Nick Sava – Poveste de dragoste Povestinf shakespeare

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Poveste de dragoste</span> <span class="entry-subtitle">Povestinf shakespeare</span>

 

O scenă goală, fără decoruri. O scară dublă de zugrav, desfăcută cu faţa la 3/4 spre rampă. Din lateral intră Povestitorul şi se apropie de scară, oprindu-se alături de ea. Este îmbrăcat în tee şi pantaloni scurţi, puţin deasupra genunchilor. Culoarea nu contează. În picioarele goale poartă sandale strânse pe picior. În mâna dreaptă ţine o tamburină.

 

Povestitorul se uită încurcat spre public, aşteptând să se facă linişte. Eventual, încearcă să o impună,făcând semn cu tamburina.

Bună ziua. Ştiu, aşteptaţi să apară un actor. Poate un recitator. Eu nu sunt nici una, nici alta. Niciodată nu am fost capabil să memorez texte – cu atât mai puţin versuri. Nici măcar la şcoală. Dacă profesorii de limbă vroiau să îmi pună o notă mică, mă invitau să recit versurile avute drept temă. Am avut norocul că profesorii nu erau răi, nici nu doreau încurcături din cauza mea. După ce se obişnuiau cu lipsa mea de talent, evitau să mă pună la încercare…

Vă întrebaţi, probabil, ce caut aici. Organizatorii nu mi-au fost profesori de limbă, nici măcar colegi. M-au rugat să ies pe scenă, să vă ţin câteva momente de vorbă, până se pregăteşte trupa de dansuri. Nu am putut să îi refuz, ne cunoaştem de prea mult timp… O să vă ţin de vorbă.

Dacă nu ştiu să spun poezii, ştiu în schimb să povestesc. O să vă spun o poveste… Nu despre Păcală, nici despre Harap Alb. Nici măcar despre vreun Făt Frumos sau vreun voievod viteaz… O să vă spun în schimb o poveste de dragoste. Povestea nemuritorilor tineri îndrăgostiţi din Verona.

(Mâna se ridică şi face să foşnească tot mai sonor tamburina, în coborâre. Cu un sunet sec, tamburina loveste coapsa şi tace.)

Să nu vă aşteptaţi să vă recit din faimoasa piesă scrisă de tot atât de nemuritorul Shakespeare. Piesa am citit-o demult, filmul l-am văzut încă şi mai demult… Şi, oricum, nu ştiu să memorez versuri, v-am spus. Dar vă spun povestea, aşa cum mi-o amintesc eu. (accentuează cuvântul eu)

Erau pe atunci – nu mă întrebaţi când, că am uitat; înainte de a se fi născut meşterul Will – două familii în Verona. Erau mai multe de fapt, dar numai două fac subiectul poveştii mele. Şi se aveau aceste două familii mai ceva ca două familii de români pe cale să-şi împartă o bucăţică de pământ. Într-atât se urau membri acelor două familii încât, unde se prindeau, acolo se tăiau. Ajunseseră de râsul târgului şi plânsul muierilor, care trebuiau să-i îngroape pe cei aduşi pe năsălie.

(Boceşte, în ritm sacadat de tamburină):

„Ăăăăă… tinerelule, frumuşeluleeee….

Cum te tăiară pe tine duşmaniiiii

Să ajungi la loc verde şi fără de durereeee

(Cu voce normală, după ce tamburina a tăcut):

Să ne laşi pe noi.”

Capul cetăţii, unul mai bogat şi mai puternic decât ceilalţi – căci avea şi oareşce oşteni cu halebarda – se cam luase cu mâinile de cap – şi s-a burzuluit la ei!

„Bă!
(Boceşte, în ritm sacadat de tamburină):

De nu vă potoliţi, eu vă tai pe tooooţi!

Nu vă ajunge, lighioaneloooor?

C-aţi adus ruşine cetăţiiiiii!

De ne ocolesc negustorii şi ţechiniiiii!

Ca turcii sfânta bisericăăăă!

(Cu glas crunt, lovind tamburina scurt):

Să vă pupaţi!”

Se pupară, că n-avură încotro. Ducele avea

(cu glas de baladă)

Oşteni mai mulţi

Bărboşi şi mai crunţi

Sergenţi învăţaţi

Şi căpitani bărbaţi!

Ay! (ridică tamburina deasupra capului, scuturând-o molcom)

Oricum, aveau nevoie să schimbe tactica Tăierile se făceau mai bine pe întuneric, atunci când dreapta nu ştia ce făcea stânga… Iar fiica şi moştenitoarea uneia din familii, Capuletti, împlinea chiar în seara aceea vârsta măritişului. Nu-mi mai amintesc ce înseamnă aceasta, dar având în vedere că pe atunci o femeie măritată nu trebuia să ştie prea multe, vârsta putea fi destul de fragedă. Mai ales când de casă se ocupau slujnicile, iar banii îi dădeau părinţii sau soţul… Să zicem, dar, că frumoasa Julieta avea vreo paisprezece ani.

(tamburina în ritm de Habanera din “Carmen” de Bizet. Înainte ca tamburina să se oprească de tot, Povestitorul continuă)

Dar ce-i trecu prin cap potlogarului de Romeo, unicul fiu şi moştenitor al familiei Monteghi?

(tamburina pe ritmul Ariei toreadorului, din aceaşi operă)
Nu prea multe, având acesta capul cam gol şi zevzec, ca orice tânăr de şaptesprezece ani, moştenitor fără griji şi cam alintat al unei familii bogate. Aşa că după ce gândul se duse ricoşând prin ţeasta goală (ziiing – biing!) – îl şi dădu în vileag prietenilor: (cu glas păţigăiat, în formare) “hai să mergem şi noi la bal!” Din păcate, verii mai apropiaţi aveau ţestele la fel de rezonante, aşa că-şi puseră măştile şi intrară în palatul Capuletti.

De unde măşti, mă întrebaţi? Mai nou, din recuzita teatrului. Pe vremea aceea însă, când – bine o ştim! – italienii o ţineau tot într-un bal mascat, masca era elementul nelipsit unui italian. Era ca un fel de marcă naţională. Îl cunoşteai pe italian după mască şi spaghetti, aşa cum îl cunoşteai pe neamţ după musteţi şi tutun, iar pe români după miros. De sarmale şi ţuică…

Intrară şi se prinseră în dans. (Cântă şi dansează, pe pas de sirtaki, bătând ritmul cu tamburina):

„Hai-da dârla, dârla, dârla

Trece neica cu cotârla

Opa! Opa!”

(Se opreşte brusc)

Trebuie să vă spun vreo două despre Romeo, să nu ziceţi că nu v-am spus. Cum pomeneam mai sus, cam tinerel. Noroc de mască – îi acopereau complet pimpelşii, pentru a păstra limba marelui Bard. Îmbrăcat într-un oaresce fel de schpillhosen bufanţi, de-i lăsau picioarele goale – cum le am eu acuma. Doar că el îşi acoperise perii cu ciorapi până… până… până… (arată cu tamburina întâi la genunchi, apoi tot mai sus, ridicând cracul şortului; se opreşte brusc) Ay! Şi nişte încălţări din pânză. Şi mai avea o capă şi-o spadă, cum l-au plagiat mai târziu fără ruşine spadasinii franţuji din filmele americane… Şi părul inele până (face semn cu tamburina pe piept, dar se corectează) pe umeri.

