părinţilor lui. Pentru că el îi iubea, chiar aşa cum erau ei.

Când a văzut că i s-a născut o surioară, s-a bucurat foarte mult şi nu a mai plâns. Acum o vedea pe mama lui plângând des, pe tata mai mereu furios, pentru că fata era bolnavă. Până la urmă, tata a plecat, căutând fericirea în altă parte. Nu ştiu dacă a găsit-o şi cât a plătit pentru ea, căci fericirea nu vine gratis, dar aceea este o altă poveste.

Aşa că băiatul a început să se frământe: cum să facă, cum să dreagă, să aducă sănătate surioarei şi fericire mamei? Şi nu găsea nicio rezolvare. S-a gândit atunci că numai Cele Trei îl pot ajuta. Pasămite, auzise şi el de Ursitoare. Dar unde să le găsească? Ele umblă toată lumea, niciunde nu se opresc mai mult de câteva clipe. Ar putea alerga după ele toată viaţa, fără a le putea găsi! S-a gândit el ce s-a gândit şi şi-a zis: doar cineva care crede în poveşti mă poate ajuta!

A început să umble prin lume. Fără trup e mult mai uşor să călătoreşti. Zbura sufletul băiatului ca vântul şi ca gândul… Doar că nu găsea pe nimeni care să creadă în poveşti. Ici şi colo găsea câte un băieţel sau vreo fetiţă care credeau – dar ei nu ştiau ce sfat să îi dea. Rar găsea câte un moş sau câte o babă, care îşi mai aminteau de poveştile auzite sau citite în copilărie, dar acum nu mai credeau în ele. „Ehei, basme! Cine mai crede astăzi în basme?”

A ajuns într-un sfârşit pe o insulă în mijlocul oceanului, unde tradiţiile nu muriseră de tot. Acolo, într-o colibă, trăia o femeie bătrână, bătrână, care credea că basmele sunt adevărate! I-a povestit despre nevoile lui, despre Ursitoare.

– Sunt adevărate, dar ele nu sunt de pe lumea asta. De aceea, eu cred că le poţi găsi pe Cele Trei pe celălalt tărâm. Ele acolo sunt adevărate, aici le călătoreşte numai sufletul. Doar ele te pot ajuta.

– Şi cum pot ajunge pe celălalt tărâm?

– Oh, asta e uşor. El este aici, lângă noi. Trebuie doar să vrei să ajungi acolo. Dacă ai o nevoie mare, vei ajunge.

S-a gândit atunci  la nevoia lui: sănătatea unei copile fără vină şi fericirea unei femei vinovate, dar pe care o iertase. Şi, ieşind din coliba bătrânei, s-a trezit nu pe insula din mijlocul oceanului, ci pe o câmpie întinsă. A pornit la întâmplare şi a mers, şi a mers, până a zărit o colibă, nu mult diferită de cea pe care o lăsase în urmă. Aici locuia Sfânta Marţi.

– Sărut mâna, bunicuţă, i-a dat bineţe flăcăul, bătând la uşă.

– Să trăieşti, voinice. Ia să te văd. Ai crescut, ai crescut… Iată că surorile mele au avut dreptate.

– Bunico, ce mă sfătuieşti să fac? Surioara mea e bolnavă fără leac, mama nefericită…

– Apoi, fiule, eu sfat nu-ţi pot da; pentru mine tu nu exişti. Aşa te-am văzut eu, nenăscut. Du-te la soră-mea mai mare, Sfânta Vineri, poate ea să te ajute.

A plecat flăcăul mai departe şi, după ce a trecut şapte munţi, şapte văi şi şapte mări, a ajuns la o altă colibă. În ea trăia o bătrână ce semăna, bucăţică ruptă, cu Marţolea.

– Sărut mâna, bunică. Am venit la tine căutând ajutor.

– Of, flăcăule, mare nevoie trebuie să ai, de ai ajuns până aici. Îţi ştiu păsul, dar nici eu nu te pot ajuta. Eu te-am văzut ca suflet, doar. Mi s-a împlinit ursita, dar nu ştiu ce e mai departe. Poate sora mea cea mare, Domnica, să ştie.

A pornit flăcăul iarăşi la drum. Şi după şapte ani, şapte luni, şapte săptămâni şi şapte zile, a ajuns la coliba Sfintei Duminică.

– Sărut mâna, bunicuţo.

– Să fii voinic şi sănătos, flăcăule, i-a răspuns bătrâna.

– Bunico, poţi tu să mă ajuţi în căutarea mea?

– Of, flăcăule, la mare şi greu lucru te-ai pornit. Să ştii că cel Rău a pus stăpânire pe inima mamei tale. De aceea te-a lepădat pe tinichele fără valoare.

– Dar acum îi pare rău, ştiu acest lucru!

– Îi pare. Îi pare rău mai ales pentru fericirea ei pierdută. Că are parte de necazuri pe care le crede nemeritate. O plânge pe surioara ta – mai mult pentru că o împiedică să se ocupe de carieră, să se bucure de viaţă, că a fost părăsită de bărbat… Nu, ea este încă în stăpânirea celui Rău! Doar când îi vei elibera inima, mama ta se va vindeca. Atunci Soarta ta se va împlini în bucurie. Aşa, ea stă sub blestem! Să ştii că mama ta blestemă Soarta zi de zi, fără să a se gândi că prin asta, ţie şi surioarei tale, vă face rău.

– Şi ce pot face eu, care sunt numai suflet? Poate dacă eram trup, puteam învârti un paloş sau un buzdugan. Aşa…

– Caută-ţi arme de care te poţi folosi. Nici nu ştiu dacă ai fi putut învinge Răul cu un paloş. Nu sunt toate ca în basm…

– Unde îl pot găsi pe Rău?