Îi văzu Julieta picioarele. Ayyyy! (tamburina bate furios) O arse focul şi patima – la vârsta ei e cam greu să le distingi. Şi o apucă râsul: Hihihi (râs piţigăiat, de vrăjitoare): Lui Romeo i se urcă sângele în capul cam gol, de-l ameţi ca un vin tare. Răsuna răsul (hihihi – acelaşi râs vrăjitoresc) prin ţeasta lui mai ceva ca gândul care îl îndemnase spre petrecere… Poate singurul gând avut în acea zi memorabilă! Şi întoarse masca spre autoarea râsului ameţitor.

Prea multe nu prea avu ce vedea. Sub mască putea fi orice: pimpelşi, musteţi de tedesci, nas coroiat, mă rog – orice! Putea avea chiar toţi dinţii, lucru de mirare pe acele vremuri mascate în care spiţerii mai degrabă scoteau dinţi, decât dădeau leacuri. Părul negru îi cădea valuri până pe umeri (arată cu tamburina în dreptul sânilor). Dar ceea ce îl convinsese pe Romeo că e vorba despre o fată era lipsa ciorapilor! De fapt, o fi având, dar ceea ce se vedea era o rochie (face semn cu ambele braţele de la şolduri în jos), o rochie (repetă gestul) , o rochie…. vreo cinci-şaşse rochii, ca o ceapă de Reghin (repetă gestul până termină cu rochile), cu umerii bufanţi (exemplifică), cu… ăăăă… bufanţi (gest în dreptul sânilor) , cu… (rămâne cu braţele desfăcute) . Aşa. Femeia ideală!

Hăbăucul să-i cadă fecioarei la picioare chiar acolo, în Hall. Noroc cu ceilalţi veri – care nu auziseră râsul vrăjit. Îl scoaseră pe sus afară, căci venise noaptea şi timpul să se taie. Aşa că-i mai întâlnim pe cei doi tineri abia mai târziu, la faimosul balcon. Cine ajunge la Verona se poate zgâi la el – beton armat, made in China!

Luna răsărise! (tamburina ridicată la capătul braţului, cu faţa spre spectatori. Coboară tremurând, pe următoarea replică) Vântul nopţii mâna norii pe cer şi mirosul pestilenţial al uliţei spre dealuri. Aşa se face că nici atunci, la ceasul al doisprezecelea din noapte, cei doi nu se văzură la faţă! Pe cât erau ei de mintoşi, oricum nu ar fi contat…

(Povestitorul se opreşte la picioarele scării şi priveşte în sus)

Ayyyy! Apăru năluca Julietei în balcon. Romeo, cu dureri în ceafă de atâta privit, se şterse nedumerit la ochi. (cu glasul în schimbare): „Ea să fie oare? Jumătate size? Unde sunt?… şi?… şi?…” (cu braţele indică fustele şi locurile “bufante”) Dar Julieta râse (hihihi), văzându-l în aceiaşi ciorapi sexi, şi inima tânărului începu să bată cu putere (bătut de tamburină în ritm de cord.

(Povestitorul urcă repede câteva trepte pe scară. De acolo va vorbi până la sfârşit.)

Şi aşa se scrise istoria, iar meşterul Shakespeare scrise cea mai frumoasă şi mai tristă poveste de dragoste…

Ayyyy!…. Istoria este întotdeauna precum se scrie. Cu timpul m-am obişnuit cu nasul ei cam coroiat, cu gura ei cam mare – a murit înainte să-şi piardă toţi dinţii. Musteaţa nu era chiar ca a soldăţoilor tedesci. Era micuţă şi cam plăpândă – dar cu inima mare şi focoasă, ca toate italiencele. Doar gura-i meliţa fără odihnă… Avea ochii frumoşi şi părul şi-a păstrat luciul şi după ce mi-a născut copiii.

M-a iubit, şi nu i-a păsat de mintea mea puţină, nici de trupul meu cam burduhănos. Picioarele mele i-au plăcut şi fără ciorapi sexi. M-a iubit chiar şi atunci când părul mi s-a rărit, ca şi dinţii… Şi-a convins părinţii să ne lase să ne luăm, au acceptat şi ai mei. Nu, nu l-am ucis pe Tybault – eu nu m-am avut niciodată cu spada. O purtam de formă…

Ayyyyy…! Stau noaptea în uliţă, în glodul plin de gunoaie, sub lumina argintie a lunii şi privesc spre balcon. Acolo este întotdeauna Julieta mea, luată de ciumă. Fie istoria altfel decât povestea, dar povestea e mai frumoasă. Îmi pare bine că tata Will ne-a omorât de tineri. Aşa am rămas veşnic frumoşi.

Dar n-aş da pentru nimic în lume viaţa trăită alături de ea, de Julieta mea! Pentru mine ea a fost mereu frumoasă, chiar şi atunci când se chinuia în braţele morţii. Cea mai frumoasă femeie. Aş fi băut otrava – da, a fost şi un flacon cu otravă! – dar nu puteam renunţa la aceste ore sub balcon.

Ayyy….! (trist) Când luna atârnă deaupra Veronei, Julieta mea stă în balcon. Cât timp voi trăi eu. De aceea trag de viaţa asta, ca şi prietenul meu, Jidovul Rătăcitor, să o ţin şi pe ea în viaţă. Ea este a mea! Pe voi vă las să plângeţi la piesa frumoasă a lui Will. Pentru că eu nu plâng. Eu râd! Da, râd… Pentru că eu sunt fericit! Atât cât se poate pe acest pământ.

(tamburina ca un foşnet. Povestitorul coboară de pe scară şi iese, întorcând din când în când capul spre scară)

 

Nick Sava- Povestea unei peruci Povestind Shakespeare

<span class="entry-title-primary">Nick Sava- Povestea unei peruci</span> <span class="entry-subtitle">Povestind Shakespeare</span>

 

 

Decor: O uşă din lemn vopsită verde, cu uşori de aceeaşi culoare, pusă perpendicular pe rampă, în mijlocul scenei. Jumătatea stângă a scenei e mai slab luminată. În ea este un taburet de lemn cu pernă, fără spătar. Pe perete se vede, neclar, o frescă.

Actorul (Dromio): îmbrăcat într-un chiton alb, până deasupra genunchilor, legat cu o sfoară galbenă. În picioare poartă sandale (eventual legate cu şnur până sub genunchi). În cap poartă o perucă cu păr scurt, sur. Partea opusă a perucii este „cheală”, din piele vopsită „natural”. La ridicarea cortinei, Actorul intră grăbit din partea dreaptă şi se apropie de uşă. Se opreşte în faţa ei nehotărât. Priveşte în jur, după care bate în uşă. După o scurtă aşteptare, bate din nou, mai insistent. Neprimind răspuns, bate furios. Apoi începe să vorbească.

Dromio: Cred că asta e uşa… Să-mi arate Hekate şerpii dacă nu-i aşa! M-am prostit de tot, nici nu ştiu cine mai sunt. Şi doar am locuit în casa asta mai bine de un scor de ani… Eu sau frate-meu, în orice caz.

Da, eu sunt Dromio, sclav al precinstitului Antipholus, negustor din Ephesus. Negustor tânăr, fără îndoială – ca şi mine, de altfel. Nu vă luaţi după perucă, nu am găsit una de tânăr. Aş fi preferat una cu părul blond, cârlionţat, ca a veselului Apollo. Bună şi una cu părul lung şi negru, ca a mândrului Theseus. Ba chiar cu păr brun, sârmos, precum a lui Alcmeonid. Dar sunt scumpe a’ nevoilor, nu e de nasul unui sclav să cumpere peruci. Noroc că tatăl stăpânului meu e bucuros nevoie mare că şi-a regăsit copiii şi nevasta, m-a dăruit cu câţiva gologani. Pe care m-am şi grăbit să-i beau cu frate-meu Dromio, sclavul lui Antipholus, negustorul din Syracuza. Ce au gologanii de-a face cu peruca? Nimic! Pe asta mi-a dat-o mama stăpânului, preoteasă la Templu, de bucurie că şi-a regăsit soţul şi copiii. Trebuia să mai apară mama şi totul se termina ca în filmele proaste!

Cum, nu aţi înţeles nimic din bolboroseala mea? Dar ce, credeţi că eu mai înţeleg ceva? Nici nu mai ştiu cine sunt, de aceea port peruca: să mă deosebesc de fratele meu. V-am spus: Dromio. Oh, zei, n-am auzit de-o întâmplare mai tâmpită! Mai sunt fraţi gemeni, ca acei Dioscuri din poveşti. Or fi ei gemeni, dar au cel puţin nume diferite. Când vorbeşti de Polioctes, ştii că vorbeşti de Polioctes şi nu de Castor. Şi viceversa. Cât de diferiţi trupeşte erau, cine mai ştie?

Dar noi? Nu numai că suntem gemeni-gemeni, de nu ne poţi deosebi unul de celălalt, dar mai avem şi acelaşi nume! Aş fi zis că mama a fost femeie simplă – sclavă, deh -, fără prea multă imaginaţie, dar iată că şi părinţii stăpânilor noştri au fost tot atât de nătăfleţi. Antipholus Unu şi Antipholus Doi – ce ziceţi de asta? Şi tatăl negustor-negustor, cu tarabă în Syracuza, iar mama ajunsă Mare Peoteasă în Templul Ţâţoasei Artemida – nici unul din ei scurţi la minte (priveşte cu grijă în jur) Vorbesc cam multe, şi cu voce tare… Precis mi s-a făcut de-o bastonadă!

A încercat Soarta să dreagă lucrurile, pierzându-i pe mare şi trimiţându-ne pe noi, Dromio Unu şi Antipholus Unu, la Ephesus, iar pe Antipholus Doi şi pe mine, Dromio Doi (îşi scoate peruca şi o întoarce pe dos; acum pare chel), la Syracuza, dar ce folos? Ia venit aşa, stăpânului meu – cel din Syracuza, cum ziceam -, să vrea să călătorească Şi unde anume? Tocmai la Ephesus. Luându-mă şi pe mine – Dromio Doi. Să dau aici de frate-meu, Dromio Unu! (îşi întoarce din nou peruca)

Cum ziceţi? Că m-aţi pierdut din nou? Păi cum să nu mă pierdeţi, credeţi că eu sunt mai puţin pierdut decât voi?! Uite, acum m-a trimis stăpânul (îşi întoarce peruca) să fac bagajele. Şi cred că sunt acasă la noi… (se apropie de uşă şi priveşte printr-o crăpătură) Uite, pot să jur că dincolo este un scaun… Precis regizorul ăsta e beat mai tot timpul. Că ne cheamă la fel, că semănăm… hai, mai treacă-meargă – dar să fim şi îmbrăcaţi la fel?! Să vorbim la fel – de parcă această koine nu are pic de dialecte locale. Habar nu a avut Tata Will – ori precis era şi el beat când ne-a scris povestea. Sau o fi crezut că spectatorii sunt beţi – ceea ce se prea poate, probabil mai bine de jumătate din ei chiar sunt. Ho, ho, nu aruncaţi cu roşii putrede, vorbeam de cei de la Globus!

Dar tot regizorul e de vină. Nu era mai simplu să ne îmbrace diferit? Să zicem, eu în chiton alb, că îmi place albul, deşi se cam murdăreşte -, iar pe frate-meu (îsi întoarce peruca) în chiton azuriu, că zicea că aşa îi place. Sau pe stăpânul meu, Antipholus Doi (sau Unu?) în pelerină verzuie, că aşa îi place nevesti-si – staţi că m-am încurcat! Antipholus Unu e însurat, cel din Ephesus. (îşi întoarce peruca). Ştiu, aşa joc mai mult, două roluri! Măcar dacă mi-ar da salariu dublu…

Şi uite-aşa, într-o seară ploioasă prin Londra – nu mă întrebaţi de unde ştiu că ploua; când nu plouă în blestematul ăla de oraş? -, sorbind din absint în aburi de crâşmă împuţită, a zâmbit Will sardonic şi şi-a zis să-i tragă clapa Sorţii. Şi ne-a adus pe toţi în Ephesus! Pe toţi, cum ziceam, mai puţin pe mama… Şi să vezi atunci bucluc! Şi dă-i, şi trage-i! În Dromio, desigur. E bine să ai două roluri, dar aşa ai şi doi stăpâni. Care te încurcă – păcat că nu mi-a venit ideea cu peruca mai devreme… Adică, putea să-mi vină, că tot nu aveam bani s-o cumpăr. Aşa că nu mă bătea numai Antipholus Unu, stăpânul meu (îşi scoate peruca să se încredinţeze că e cu păr), ci şi Antipholus Doi (întoarce peruca). Că unul mă trimite la nevastă-sa (la fiecare replică întoarce peruca), iar celălalt zice că nu-i însurat. Că la unul îi dă nevasta bani, iar celălalt îi dă pe curve. (aici vorbeşte în şoaptă) Nebunie curată, vă rog să mă credeţi, aici, în oraşul în care hierodulele Ţâţoasei se dau gratis, cică din prea marea lor credinţă…

(revine la grai normal) Păi cum să-i nu-i sară muştarul Adrianei, nevastă-sa, care trimisese bijuteriile să le ducă la templu, nu să le dea curvelor! E drept, Adrianei îi sare mai mereu muştarul, nu mă mir că Antilochus Doi nu s-a îndrăgostit de ea, ci de soră-sa. Că dacă se dădeau amândoi fraţii la aceeaşi nevastă, să fi văzut kalimeră pe aici! Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Dromio (scoate peruca şi se uită la ea, după care o pune în cap fără să o întoarcă), tot pe Luciana aş fi ales-o. Şi aş fi luat prima corabie spre Syracuza, să scap din infernul ăsta! Adică… (Scoate peruca şi se uită cu scârbă la ea, apoi o pune înapoi pe cap) Nici nu mai ştiu cine sunt. Dacă sunt Unu, ar trebui să mă bucur să rămân pe aici. Dacă sunt Doi, ar trebui să fac repede bagajele… Nu că Stăpânul Doi s-ar fi grăbit să plece, dar Ducele i-a poruncit să-l mai lase, că-i ajunge. Şi Adriana, cică îl caută în fiecare seară pe soţ de oarece semne ascunse, să se convingă de faptul că nu-şi ia cumnatul în pat… Ca la nebuni, vă zic!