– Pe acest tărâm. Ca să ajungi la el, trebuie să treci un vad, o pădure şi un lan. Vei cunoaşte palatul lui prin faptul că e ca un foc viu – ca un crater în erupţie. Lasă Sufletul să te călăuzească!

A sărutat flăcăul mâna Sfintei şi a pornit la drum. S-a urcat mai întîi pe culmea unui munte şi a privit în jur, după ce s-a lăsat noaptea. Atunci, undeva departe, spre răsărit, la marginea zării, a zărit o lumină roşiatică. A pornit într-acolo. A mers ce-a mers,

zi de vară

până-n seară,

şi multe alte zile şi nopţi la rând, cea mai mare parte printr-un deşert arzător, până a ajuns pe malul unui râu învolburat. Nu departe de apă, un şerpişor lung de un cot şi gros de un deget, care îşi lepădase pielea, încerca fără succes să ajungă la râu. Secătuit de nisipul încins şi de soarele orbitor, era la un pas de moarte.

– Om bun, abia a şoptit el, eu sunt şerpişorul Sâsss dacă vrei şi poţi, ajută-mă şi scapă-mă de moarte. Dă-mi o gură de apă să-mi revin şi îţi voi sta şi eu în ajutor la nevoie.

– Vai, sărac de tine, îl căină flăcăul. Cum să te duc la apă, că mâini nu am?

– Oh, om bun, dacă vrei să mă ajuţi, du-te la malul râului şi strigă-mi prietena, pe broscuţa Oac. Am ajutat-o şi eu când a avut nevoie de ajutor, ştiu că acum va răspunde şi ea.

S-a dus flăcăul la marginea apei şi a strigat aşa cum îl rugase şarpele. Nu după mult timp, din apă a apărut o broscuţă. A început să ţopăie între râu şi şarpe, ducând de fiecare dată puţină apă în gură, pe care o vărsa peste el. După multe drumuri, şarpele a reuşit să se târască până la râu şi s-a scufundat în apă, recăpătâdu-şi puterea. Ba chiar a mai crescut, aşa, de-un deget…

– Flăcăule, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru bunătatea ta. Fără tine aş fi pierit. Dacă îmi dai voie, te însoţesc în călătoria ta. Spune-mi doar cu ce te pot ajuta.

Flăcăul îi povesti atunci despre sănătatea surorii lui, despre nefericirea mamei, chiar şi despre faptul că nu are trup, ca şi despre destinaţia călătoriei: curţile Răului. Călătorie aproape fără speranţă, lipsit acum fiind de trup. A mulţumit şarpelui pentru ajutorul oferit, acceptând oferta lui şi atenţionându-l va fi un drum greu, poate fără victorie şi fără întoarcere.

– Un ajutor, oricât de mic ar fi el, e mai mult decât nimic. Cât despre riscul de a ne pierde viaţa, cum o vrea Dumnezeu.

– Atunci, hai să mergem!

Cu ajutorul broscuţei Oac, cei doi găsiră vadul şi trecură râul şi porniră mai departe, şarpele târându-se harnic pe lângă flăcău. Nu peste mult timp, ajunseră la o pădure deasă, întunecoasă. Atât de deasă încât, dacă unul n-ar fi fost lipsit de trup iar celălalt subţire ca o vergea, nu ar fi putut s-o treacă. Aşa, s-au afundat în pădure şi au mers, şi au mers, zile şi nopţi fără număr. Căci, atât de deasă era pădurea, că nu se putea vedea cerul şi nu puteau şti când sus era soarele sau stelele. Până când ieşiră într-o poiană, chiar în mijlocul pădurii, tocmai când soarele era la amiază.

În mijlocul pădurii era o pasăre, un ciocârlan. Încerca să se ridice în zbor, dădea obosit din aripi, dar nu reuşea să se ridice la mai mult de o palmă de la pământ. Pasămite, una din aripi era ruptă.

– Ce ai păţit, biată păsărică? îl căină flăcăul.

– Ia, ce să păţesc? Am auzit chemarea sfintei Duminică să ne întâlnim cu ea, că are nevoie de sfat, şi am pornit spre coliba ei. Dar drumul e lung şi în cale aveam această pădure cumplită. Aş fi trecut-o fără multe probleme dar, pe când zburam pe lângă curţile Răului, acesta a azvârlit după mine cu un bulgăre de pământ uscat. Nu m-a doborât, însă am aflat mai târziu că mi-a pleznit osul de la aripă. Abia am ajuns până aici. Acum nu mă mai pot ridica, trebuie să las osul să se vindece. Lipsit de hrană, puterile mă părăsesc. În curând o să pier de tot…

– Cum îl putem ajuta, prietene? îl întrebă flăcăul pe şarpele Sâsss. L-aş lua în sân, dar cum nu am trup, nu am nici cămaşă.

– Ştiu că în această pădure este o iarbă rară, greu de găsit, care are puterea să tămăduiască oasele frânte. Eu nu ştiu unde să o caut…

– Te-ar putea ajuta furnicile, zise ciocârlanul. Îmi sunt prietene, le-am ajutat şi eu cândva. Ele cunosc cel mai bine această pădure.

A strigat flăcăul la marginea pădurii, rugându-se de furnici să-l ajute să-l vindece pe Tanu, căci aşa îl chema pe ciocârlan. Şi iată!, nu peste mult timp a apărut un şir de furnici ducând în spinare o frunză lungă şi lată. Le-a mulţumit din inimă şi a luat frunza de a legat aripa ciocârlanului. Au aşteptat câteva zile să se tămăduiască rana, şarpele aducând mâncare pentru pasăre: gâze şi seminţe, pe care le găsea printre copaci. Aşa, între cei trei s-a legat o prietenie strânsă.

– Dar ce a avut cel Rău cu tine, de-a aruncat cu bulgărele?