(Se uită iarăşi prin crăpătura uşei, care se deschide pe neaşteptate. Dromio se prăvăleşte în casă) Pe cele şaizeci de ţâţe ale Zeiţei! Dacă nu sunt acasă? Dacă stăpânii încep să urle? Hm, hm… Uite scaunul. (cu satisfacţie) Ha! Sunt acasă! (se aşează tacticos pe scaun, cu picioarele lungite a nepăsare) Eh, am lămurit-o şi pe asta. Uite şi fresca lui Thezeus… E drept, fresca o are jumătate de oraş, acum câţiva ani era la modă. Şi scaune de astea au mai toţi, încă nu s-au inventat cele cu spătar… (sare în picioare, speriat). Cine naiba a spus că grecii au imaginaţie? De obicei nu băgam în seamă chestiile astea, dar de când nu mai ştiu cine sunt… Sunt la mine acasă, sau la frate-meu? Să mă apuc de adunat bagajele? Dar dacă vin adevăraţii stăpâni ai casei şi strigă „hoţii!”. Dacă nu fac bagajele, primesc de la stăpân vreo două şuturi în dos – dar Stăpânirea dă cu biciul! (iese în pragul uşii şi priveşte îngrijorat în jur). Hm, parcă sunt totuşi acasă…

Vă spun eu, Nea Will era beat când a scris piesa asta, sau prea tânăr. A avut şi el chef de ceva succes facil, ce să-şi bată tot timpul capul cu istoriile lui tragice? Şi a inventat povestea asta idioată, de necrezut, de neîntâmplat. Doar într-un lucru a avut dreptate: noi, sclavii, suntem sclavi indiferent ce perucă purtăm! Şi chiar şi fără de perucă. Noi suntem oricum bătuţi – de un stăpân, de doi, de Stăpânire… Precum în antichitate, şi pe timpul lui Will – că de unde i-a trecut prin cap ideea bastonadei? E atât de des întâlnită, că lumea râde de se prăpădeşte când o vede. Ia să ia publicul bastoane pe spinare şi şuturi în dos, să vedem dacă îi mai vine să râdă… Pune-le-ar Zeiţa vreo zece ţâţe pe nas… lui Will vreo duzină – iar regizorului chiar toate!

Drepţi să fim, farsa asta este atât de spumoasă, că şi azi, la mai bine de patru veacuri de când a scris-o Will, lumea tot mai râde la ea. I se cere să creadă nişte convenţii şi, oricât de idioate ar fi ele, lumea se prinde în joc. După buna tradiţie a urmaşilor de dincolo de Ocean, piesa se termină în happy-end. Toată lumea e bucuroasă. Cui îi pasă de bietul Dromio? Dacă m-ar întreba cineva, aş spune: da, chiar dacă ieşea o piesă proastă, aş fi vrut-o pe mama aici. Ce, la Holywood nu se mai fac filme proaste? Ohooo! Iau şi Oscaruri… Nu numai pentru mine – pentru ea, mai ales. S-ar fi bucurat să ne vadă mari, chiar dacă mai luăm bastoane de la stăpâni. Dar probabil a murit, sclavii nu trăiesc prea mult. Uite, eu sunt de-o seamă cu stăpânul – dar par cu zece ani mai în vârstă decât el. Nu numai peruca e de vină – am pierdut şi mai toţi dinţii…

(din depărtare se aude gălăgier, râsete; Dromio ascultă cu atenţie) Hm, se aude mulţime venind. Stăpânii… Sau poate gărzile. E mai bine să nu mă găsească aici. Fac pe prostul, mă întorc mai târziu. Poate apare frate-meu între timp, încasează el bătaia… Al lui Hades să fiu dacă mai ştiu care din Dromio sunt (scoate peruca şi se uită la ea). Dar asta până mâine. Măine plec! Sau rămân! Sper să fiu eu cel ce rămâne. Aici hierodulele sunt gratis – iar de la stăpân primesc numai şuturi, nu şi bani. Mi-e milă de frate-meu, dar de mine mi se rupe inima! (îşi pune peruca pe cap, cu grijă, cu părul în afară) Aşaaaa. Cel cu păr rămâne. Sper să mă vedeţi, poimâine, cu păr. Căci dacă apar cu chelia, înseamnă că sunt în drum spre Syracuza. Atunci, să mă plângeţi! Să păstraţi un gând curat şi bun bietului Dromio cel sur. Şi să râdeţi cu Dromio cel chel. Ne vedem, sau nu, peste două zile!

(Iese, pe  cortina care cade)

 

 

Nick Sava – Povestea unei tigăi Povestind Shakespeare

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Povestea unei tigăi</span> <span class="entry-subtitle">Povestind Shakespeare</span>

 

La ridicarea cortinei se vede un fotoliu de teatru. Pe el stă lăbărţat Povestitorul (Christophor Sly), privind spre dreapta de unde se aud (înregistrate) voci nelămurite declamând o piesă de teatru, întrerupte când şi când de râsete şi aplauze. Aceasta va continua până în final.

Sly este îmbrăcat într-un halat de casă cam mototolit, cu bocancii plini de noroi, o bandana la gât şi o perucă cu păr negru pe cap. La ridicarea cortinei moţăie. Tresare şi se trezeşte la o explozie de aplauze pe o „scenă” invizibilă. Vorbeşte (cel puţin la început) cu o voce răguşită, de om mahmur.

Sly: Hrrr… La naiba! Am zis eu că niciunde nu se doarme atât de bine ca pe caldarâm, sub copertina de la „Stavros”… E acolo o gură de canal din care ies aburi, îţi încălzesc măduva când umezeala încearcă să te boşorogească… O fi tare caldarâmul, da’ m-am obişnuit. De preferat, decât sclav sistemului… Fac ce vreau, când vreau, dacă vreau. Mda, nu prea vreau – da’ uite la păsări, la corbi. Iubitul Jesus ne-a încredinţat că fiecare este în grija Tatălui. Nu sunt pasăre – deşi uneori mai zdrăngănesc la ghitară – da’ cred că El are grijă şi de mine!

Da’ cred că vă întrebaţi ce caut aici… Uite, vă jur, nu am pus bocancul într-un teatru de când nişte prăpădiţi de actoraşi m-au chemat să-mi dea o pâine… Nu m-aş fi dus, îmi aminteam ce îmi povestea una din… mă rog, va zic altădată că mi-s gentilom… că-şi lua cu ea la spectacol cojocul, iar instrumentiştii se purtau cu mănuşi şi cu lumânare pe pupitru, ca la simfonia neamţului ăla. Nu, ei nu cântau simfonia, dar îşi mai încălzeau degetele la lumânare… Nu mai bine pe canal la „Stavros”, eh?