– El face rău fără a avea nevoie şi motiv, doar aşa, din urâciunea inimii lui şi din bucuria de a vedea pe alţii suferind. Dar cu mine avea şi motive, trebuie să recunosc. Că, la curţile lui, este o fată pe care el a furat-o de mică, pe care o pune să-i slugărească. Eu eram singura ei bucurie, că îi cântam când era soarele sus pe cer şi îi plăcea să vorbească şi să mi se plângă pentru soarta rea de care avea parte. Încercam să îi dau curaj şi speranţă… De aceea am şi întârziat la chemarea sfintei. Oare de ce m-o fi chemat?

– Ca să te întrebe despre drumul spre curţile Răului, îi răspunse flăcăul. Se vede treaba că ştia de venirea mea. Căci eu chiar într-acolo mă îndrept, să încerc să-i răpesc inima mamei mele pe care el a furat-o de ani de zile.

– Ehei, la greu lucru te-ai înhămat. Răul are multe inimi răpite – şi sunt ţinute sub pază la loc ascuns. Dar, dacă te învoieşti, o să vin şi eu cu voi. Nu pot face mare lucru, dar cunosc drumul şi curţile Răului, poate îţi voi fi de folos. Şi, cine ştie, poate o vei ajuta şi pe Domniţă să-şi dobândească libertatea.

– Atunci, hai şi tu, cu noi.

Când se lecui aripa ciocârlanului, porniră tustrei mai departe. Cei doi, printre copaci, pasărea pe deasupra, de unde îi călăuzea cu ciripitul ei. Şi, după lungă vreme, ieşiră din codru.

Acum, înaintea ochilor lor se întindea o mare de grâne până hăt, departe – la poalele unui munte care azvârlea flăcări şi cenuşă. Porniră prin lan şi acum văzură că merg mult mai greu: şarpele se tot împotmolea prin marea de tulpini foşnitoare. Dar, încet încet, muntele venea tot mai aproape.

Pe când se apropiau de marginea lanului de grâu, iată că dădură peste o şoricică. Aceasta stătea şi plângea de mama focului.

– Ce ai păţit, şoricelule? îl întrebă flăcăul plin de milă.

– Vai, bieţii mei copilaşi. Am plecat de dimineaţă să le aduc câteva grăunţe tocmai de la marginea lanului. Că toate aceste spice sunt goale de boabe, vin zilnic hoardele de păsări de la curţile Răului şi le mănâncă. Doar acolo, la margine, chiar la piciorul zidului ce înconjoară curţile, se mai pot găsi grăunţe, pasămite păsările le lasă pentru zile negre. Şi, în lipsa mea, copilaşii mei s-au împrăştiat. Poate i-au speriat păsările răpitoare, poate chiar au fost mâncaţi… Ce mă fac eu acuma?

– O da bunul Dumnezeu şi copiii tăi nu-s pierduţi, ci doar rătăciţi. O să te ajutăm să îi cauţi, hotărî flăcăul.

Ciocârlanul se ridică în slava cerului şi de acolo scormoni cu privirea lanul, doar- doar va zări puii şoriceoaicei. Între timp, şarpele începu să se târască primprejur, căutând prin borţi şi pe sub fire de paie căzute. Uite aşa,  nu după multă vreme, prietenii noştri reuşiră să adune vreo şapte pui.

– Sunt aproape toţi, se bucură şoricica. Mai lipseşte doar unul.

– Mămico, mămico, chiţcăi unul din pui, pe frăţiorul nostru l-a luat una din păsări, de aceea ne-am ascuns. Zicea că stăpânul ei, Zmeul, i-a poruncit să ne stârpească, prea îţi bagi botul prin curţile lui.

Văzând-o pe şoricică plângând, şarpele Sâsss i-a zis:

– Lasă, prietene, că noi mergem la curţile Răului. Şi de-o fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să îl doborâm pe cel Rău şi nedreptatea pe care ai suferit-o va fi pedepsită.

Auzind aceste vorbe, şoricica zise:

– Prieteni dragi, numele meu e Mica şi vă rog să mă lăsaţi să vin cu voi. Nu e mare lucru de capul meu, sunt cel mai slab dintre cei slabi, dar nu se ştie când vă pot sări în ajutor.

La aceste vorbe, cei trei se mirară foarte, că ştiut este că şoriceii sunt cele mai temătoare fiinţe. Mica, şoricica, chiar când rostea aceste vorbe hotărâte, clănţănea din dinţi şi i se încreţea pielea de frică. Aşa că nu voiră să îi producă mâhnire şi o luară cu ei. Se gândeau că nici ei nu sunt cu mult mai voinici: un şarpe subţire cât un deget şi un ciocârlan cu aripa abia vindecată – ca să nu mai vorbim de un flăcău fără trup!

Porniră, deci, tuspatru către curţile Răului, care de-acum nu mai erau departe. Când ajunseră la zid, se opriră să îşi tragă sufletul şi să chibzuiască ce au de făcut. Ciocârlanul dădu o tură pe deasupra zidului, dar se întoarse speriat.

– Nu ştiu cine l-a pus în gardă pe Rău, zise Tanu ciocârlanul, dar sunt pline curţile lui de păsări şi jivine urâcioase. Nu ştiu cum ne-om putea strecura înăuntru. E ceva nou. Până acum nu era prea greu să ajung la Domniţă.

– Să aşteptăm atunci noaptea, hotărî flăcăul. Atunci va fi, poate, mai uşor.

Dar noaptea ieşiră cucuvele, buhe şi lilieci să stea de strajă, aşa că întunericul nu îi ajută cu nimic. Pe când se frământau căutând o soluţie, iată că şoricica, Mica, care plecase în cercetare, se întoarse cu o veste bună:

– Să ştiţi că am găsit o bună prietenă a mea, o cârtiţă. Pe vremuri trăia şi ea în lan, avea muşuroiul nu departe de mine. De multe ori ne-am ajutat la greu. Mi-a spus că de o vreme s-a mutat aici, şi-a făcut nişte galerii care trec pe sub zid, departe, până la casele Zmeului. Pe acolo ne-am putea strecura.

– Poate voi, tu şi Sâsss, zise flăcăul. Dar eu şi Tanu? Eu sunt de-acum bărbat în putere, iar el nu se poate târî prin borţi şi galerii de sobol.

– Cu tine nu e greu, spuse şarpele. Tu nu ai trup, poţi să te face oricât de mare sau de mic. Cu Tanu e mai greu, va trebui să rămână aici.

– Voi rămâne, accepta pasărea. Dar nu uitaţi să o ajutaţi şi pe Domniţă. Şi o să stau cu ochii în patru, să pot să vă sar în ajutor!

Cei trei porniră, deci, prin galeriile cârtiţei, mergând pe bâjbâite. Îi conducea şarpele Sâsss, care gusta aerul cu limba lui bifurcată, reuşind să găsească drumul cel bun. Aşa, după nu prea multe ore de mers, trebuiră să iasă la suprafaţă, într-un muşuroi aflat la doar câţiva paşi de peretele palatului. Dar, când să răsufle uşuraţi, un liliac simţi mişcare şi dădu alarma:

– Intruşi! Căutaţi-i, că stăpânul ne va da morţii dacă nu îi prindem! Şi începu o forfotă şi un chirăit, încât cei trei se şi vedeau prinşi şi luaţi pe sus . Când, deodată, ciocârlanul căzu ca un fulger în norul de păsări şi lilieci. Toate slugile Răului se aruncară asupra lui şi îl făcură mici fărâme într-o clipită. Iar cei trei se strecurară în casă, nebăgaţi în seamă.

– Ce e, ce e gălăgia asta? întrebă un glas rău şi veninos.

– Stăpâne, răspunse o cucuvaie, un intrus a încercat să pătrundă în palat, dar l-am prins şi l-am pedepsit. Era acel ciocârlan care avea obiceiul să stea de vorbă cu domniţa.

– Bine i-aţi făcut, zise vocea cea răutăcioasă. Asta să fie învăţătură de minte celor care îmi nesocotesc poruncile. Păziţi mai departe!

Se întristară cei trei auzind că prietenul lor pierise.

– A fost un viteaz, clănţăni de frică din dinţi şoricica Mica. Un adevărat prieten. Fără jertfa lui, am fi fost prinşi cu toţii. Am un motiv în plus să doresc pedepsirea Zmeului.

– Am încredinţarea, prietene, zise flăcăul, că bunul Dumnezeu nu va lăsa nepedepsită această faptă!

Aşa că cei trei porniră tiptil, furişându-se pe culoarele luminate ici şi colo de făclii agăţate în perete. Şoricica se repezea când înainte, când în urmă, când pe sub uşi, cercetând şi supraveghind locul. La un moment dat se întoarse şi le spuse celorlalţi doi:

– Aveţi grijă, acolo, spre dreapta, este iatacul în care doarme Zmeul. Are lângă el doi câini negri, mari ca nişte lupi. Dar mai încolo, drept înainte, doarme Domniţa.

– Hai să mergem la ea, hotărî Sâsss şarpele. Putem găsi la ea sfat bun.

Se strecurară aşadar pe lângă iatacul Zmeului şi intrară în iatacul Domniţei – taman în clipa în care lumina primilor zori se strecura prin fereastră, luminînd iatacul. Fără de glas rămase flăcăul, care nu văzuse în viaţa lui fecioară atât de frumoasă. E drept, el îşi cunoştea doar mama şi alte femei văzute fuseseră doar bătrânele întâlnite în căutarea lui.

– Doamne, ce frumoasă e?! exclamă el. Şi, fără să îşi dea seama de ce şi cum, se aplecă deasupra ei, aşa cum dormea în aşternuturi ca un copilaş, şi o sărută pe buze. Fata zâmbi în somn, se lumină la faţă şi pleoapele îi tresăriră, lăsând să i se vadă ochii de un albastru senin.

Când văzu în faţa ei un străin, se ridică în capul oaselor, cumva uimită. Atunci îi văzu şi pe ceilalţi doi, şerpişorul şi şoricica, deja urcaţi în pat, pe covertura ei albă.

– Cine sunteţi voi? îi întrebă, privindu-i pe rînd şi îmbujorându-se sub privirile flăcăului.

– Eu sunt flăcăul fără trup, zise acesta. Ei sunt tovarăşii şi prietenii mei, şarpele Sâsss şi şoricica Mica. Am mai avut un prieten, ciocârlanul Tanu, dar el a fost ucis de slugile Zmeului, în timp ce ne salva vieţile.

Se întristă fecioara auzind de moartea ciocârlanului. Le şopti, îngrijorată:

– Şi voi vă veţi pierde vieţile, dacă vă prinde Zmeul. Ce căutaţi aici?

– Eu am venit să scap sufletul mamei mele din ghearele Răului, răspunse flăcăul. Poate asta va schimba şi soarta surioarei mele, bolnavă fără leac.

– Eu am venit să îl ajut, spuse Sâsss. Pentru că el nu a pregetat să îmi scape viaţa. Nu ştiu cum îl pot ajuta, dar sunt gata să îmi dau viaţa pentru ca prietenul meu să îşi împlinească ursita.

– Eu am ve-venit să îl pedepsesc pe Zmeu, şopti tremurând şoricica, p-pentru că mi-a ucis unul din copilaşi, p-pentru că slugile lui fac prăpăd printre fiinţele lanului, p-pentru că l-a ucis pe prietenul Tanu.