Nici nu ştiu cum am ajuns aici. Cred că am băut cam mult, filmul mi s-a rupt când hangiul m-a trimis, cu un şut în dos, în noroiul străzii. Cum mă trezesc, cum vin nişte oameni la mine şi încep (se maimuţăreşte): „Bună dimineaţa, Înălţimea voastră. Aţi dormit bine, Înălţime? A fost perna destul de tare? Destul de moale? Plapuma a fost prea grea, Înălţime? Minunată noapte – cam rece, dacă îmi permiteţi să spun… Aţi avut vise plăcute, sper, Înălţime…”

(ridică vocea) „Înălţimea voastră! Înălţimea voastră! Pe copitele măgarului lui Buridan, drept cine mă luaţi, nătărăilor? Abia am cinci picioare jumătate”. „Înălţimea voastră Ducele glumeşte, ha ha ha, semn că aţi dormit bine…” M-am uitat în jur să văd ducele acela înalt – şi să mă trăznească Joe dacă am văzut pe cineva!

Şi iată aşa a fost toată ziua. Să-mi smulg părul din cap – după ce mi l-au pomădat şi dat cu tot felul de prafuri, de a devenit mai ceva ca o perucă franţuzească – să-mi sufoce toţi păduchii, păcatele mele! Zic eu că unu’ din ei era capul răutăţilor, prea mişcau toţi la un semn al degetului lui, prea mi-a stat toată ziua în cârcă… Iar cucoana care se dădea drept nevastă-mea, să mă spintece toţi zeii, o fi fost ea frumoasă şi aranjată şi parfumată de nu i se simţeau mirosurile, dar nu face nici cât aluniţa nevesti-mi pusă exact acolo unde mă înnebuneşte pe mine! Desigur, ea zice că-i e ruşine să mă declare soţ, că gura de canal pute şi caldarâmul e tare şi rece, şi că dragostea sub sacu’ de dormit împuţit nu seamănă nici pe departe cu cea din patul plin de purici… La naiba, să renunţ carevasăzică la libertatea mea de boemian şi să mă fac om cuminte, ca vecinul Stranach! (ameninţător) Dacă pun mâna pe ăla, o să mă conving dacă lui Marion îi plac bărbaţii fără dinţi. E bine de ştiut pentru când voi mai îmbătrâni…

Da’ uite, m-au pus ăştia să mă uit la piesa asta de teatru. Cică e scrisă de tinerelul ăla de la „Globus”, de care au început să vorbească toţi… Cică eu am poruncit actorilor să mi-o joace în privat – să fiu jupuit de viu dacă aş arunca banii pe asemenea prostii! Şi acum toată casa stă şi râde acolo ca la circ. De ce-or fi râzând, nu ştiu – că acea Kate zici că-i Marion a mea. Ia să încerce musiu Petruchio să îi facă fiţe lui Marion, să văd pe unde scoate el cămaşa… Dacă or veni la putere muierile, să vezi cum ies în stradă cu măturile şi tigăile şi or da după flecuşteţu’ ăsta de actoraş ce se crede mare dramaturg! Să vezi cum vor face o comisie şi îi pun piesa la index, de nu o mai joacă nimeni şi o scot din şcoli şi nu mai aude nimeni de ea! Sunt sigur că Marion ar fi drept acolo, în faţă, cu tigaia aia cu coadă lungă, ce o foloseşte de câte ori ajung acasă băut… Mai mereu…

Şi de ce ar face asta acel comitet? Că, cică, femeia e discriminată în piesă. Că bădăranul de mascul – ăsta-i Petruchio – o asupreşte pe biata Kate, în râsul spectatorilor. Că îi pune „nume” lipsite de respect… O fi ea cam cutră şi scorpie, de îi bate pe toţi şi face numai ce vrea ea, de a băgat groaza în cetăţenii Veronei (unde naiba o fi locul ăla unde o femeie bagă groaza în bărbaţi?) – dar e şi ea o femeie suavă cu drepturi constituţionale! Să nu o atingi nici cu o floare…

E drept, Petruchio nu o prea atinge până mai spre sfârşit, când o „atinge” exact unde îi place ei, dar asta e mai puţin important. Este evident că o asupreşte – chiar când foloseşte cuvinte drăgăstoase. Îi frânge cerbicia, o „îmlânzeşte”, o face să se comporte nenatural. „Natural” era să-i bălăcărească pe toţi, să-şi bată sora, să-şi înjure tatăl… Cel puţin aşa gândesc femeile acelui comitet…

Vă întreb acum, unde naiba este acel comitet care îmi apără mie drepturile? Că Marion îmi pune etichete ori de câte ori dă ochii cu mine. Şi tigaia aia lasă cucuie care nu trec nici cu două clondire de vizichiu scoţian – singurul lucru bun care vine din partea aia de lume!

Da’ femeile alea din comitet au luat-o pe arătură, să mă încalţe Belzebut de vă mint! Se vede că habar nu au cum gândesc femeile – chiar dacă se cred femei. Will, cât de tânăr ar fi, ştie mai bine! – şi eu recunosc asta. Am învăţat multe lângă Marion… Uite, să nu-mi spuneţi mie Christophor dacă biata Kate n-ar fi dat orice pentru o fărâmă de dragoste! Că tatăl ei, bătrânul Batista, o iubea numai pe sclifosita de Bianca. Iar sclifosita nu se iubea decât pe ea însăşi. Şi toţi tăntălăii ăia de veronezi, ca şi tat-su. Iar Kate nu avea şi ea un suflet care să o aibă dragă – şi atunci se înrăia şi ea. Pentru că, dacă dragoste nu e, nimic nu e – aşa cum îmi spune Marion când mă ia în pat după ce îmi oblojeşte cucuiele făcute cu tigaia… Şi aşa, înrăindu-se în singurătatea ei, a prins teamă de cei ce se apropiau de ea zâmbind. Îi privea cu neîncredere, îşi dădea drumul la venin pentru a nu fi ea cea rănită…

Şi atunci s-a apropiat Petruchio. Sigur, a făcut-o pentru bani la început, până să o cunoască. Dar apoi i-a văzut frumuseţea şi spiritul – dar şi singurătatea, teama de iubire… Uitase cum e să fie iubită, sau poate că nu ştiuse niciodată. Îi era teamă să se deschidă – mai uşor îi era să fie o zgripţoră! Atunci el a încercat să o încovoaie – folosind mijloacele epocii. Dar a făcut-o cu dragoste, nu ca un tiran ci ca un părinte care îşi pedepseşte din dragoste copilul în greşeală…

Când a înţeles în sfârşit că în dragoste nu există stăpân şi supus, nu există mândrie ci doar umilinţă, Kate s-a „îmblânzit”. Aşa cum şi Marion a mea s-a îmblânzit după nuntă. Ceea ce nu o împiedică să-mi arate faţa ei de scorpie şi să mă atingă cu tigaia… Vă pot spune cu toată credinţa: când Petruchio o fi făcut vreuna din prostiile pe care le fac eu, Kate a ştiut să redevină scorpie!

Ah, dar se pare că piesa s-a terminat (din culise se aud ovaţii şi apluze) Se pare că nimeni nu mă bagă în seamă. E timpul să-mi iau tălpăşiţa… Marion m-o fi aşteptând! (aruncă halatul cât colo, descalţă bocancii şi o ia tiptil spre stânga, cu ei în mână, mormăind) Eh, dacă n-ar avea tigaia aia… Sau dacă i-ar fi mâna mai uşoară… (Pe ieşirea lui, cade)

cortina

 

Nick Sava – Povestea unui perete Povestind Shakespeare

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Povestea unui perete</span> <span class="entry-subtitle">Povestind Shakespeare</span>

 

Edvard Munch – Jealousy

(La ridicarea cortinei, se vede o celulă de închisoare: trei pereţi văruiţi, doi în perspectivă (la circa 45o). În peretele din fund, o ferestruică cu gratii, chiar sub „tavan”. Pe pereţi, ici şi colo, sgrafitti. La piciorul peretelui cu geamlâc stă Povestitorul (Yago), pe o saltea din paie acoperită cu o pătură grosolană. Lângă el, un ulcior (eventual, ciobit) şi un blid . Alături, un opaiţ din lut cu uleiul pe sfârşite. Pe fereastră se strecoară o lumină palidă, albăstruie. Un spot de lumină cade pe Povestitor.
Povestitorul (Yago) este îmbrăcat cu o cămeşoaie cenuşie, largă – care îi acoperă picioarele, aşa cum stă, ghemuit, pe saltea.)
 
Yago: Hm, la naiba, nu mai e mult până să se lumineze. Dimineaţa execuţiei… Nu dau două parale pe viaţa asta şi nu mi-e teamă de ce-o fi ‚dincolo’ – şi totuşi, nu pot dormi. De aceea am cerut un opaiţ, drept ultimă dorinţă… hehe, doar am dreptul la ea. Unii cer mâncare – şi se scurge din ei când li se moaie foalele, hihihi (râde – un râs trist lipsit de veselie). Sau un popă, să le dezlege păcatele. De parcă ar putea cineva să ne dezlege toate cele făcute într-o viaţă de ticăloşii! Poate doar Iisus, dacă există…
Uleiul ar trebui să ajungă. Deşi căile întunecoase au fost prietenii mei, nu îmi place să stau pe întuneric, singur cu gândurile mele. Curios animal, omul… Nu mi-e teamă de întuneric – dar nu vreau să-mi petrec ultimele ceasuri din viaţă în întuneric!
Da, întunericul mi-a fost întotdeauna bun tovarăş şi prieten, aliat de nădejde… El mi-a ascuns faptele – până la sfârşit. Până şi nevastă-mea m-a trădat până la urmă – dar el, nu. M-a ajutat să plantez batista Desdemonei să o găsească Othello, să-l rănesc pe Casio, să mă rănesc singur aruncând vina pe acelaşi Casio… Fosta nevastă îmi spunea: „Yago, tu eşti ca un şobolan căruia îi place întunericul.” Aşa e, mă ştia bine. Nu destul de bine dacă a crezut că va trece trădarea ei nepedepsită! Hehe, un şobolan… Tot atât de viclean, tot atât de letal! Aşa cum şobolanul duce cu el germenii morţii negre, aşa şi pe mine mă însoţeşte moartea…
Se face ziuă şi îmi vor pune ştreangul de gât, hehe. By-by, Yago! See you in hell! Sper că te vei legăna cu demnitate, ca un adevărat gentilom… Sau că picioarele îţi vor juca o gigă îndrăcită, spre deliciul mocofanilor care desigur se vor aduna la spectacol! Eh, nu-mi pare rău de viaţa asta – poate cealaltă va fi mai veselă. În asta am trăit cum am vrut, dar nu pot spune că am fost fericit. Dacă aş spune aşa ceva aş minţi acum, în ceasul al doisprezecelea… Dar ce e fericirea? E o chestie personală. Unora le place Othello, altora Desdemona, hehe… Mi-e nu mi-a plăcut niciunul din ei – de aceea sunt morţi amândoi!
Ce m-a bucurat pe mine în viaţă? Eh, nu multe, să mă ia dracii! Să-i prostesc pe proşti – cum a fost cu acest Rodrigo. Mă făcuse stăpân pe băierile pungii lui, pe barba lui Buridan, în speranţa că i-o voi da pe Desdemona pe tavă. (anunţă cu glas de ospătar) „Una Desdemona, una, fragedă şi pură. Vine asezonată cu averea părintelui, senator al Veneţiei!”. (cu voce normală) Nebun bărbatul care trimite izmene pe călător! Dacă îi plăcea femeia, trebuia să-i facă singur curte. Aşa se face. De aici am înţeles eu că-i un prostălău sadea. Era natural să-l fac să plătească, să-i bag minţile în cap. Hehe, iată-mă şi justiţiar…
Mi-a plăcut să ţes intrigi. Să văd oamenii mişcând ca nişte marionete, mânate de sârmele invizibile mânuite de mine. Să vezi asta trebuie să cunoşti firea oamenilor, să ştii să-ţi citeşti semenii. Să vezi care sunt păcatele lor ascunse, pasiunile lor, îndoielile, temerile… Dorinţele, mai ales dorinţele! Rodrigo o voia pe Desdemona. Casio voia funcţia înapoi… chiar dacă nici unul din ei nu meritau ceea ce doreau. Uşor de condus, hehe, să mă spintece Belzebut!
De Desdemona a fost mai greu să mă leg – nu că nu aş fi încercat. Aşa am ajuns să-i doresc moartea. – nu s-a uitat la mine nici cât la un gândac. Parcă nici nu existam! Şi când mă gândesc că planul meu iniţial a fost să-i iau lui Rodrigo şi punga, şi locul în patul fecioarei, hehe…. Dar ea a decis să se îndrăgostească în schimb de Othello! Nebuna. Slăbiciunea ei era dragostea pentru maur, puritatea, încrederea… Ea nu îi credea pe oameni în stare de ură, răutate, violenţă… Ne credea pe toţi cinstiţi, corecţi, loiali… Hehe, ce puţin îi cunoştea ea pe oameni!
Iar Maurul? Începând cu nea Will, toţi l-au crezut a fi negru, hehe. Da, dacă ar fi fost negru, facea povestea mai interesantă. Desdemona, fata albă care din dragoste trece barierele rasiale, blablabla… Nobilul negru aprins de pasiune, grgrgr… De parcă senatorul s-ar fi uitat în gura copilei dacă Othello era cu adevărat negru! Rău destul că era străin, berber de felul lui. Dar era viteaz, bun marinar şi general, se creştinase, devenise amiralul flotei veneţiene în lupta cu osmanlâii… Steaua lui era în creştere, devenise bogat… Mulţi veneţieni sunt mai închişi la piele decât era el.
Ce am avut cu el? Hei, asta-i o întrebare la care nici inchizitorii Curiei nu au reuşit să mă facă să răspund! Nu, pe coarnele Diavolului, voi intra în mormânt şi oamenii se vor întreba şi peste veacuri ce motive am avut să vreau să-i distrug pe Othello şi pe frumoasa lui soţie. Hei, nebunii! Ipocriţii! Se prefac a nu recunoaşte păcatul meu în propria lor fire!
De ce am făcut-o? Din invidie, de aceea am făcut-o. V-am spus că nu am cunoscut fericirea în viaţă – invidia nu m-a lăsat. E ca o otravă – nici măcar dulce. Se strecoară în sufletul nostru şi ne mănâncă pe dinăuntru pe tăcute, ca un vierme… Când ne trezim, e prea târziu, nu mai putem scăpa de ea. Ar însemna să ne ardem carnea de pe noi. Să curăţăm sufletul cu apă sfântă, poate. Să murim – oh, e mult mai uşor să mori.
Cum poţi fi fericit când iarba vecinului e mai verde? Când capra lui e mai grasă? Când el are mai mult noroc în viaţă: slujbă mai bună, nevastă mai frumoasă, copii mai cuminţi… Când e mai cunoscut şi mai apreciat în comunitate decât noi. Lumea se pleacă în faţa lui (se maimuţăreşte) „Signiore, sluga! Ce mai face signiorul? Ce mai face încântătoarea lui soţie? Dar copii? Dar capra? Dar iarba? Îmi dă voie signiorul să îi pup mâna? Dar piciorul?” (cu glas normal) Pfui! Da, e plină lumea de oportunişti, de milogi, de făţarnici… Sigur, şi eu sunt făţarnic – dar eu folosesc făţărnicia ca pe o armă. Aşa mă pot apropia mai uşor de victimă – până îi pot înfige acul otrăvit în ceafă.
Se poate crede că totul a pornit de la faptul că Othello m-a sărit la promovare. Desigur, ca mai toţi oamenii, am şi eu păcatul arivismului. Cred, chiar cred că mi se cuvine mai mult decât am. De ce nulitatea aia de Casio, şi nu eu? Că-i mai tânăr? Că-i frumos? Că-i nobil? Cine e adevăratul meşter s-a văzut când mi-a picat în mreajă, ca musca în pânza păianjenului!
Dar nu, nu asta m-a supărat, păcatele mele. Cum v-am spus, eram invidios pe Maur. Nici măcar nu-i alb la piele, nici măcar nu-i veneţian – şi a ajuns în poziţie de conducere! Un spurcat de berber care mai acum câţiva ani se închina încă lui Allah pe covoraş… Şi conducea corăbii de piraţi împotriva creştinilor. Dacă nu dădea un puturos de popă peste el să-l creştineze, rămânea un ticălos de pirat toată viaţa lui spurcată! Ca de-alde Barbarossa şi alţii ca el, care atacă chiar şi corăbiile Veneţiei, stăpâna Mării. Şi când s-a creştinat şi a venit la Doge, ce a făcut acesta? În loc să-l suie în ştreang, acolo unde îi era locul, i-a dat o corabie! Şi în câţiva ani a ajuns amiral!
Asta nu am putut s-o înghit! Un împuţit de arab – un african! – cocoţat deasupra veneţienilor pur-sânge. Faimos, norocos în lupte, cu fiica unui senator, albă ca o turturea, de soţie… Atunci când Curia l-a dus în faţa senatorilor sub acuzaţia de magie neagră – şi l-au achitat! – am jurat că-l voi pune jos. Că prin asta Veneţia va pierde Ciprul turcilor? Şi ce dacă?! Gustul răzbunării e dulce. Dulce!
A fost uşor. Ştiam că maurii sunt geloşi. Ştiam că lui Othello dragostea unei femei albe, nobile şi frumoase îi era ceva de necrezut. Neîncrederea lui era însă uşa spre neîncrederea în Desdemona. Tâmpenia lui Casio de a apela la ajutorul ei – hehe, aceea a fost o mişcare de mare maestru! – a pus scânteia în paie. Iar batista a fost gazul turnat pe foc. Othello a strâns-o de gât – şi apoi s-a sinucis. Casio n-a murit, dar şi-a pierdut un picior. Iar nevastă-mea, care m-a dat de gol, e hrană la viermi!
Păcat că nu am reuşit să scap… Probabil voi intra în istorie drept întruchiparea intrigantului. Talleyrand va avea ce învăţa de la mine, hehe… Dacă trăiam mai târziu, mă acuzau că am fost securist, sau mai ştiu eu ce. Pentru că mă vor acuza mereu de ceva – vor refuza mereu să se recunoască în mine!
Dar, vă rog să mă credeţi, fiecare om are un mic Yago în sufletul lui! Când şi-a plecat prima oară urechea Şarpelui, s-a pierdut. Invidia îl roade şi atunci devine neîncrezător, intrigant, ipocrit, unii chiar gata de crimă. Nu toţi, nu toţi. Unora le e teamă de ce e dincolo… Oare or avea de ce să le fie teamă? Bine că am opaiţul – dar uleiul e pe terminate. Să las şi eu un semn pe peretele ăsta…
(se ridică şi se chinuie să scrijelească pe perete, murmurând) „Omule, când te privesc, mă recunosc în tine”. Să semnez oare? Ce ironie ar fi… Nu, s-or apuca să şteargă… Aşa, pot crede că pe aici a trecut un om mare, poate chiar un erou. Hehe, ultimul rânjet al diavolului… În câteva minute te întâlnesc, stăpâne! Mă voi convinge dacă e adevărat ce se spune despre tine. Voi încerca intriga şi împotriva ta, hehe. O fi adevărat? Doamne, ai milă de sufletul meu, păcătosul!
(Opaiţul pâlpâie. Se face întuneric şi cortina cade)