– La grea muncă v-aţi pornit, zise Domniţa, gânditoare. Pe Zmeu nu îl poate învinge un Făt-Frumos de-adevărat, darămite, voi. Nu vorbesc cu dispreţ, vă admir curajul, dar în faţa lui sunteţi lipsiţi de putere. Poate, dacă aţi pune mâna pe puterile lui… Că nu le poartă la el, ci le-a pus în cei doi câini. Nimeni nu ştie asta şi câinii, oricât de fioroşi şi ucigători par, sunt învăţaţi să o rupă la fugă din faţa pericolului. Nimeni nu îi poate prinde, dacă fug!

 – Şi cum sunt acele puteri ale Zmeului? întrebă şarpele.

– Sunt ca două măsline – câte una în fiecare câine. E destul să le zdrobeşti pe-amândouă şi Zmeul crapă. Atunci, toate sufletele care au fost răpite de el, vor fi libere. Voi fi şi eu liberă, zise ea uimită de această posibilitate.

– Ne poţi ajuta? o întrebă direct Mica şoricica.

– Nu am cum. Şi eu sunt doar suflet fără trup, ca şi el. Trupul meu este pe celălalt tărâm, acolo sunt bolnavă, într-un somn lung, de ani de zile. Aşa că nu vă pot ajuta, aşa cum nici flăcăul nu poate face nimic.

– Atunci o vom face noi, se hotărî şoricica. Numai să ne spui ce avem de făcut.

– Singura şansă este să îi faceţi pe câini să verse puterile. Dar asta nu se poate face… decât dacă reuşiţi să le vârâţi pe gât nişte prafuri.

-Unde sunt prafurile, întrebă feciorul?

– Asta vă pot arăta, ştiu unde sunt puse. Zmeul s-a gândit că poate va avea nevoie să le scoată din câini, aşa că a pregătit prafurile şi le-a pus bine. Dar cum să îi facem pe câini să le înghită? O putem face doar când ei nu sunt lângă Zmeu – câteva clipe la amiază – altfel el se va împotrivi.

– Ce ar putea el să-mi facă mie? întrebă flăcăul. Doar eu nu am trup.

– Nu te baza pe asta. Zmeul este stăpânul aestui tărâm. Te poate vedea, ba chiar te poate ucide. Te poate pisa cu buzduganul lui fermecat! Iar pe voi, bieţii mei prieteni, oricine vă poate ucide, căci voi aveţi trup. Dacă dau câinii peste voi, vă înghit într-o clipă.

– Asta e! ţipă fericit şoiricica, uitând de teama ei. Înghit eu prafurile şi, când mă înghite, câinele va înghiţi şi prafurile.

– Oh, nu se poate. Dacă înghiţi prafurile, vei muri în câteva minute. Oricum, doar unul din câini te poate înghiţi…

– Dar suntem doi! zise Sâsss.Dacă ne înghit pe amândoi, pe fiecare unul dintre câini, vor lepăda puterile.

– Poate, dar voi veţi muri!

– Domniţă, zise şarpele liniştit, noi am ştiut că vom muri dacă vom veni aici. Puteam muri acolo unde trăiam, eu pe malul râului, Mica în lanul de grâu. Puteam muri fără folos: ce ar fi rămas în urma noastră? Dar aşa… dacă prin moartea noastră, inima mamei prietenului nostru va fi liberă, sora lui şi trupul tău vor fi însănătoşite, el îşi va împlini soarta, Zmeul va fi pedepsit… înseamnă că nu am trăit degeaba.

– Şi prietenul nostru nu îşi va fi jertfit degeaba viaţa, zise şoricica, tremurând din nou de frică. Iar copilaşii mei vor putea trăi în lan în linişte, fără teamă. Şi lumea va scăpa de cel Rău!

– Voi chiar sunteţi nişte viteji, zise plină de admiraţie Domniţa. Sunt fericită şi onorată că v-am cunoscut. Simt că sfintele Ursitoare vor afla despre jertfa voastră şi o vor povesti tuturor, să se afle mai departe.

– Vor şti, zise flăcăul. Doar ele au ursit. Dar cum voi face să zdrobesc puterile vărsate de câini? Că doar nu am trup…

– Aşa cum Zmeul are putere asupra ta, şi tu ai putere asupra puterilor lui. Nu le poţi zdrobi, dar le poţi lua în palmă, le poţi ascunde acolo…

– Iar Zmeul le poate zdrobi! pricepu şarpele. Te poate pisa cu buzduganul fermecat… pisând şi puterile.

– Dar atunci vei muri, se sperie fata.

– Ce folos am eu pe lumea asta – sau pe cealaltă -, fără trup? Zic şi eu ca prietenii mei: doar împlinindu-mi soarta, viaţa mea va avea un folos. Poate, dacă vei fi liberă, nu mă vei uita…

Şi, uite aşa, cei patru hotărâră planul. Nu cu mult înainte de amiază, fecioara îi duse la o cămăruţă unde, într-o chisea, erau nişte prafuri. Şarpele şi şoricica le înghiţiră, împărţindu-le frăţeşte. Ieşiră apoi înaintea câinilor, care plecaseră la plimbarea lor zilnică.

– Ia te uită, ce avem aici? mârâi unul din ei, fioros.

– Nişte intruşi, spuse celălalt. Bă, gărgăriţă, urlă la şoricică, ţie nu ţi-e teamă de mine, de ai pornit aşa, la plimbare, prin Palat?

– B-ba da, clănţăni de frică şoricica Mica. Dar am auzit că sunteţi nişte laşi, gata să o rupeţi la fugă. Bau!