 

 

Nick Sava-Povestea unui Nebun Povestind Shakespeare

<span class="entry-title-primary">Nick Sava-Povestea unui Nebun</span> <span class="entry-subtitle">Povestind Shakespeare</span>

Décor: o cortină neagră pe care e prinsă o lună (la pătrar). Lumina este argintie şi nu prea puternică – nu se pune spot pe actor, care rămâne tot timpul în semi-întuneric. Scena este goală.

Povestitorul (Nebunul) este îmbrăcat cu haine simple: o vestă peticită, cu mânecile scurte, o pereche de ciorapi-pantaloni de lână strânşi pe picior, de culoare albastră şi cizmuliţe de piele moale, galbenă (cu sau fără vârfuri răsucite). Este învelit cu o pelerină din diferite petice colorate, iar pe cap poartă o tichie galbenă cu bordură verde, ca o coroană. În vârf ei ţuguiat, pleoştit, sunt doi clopoţei de aramă.

Când cortina se ridică, Nebunul doarme, adunat sub pelerină. După câteva momente se trezeşte, se ridică şovăitor în patru labe, cu pelerina târându-se pe podea. Se cutremură de frig, apoi priveşte peste umăr spre lună)

 

 

Nebunul: Brrr! Frig… se apropie zorii. Hm, bine că nu plouă, roua este mult prea de-ajuns. Nebunul de mine, să privesc peste umăr la lună! Ce-o fi în capul meu? Nimic bun nu poate ieşi din asta… (se ridică, se înveleşte mai bine în pelerină, apoi îşi bate umerii pentru a se încălzi. Va repeta aceasta de câteva ori pe parcursul monologului.) Da e frig, brrr… A venit de mult vara – dacă poate fi vorba de vară pe aste ţinuturi blestemate. Când nu plouă, ninge. Sau e ceaţă. Nu că nu ar fi ceaţă atunci când plouă.

Bine că nu plouă! Parcă am mai zis asta… Mă-nebuneşte luna asta câş, mă lasă fără idei. Da, desigur, sunt nebun. Nebunul Regelui! Nebun destul ca să mă vâr acolo sus, între alţi nebuni… Deşi, dacă mă gândesc bine, nu sunt nici pe departe atât de nebun precum erau mulţi dintre ei. Şi, uneori, nebunii se arată înţelepţi, iar înţelepţii, nebuni de legat. Cine a zis asta? Nu ştiu. Nu mai ştiu. Am uitat. Luna asta blestemată! Dacă nu a zis-o nimeni, am zis-o eu, acum.