– Prichindelul ori şi-a găsit curajul, ori a înnebunit de frică, hohoti câinele şi, gogârţ! dintr-o înghiţitură, o înfulecă pe biata şoricică. „Ha!ha!ha!” hohoti şi celălalt câine, dar şarpele nu pierdu timpul: dintr-un salt, se strecură în gura uriaşă şi, gogâlţ! se duse pe gâtlej la vale. Nici nu apucară cei doi câini să se lingă pe bot, că simţiră cum maţele încep să ghiorţăie. Într-o nimică de ceas, fiecare vărsă câte o boabă neagră-verzuie. Atunci flăcăul, care stătuse pitit după colţ cu Domniţa, se repezi şi luă câte una în fiecare mână, fără a mai arunca vreo privire câinilor care se zvârcoleau de durere.

– Să mergem la Zmeu, zise Domniţa. În curând o să afle că e ceva rău cu câinii lui.

Intrară în încăperea în care stătea Răul, cocoţat pe un tron uriaş, cu un buzdugan de nouăşnouă de ocale în mână.

– Hehe, rânji el mânzeşte, văzându-i pe cei doi. Cum ai ajuns aici, stârpitură?

– Nevoia m-a adus, zise flăcăul. Şi ajutorul prietenilor. Am venit să îţi cer să dai drumul inimii mamei mele!

– Aşa… dar ea vrea inima înapoi? Mi-a dat-o de bună voie. În schimb, a avut tot ce a vrut.

– Dar a pierdut alte lucruri…

– Da. Omul e liber să aleagă ce vrea. Cei mai mulţi aleg supravieţuirea. Haha, aş zice că vor să supravieţuiască mai bine decât alţii… Decât merită… Au adăpost şi vor palat, au picioare şi vor maşini, au hrană şi vor delicatesuri… Dau în schimbul lucrurilor nefolositoare dragostea, prietenia, stima, liniştea, fericirea…

– Uite că eu am avut adevăraţi prieteni.

– O să pun mâna şi pe ei!

– Cam greu. Nu mai trăiesc.

– Cu atât mai bine. Nici tu nu vei mai trăi mult.

– Sunt suflet doar, nu ai ce-mi face!

– Aşa ştii? Înseamnă că Domniţa nu îţi este cu adevărat prietenă, nu ţi-a spus!

Cu un răget, Zmeul sări de pe tron şi prăvăli buzduganul peste tânăr. Şi, dintr-o dată, simţi că picioarele îl lasă şi plezneşte inima în el. Cu un bubuit, zmeul crăpă. Crăpară şi câinii, jivinele se împrăştiară ca mânate de furtună, curţile dispărură şi un nor de inimi negre, ca un stol de fluturi, se ridicară spre soare. Domniţa dispăru şi ea, odată cu flăcăul.

Pe tărâmul nostru, o femeie îşi aminti de copilul ei nenăscut şi începu să plângă, cuprinsă de durere. Apoi, îşi văzu fetiţa mişcându-se, cu ochii limpezi şi soare în priviri. Nu avea băiatul, dar fata era sănătoasă!

În amintirea lui, s-a dus femeia şi a înfiat un băieţel. I se părea că îl ştie de undeva. Când îl privea, o durea sufletul răscolit de amintiri. Şi nu a fost zi mai fericită ca aceea în care băiatul – care chiar creştea într-o lună cât într-un an, ca în basme! -, i-a spus, „mamă”.

A crescut băiatul şi, când a ajuns flăcău, i-a povestit femeii un basm. Şi-l amintea de parcă îl trăise chiar el. De atunci, femeia a început să iubească din nou basmele şi poveştile. S-a făcut bibliotecară iar acolo, la bibliotecă, aduna băieţi şi fetiţe în jurul ei şi le citea poveşti. Şi fata ei, când a crescut mare, a devenit scriitoare de basme pentru copii şi pentru adulţii cu inimi de copii.

Flăcăul şi-a luat rămas bun de la mama lui. I-a spus că trebuie să o caute pe Domniţă, care îl aşteaptă undeva în lume. Mama nu l-a oprit să plece, era convinsă că o va găsi, dacă aşa îi era ursit. A trecut prin multe peripeţii – dar asta este din altă poveste. Şi a găsit-o pe Domniţă şi au făcut o nuntă ca în basme. Şi au trăit ani mulţi, şi mai buni şi mai răi, pentru că adevărata aventură a unui Făt Frumos începe abia atunci, după nuntă. Nu este uciderea Zmeului, ci găsirea puterii, înţelegerii şi înţelepciunii de a trăi alături de cea ursită lui, până la adânci bătrâneţe. Şi au avut mulţi copii şi nepoţi, cărora le spunea poveşti. Iar dacă nu au murit, trăiesc şi azi…

Uite aşa, v-am spus povestea pe care am auzit-o de la alţii, poate chiar de la acel Făt Frumos nenăscut, şi aş încăleca pe-o şa dacă m-ar ţine şalele, pentru că de mult nu mai sunt de vârsta bicicletei. Dar de vârsta poveştilor încă sunt.

 

 

 

Posted in Blog | Tagged , , | Leave a comment

Nick Sava -Trei reţete din bucătăria orientală

foto: Nick Sava

1.Un cartof, doi cartofi…

 

Cei mai mulţi bărbaţi ştiu să gătească… ouă. Să le fiarbă, mai precis. Sau să le dea drumul în ulei încins (dacă nu e prea încins…). Dar unii chiar se pricep să prăjească nişte… cartofi.

De exemplu, ciprioţii (greci). Aveam un coleg pe la restaurantul „mediteranean” unde îmi cîştigam existenţa într-o vreme. Eu, cook, el, ospătar. În meniu aveam, bineînţeles, şi un fel-două de cartofi, mai ales din cei la tavă, greceşti… Dar Nikkos, cipriotul, mereu zicea că noi nu ştim să gătim „patates”. Pînă mi-a sărit muştarul  şi i-am spus: „Ia, măi Nikkos, fă-ne de ruşine!”

Şi-a băgat Nikkos nasul prin cămară, s-a uitat la cartofii pe care îi aveam acolo (mari, dolofani, curaţi…) şi a zis: „Mîine!” A doua zi a venit cu o pungă de cartofi „noi”, jumătate albi, jumătate roşii – din cei cărora prin Canada li se zice „nuggets” (pepite). I-a lăsat să se înmoaie în apă, i-a stropit cu sare şi i-a frecat în ştergar, curăţindu-i de pieliţă, apoi i-a aruncat în apă, după care i-a zvîntat în ştergar. Apoi mi-a cerut nişte tigăi „mai mari” şi mi-a zis: „Fii atent!”

A turnat în tigăi ulei de măsline aşa, cam de-un deget, şi l-a lăsat să se încingă. Nu să dea în clocot, ci doar să facă buline („E foarte important!”, zice el) Apoi a pus cartofii unul lîngă altul, pînă a acoperit fundul tigăilor – dar pe un singur rînd! („E foarte important!”, a repetat).  Or fiert cartofii în ulei vreo 10 min, pe-o parte şi pe alta. A vîrît un cuţitaş într-unul şi a zis: „Gata! Acum, fii atent!”

A aruncat cartofii (cu ulei cu tot) în strecurătoare, apoi a întors cartofii strecuraţi în tigaie. Şi a turnat cîte o cană cu vin roşu vîrtos: cabernet sau merlot. Nu neaparat foarte sec – deşi se pare că vinul cipriot este dry. În vin a aruncat cîte un vîrf de cuţit de coriandru pisat. A învelit cartofii în zeama de vin şi a lăsat să se evapore vinul – vreo 5 min. A dat cu sare şi piper proaspăt măcinat şi un „pitch” de cimbru. A pus tigăile între noi, angajaţii restaurantului, şi a zis „Poftă bună!”

Nu ştiu cît de bună a fost „pofta”, dar cei mai iuţi de mînă au apucat ultimii doi cartofi din tigăi. Nici farfurii nu ne-a trebuit! (Se pare că ciprioţii chiar aşa îi mănîncă, direct din tigaie.) Aşa am cunoscut cea mai populară mîncare cipriotă, Patates Antinahtes. Iar eu am învăţat cum să gătesc cartofi cu adevărat buni! Uşor şi în scurt timp, tocmai bine pentru oaspeţi neaşteptaţi. Niciodată nu m-au făcut de ruşine…

 

Ingrediente:

 

15-16 cartofiori noi                                                   2 pahare vin roşu

Ulei de măsline (după ochi)                                      2 linguriţe praf de coriandru

Sare, piper proaspăt, cimbru (după gust)

 

Notă: Pof fi puşi, garnitură, lîngă mîncăruri de carne; dar, pentru ciprioţi, este o masă în sine: un mezze (aperitiv cald)

 

2. Koban Kavurma

 

Satul Gőreme este considerat, pe drept sau pe nedrept, inima Capadociei. Drumurile spre mai toate siturile se întretaie în această localitate, dar mai ales Muzeul Gőreme în Aer Liber, unde se adună mai toate biericile rupestre care fac faima zonei, se află chiar în marginea satului. Asta l-a transformat în baza de unde pornesc toate excursiile celor ce vizitează, pe cont propriu, Capadocia.

Bineînţeles, satul trebuie să ofere turiştilor nu numai locuri de cazare (şi o face, de la simple priciuri pe terasele caselor pînă la camere „troglodite” de 4-5 stele), dar şi multiple posibiltăţi de petrecere a timpului (de la călărit de cai, zborul cu balonul, piscine, nelipsitele bazaruri, pînă la cafenele, ceainării şi restaurante). Iar, unul din restaurantele unde am avut o experienţă fabuloasă, a fost restaurantul cu grădină şi havuzuri răcoroase, aflat chiar la piciorul faimoasei stînci Kalesi („Roman Castle”), aflată chiar în centrul satului. Aici am mîncat, pentru prima dată (dar nu ultima!) faimoasa tocăniţă a ciobanului (Ҫoban Kavurma), mîncare specifică Anatoliei şi, mai ales, a Capadociei. Preparată în ulcior de lut, desigur.

Restaurantele din zonă profită de existenţa centrului de olărie Avanos, situat la doar 6 km nord de Gőreme. Pe lîngă ceramică de cea mai bună calitate, se pare că întreg satul este dedicat execuţiei de ulcioare. Sunt de diferite mărimi, dar în general „de o persoană” sau de „două persoane”, din lut ars dar nesmălţuit, cu gît nu prea lung şi relativ larg, cît se poate de simplu şi neîmpodobite. Se ard atît de multe ulcioare încît pot fi văzute mai peste tot în Capadocia: puse pe gard, în pomi, prepeleci, sau pur şi simplu în grămezi uriaşe pe marginea drumului. Preţul lor este mai mult simbolic – astfel că ospătarul care îţi serveşte o kavurma nu are niciun scrupul să „decapieteze” urciorul pentru a-ţi turna tocăniţa în farfurie…

În general, prepararea mîncării este destul de asemănătoare multor alte tocane turceşti – care au influenţat deseori bucătăria românească; gűveć, în primul rînd. Cum îi spune numele, se foloseşte carnea de miel, batal sau oaie – mai ales acel batal cu seu în coadă. Anatolienii folosesc seul drept grăsime. Dar, pentru europeni, folosesc şi carne de pui sau vită, iar drept grăsime, uleiul de măsline sau untul. Noi însă, dedaţi la porcării, putem folosi şi carne de porc, drept grăsime untura dînd rezultate încă mai bune decît untul! Eu, deşi nu mănînc (de cîţiva ani) carne de porc, folosesc untura. Şi, pentru că nu am ulcior de Avanos, folosesc o oală de lut cu capac, nu prea borţoasă, cumpărată de la Tîrgul Cucuteni, chiar în Copoul Iaşilor.

Se ia circa 1kg de carne fără os (şi fără grăsime), se taie în cubuleţe cam de 1cm x 1cm. Se rumeneşte în 75g grăsime (sau unt). Cînd carnea este maronie (dar nu arsă!), se adaugă cca 1 kg de legume tăiate cubuleţe mărunte (ceapă, ardei, kapia, champinioane, roşii decojite) (pot fi şi legume îngheţate, „amestec mexican”), un pinch de cimbru şi se călesc împreună. Cînd încep să prindă culoare, se toarnă toată compoziţia în oală, se astupă bine (pe lîngă capac, pun şi folie alumniniu) şi se dă la cuptor încins vreo jumătate de oră. La servire, se stropeşte cu sare, piper proaspăt şi încă puţin cimbru, după gust.

În mîncare nu se pune vin sau alte chestii – pe care, probabil, ciobanii nu le aveau -, dar poţi alătura un excelent vin capadocian de Avanos sau de Zelde, aducînd laudă Domnului că turcii nu respectă chiar toate poruncile Koranului. Dar merge şi-o Frâncuşă de Cotnari…

3.Ciorbă ca la Stînă

 

La mine ciorba este, cel mai adesea, o masă. Nu obişnuiesc să o amestec cu alte feluri, aşa cum obişnuiesc românii, într-un prînz copios. Nici nu o „beau” chinezeşte, ca să meargă mai bine pe gît multele feluri de mîncare, în „cina” de la ora şase. Ci, mai degrabă americăneşte: supa, ciorba, este o „gustare” de prînz, urmată eventual de un pahar de suc de fructe – sau chiar de o fructă bine coaptă.

Mi-am păstrat obiceiul şi în vacanţa mea turcească. Aşa se face că, obosit de mers mult pe jos – se întîmpla la Konya, anticul Antiohia Pisidiei, prin care şi-a purtat paşii şi Apostolul Pavel (zice Faptele) -, am oprit la o locantă să mănînc prînzul şi să îmi trag sufletul.

Konya este un oraş fabulos. Din vremurile străvechi nu s-a păstrat mai nimic, dar, faptul că a fost o perioadă capitala imperiului turc selgiucid a lăsat urme de marcă. Prea puţini români ştiu de aceşti pre-mergători ai turcilor otomani, mult mai bine cunoscuţi nouă, şi, iată, conlocuitori ai noştri sub numele de găgăuzi. Aşa că nu se prea ştie că marele Omar Khayam a fost selgiucid. Aţi auzit de Rumi? De dervişii rotitori probabil aţi auzit… Dar numai la Konya veţi putea vedea minunile arhitectonice smălţuite cu un turcoaz pur sau un smarald de vis – tradiţia intrînd şi în arhitectura otomană.

Şi aici, în locanta respectivă, a cărui nume nici nu mi l-am notat, pe lîngă nelipsita fasole (masa capitală a mai tuturor turiştilor săraci, cu rucsac în spate; un blid de fasole costă 1 YL (circa 1 RON) şi, alături de un coş de franzelă proaspătă absolut gratuită, face o masă împărătească!) am avut buna inspiraţie să vreau o supă. Şi mi s-a dat.

În turceşte, ciorba se numeşte Yayla Čorbesı. Noi i-am spune Ciorbă de Iaurt şi Mentă. Pentru că era numită doar în turceşte, iar proprietarul/bucătarul locantei nu ştia decît turceşte, m-a atras mai ales prin mirosul ei puternic de izmă. Nu mai mîncasem supă de mentă… În limba turcă (m-am uitat mai tîrziu), yayla înseamnă plai, dar şi stînă. Deci, această ciorbă era gătită mai ales de ciobani. De cînd? Zic turcii: de cînd am descoperit iaurtul. Or, asta chiar e de mult!

Ciorba este foarte uşor de gătit. E de preferat un iaurt mai gros – uitaţi de grăsimea specificată pe container! Oricum, nu veţi găsi adevăratul iaurt turcesc, acela în care cuţitul stă înfipt ca în pită! Şi, oricum, jumătatea de kil de iaurt se va amesteca cu patru pahare de apă. Cu cît mai degresat iaurtul folosit, cu atît mai mult iaurt şi mai puţină apă… Deci, trei pahare de apă şi o lingură cu vîrf de orez se dau în clocot cu sare după gust – ei preferă cca o linguriţă de sare. Separat, iaurtul se dizolvă bine într-un pahar extra de apă – rezultîndul aşa-zisul ayran, care în Turcia se vinde ca lichid răcoritor mai peste tot. Se toarnă în acest amestec nişte apă cu orez, se mestecă bine şi se toarnă în oală. Se mai pune în oală un plic-două de ceai de mentă (se poate chiar scoate praful de izmă din pliculeţul de hîrtie) şi se lasă să clocotească cca 20 de min, pînă se mai îngroaşă. La coadă se pune o nucă de unt şi se amestecă bine, circa un minut. Se serveşte turnîndu-se peste cîte-un fir de mentă proaspătă (dacă aveţi de unde), care îi va da şi aromă, şi gust, dar va servi şi ca decoraţie.

În principiu, cantitatea ingredientelor specificată mai jos ar trebui să fie suficientă pentru patru porţii. În realitate, doi îşi vor împărţi cu greu ciorba minune. Ştiu că în acea zi la Konya, eu nu am mai ajuns la fabuloasa fasulă. După două blide pline ochi de ciorbă…

 

Ingrediente:

3+1 pahare (a 200ml) de apă                                     500g iaurt

1-2 linguri orez                                                          2 plicuri ceai de izmă (freshmint)

1 linguriţă sare                                                                       1 lingură unt

1 fir de mentă proaspătă (opţional) de porţie

 

 

Posted in TURCIA | Tagged , , | Leave a comment