Uite, Regele de-o pildă. De morţi numai de bine, fie-i ţărâna uşoară (scoate ceremonios scufia şi se închină) – dar, să fiu al zeilor, dacă eu sunt măcar pe jumătate nebun pe cât era acesta! Nu mai la urmă, atunci era nebun bun de legat, trebuia pus în cămaşă de forţă – ci atunci când a început să-şi împartă averea. Auzi, să dai puterea din mână pentru nişte vorbe frumoase! Păi cum să nu le spui – ce, eşti nebun? Goneril şi Regan nu erau nebune, nici vorbă! Aşa că fetele i-au servit nebunului de tată al lor toate vorbele frumoase ce le-au trecut prin cap. Şi s-au trezit fiecare cu câte jumătate de împărăţie! Da, câte jumătate – că nebunul de Rege nu şi-a oprit nimic pentru el, ba a şi dezmoştenit-o pe frumoasa Cordelia. Oh, buna, frumoasa Cordelia. Nebuna Cordelia!

Sigur, dacă mă întreba cineva înainte de aceste întâmplări despre prinţese, eram suficient de nebun să le laud. Cine cu mintea întreagă ar fi crezut că pe Cordelia o lovise tâmpenia, iar celelalte două vor ajunge nişte scorpii? Că Regan era măritată cu un ticălos, fie, toată lumea o ştia – dar Albany era un om bun de pus pe rană! Cum să crezi că Goneril se va prosti de tot?

Dar nu cred că a fost numai vina lor. Ia ziceţi, ce aţi fi zis voi dacă vă trezeaţi la castel cu nebunul de tată, cu o suită de două ori mai mare decât a voastră, nişte mâncăi şi jumătate care nu făceau toată ziua nimic decât să joace cărţi şi să alerge după slujnice – dacă nu erau cumva mult prea beţi?… Şi Lear (se maimuţăreşte, cu un glas piţigăiat, bătrânicios): „Nu-i aşa că mă iubiţi? Nu-i aşa că dacă nu vă dădeam regatul, eraţi chiar nimeni? Nu-i aşa că îmi veţi purta recunoştinţă veşnică?” (revenind la glasul lui normal). Asta după ce două decenii s-a crezut „părintele ţării”. Nebunul chiar credea că e iubit – şi supuşii preferau să nu-i spună adevărul în faţă. Îi aduceau osanale, îi cântau, spuneau poeme, trimiteau telegrame… adică nu, asta va fi altădată.. Dar înţelegeţi ce vreau să spun. Se credea încă Rege, cu suită, cheltuind bani, bătându-şi la cap copii…. La naiba! Cine nu ar înebuni, fiind bătut la cap aşa, zi şi noapte? Nu ştiu dacă Goneril a înebunit – dar i-a desfiinţat jumătate din suită şi i-a tăiat din pensie, mai poftindu-l să o cam lase-n pace. Că mai are o fiică pe care a făcut-o fericită…

Nebunul de Lear şi-a anunţat fata că va pleca. La fata care îl iubeşte! Nu băgase de seamă că moara măcina altă făină, de o vreme. Vipera de Regan a fost mai tot timpul o fată rece, calculată… mai ales ascunsă. Ce drăcii punea la cale cu ticălosul de bărbat’su, Cornwall, cine mai ştie? Mâţă blândă, cu ghiara ascuţită… Aşa că i-a tăiat toată pensia, i-a alungat suita şi i-a spus că va fi respectat atât cât merită. Vorbe cu scaun la cap, s-ar zice – dar Lear nu mai era în toate minţile. A blestemat-o şi a ameninţat-o că va pleca. Va pleca, cu cine? Hei, dar cine stă alături de nebunii bătrâni, fără putere şi fără bani? Doar un alt nebun. Eu, de-o pildă… Şi nebunul de Kent, câine credincios.

Nu, nici măcar „marele prieten” al regelui, Gloucester, nu ni s-a alăturat. Păi, cum să-şi piardă el poziţia la Curte? Ce mi-e Lear, ce mi-e Cornwall, ce mi-e Albany? Gloucester să trăiască! Nebunul! Nu ştia că nu va trăi – tocmai datorită nebuniei lui. Auzi, să îl crezi pe şmecherul de Edmund. Simpatic, alunecos, cu vorba plăcută… Ca un copil din flori ce era, avea nevoie de aceste calităţi. Şi de o inimă rece, că un bolovan. Lipsă de morală. Şi-a vândut fratele, să-i ia locul. Şi-a vândut şi tatăl, să îi ia locul. Şi, ajuns duce, ce şi-a zis? Un pas – şi sunt rege! Pentru asta avea nevoie de una din cele două căţele. Nici nu conta care – şi aici a greşit. S-a încurcat cu amândouă. Dacă Regan s-a trezit scăpată de Cornwall, a zis că nu mai are probleme. Dar, cum Goneril nu putea scăpa de Albany, a scăpat de… Regan. Şi văzând că dă de naiba, că pe Edmund îl omorâse Edgar, şi-a luat viaţa.

Uite aşa se alege praful şi pulberea când nebunii se cred oameni deştepţi. Un maldăr de cadavre. Nu a scăpat mai nimeni. Nici Cordelia, nici Lear, nici Kent… Cordelia măcar a murit de proastă ce a fost! Auzi, să dai în mintea copiilor şi să te apuce virtutea când nu era cazul. Nu a văzut că tată-su nu mai era întreg la minte? Ce era dacă îi spunea că îl iubeşte mai mult decât pe ea însăşi? Nici nu minţea prea mult… Exagera puţin, poate. Dar aşa (se maimuţăreşte, cu un glas suav şi subţirel) „Te iubesc aşa precum o fata e datoare să-şi iubească tatăl” (cu glas normal) Auzi tâmpenie! Nici mie, Nebunul Regelui, nu mi-ar fi trecut prin scăfârlie aşa ceva! Şi aşa, din tot regatul au scăpat vreo doi: Albany şi Edgar. Am scăpat şi eu. Şi probabil nişte lcouitori suficient de înţelepţi să nu stea prea aproape de lumea nebună…

Totul în viaţă este să cunoşti Legea Firii – şi să o aplici în viaţă. Pentru om, pentru cel ce nu este o fiară, ea este Dragostea! Dragostea şi umilinţa, iertarea, mila şi înţelegerea faţă de ceilalţi. Fala deşartă l-a dus pe Lear la nebunie şi apoi la moarte. Minciuna, destrăbălarea, arivismul, nu pot duce decât la distrugere: s-a văzut asta cu Goneril, Regan, Cornwall, Edmund, chiar şi Gloucester… Nu sunt naturale, nu fac parte din natură, nu ar trebui să facă parte nici din firea omului – pentru ele a fost alungat din viaţa veşnică! Dacă toţi ar fi fost ca Edgar şi Albany, nu ar fi murit. Nici chiar credinciosul Kent nu trebuia să moară…

Eh, dar atunci meşterul Will nu ar fi avut ce scrie. Poate o tâmpenie dulceagă, pe care lumea ar fi uitat-o a doua zi… Mai curând ar fi scris despre altceva, poate despre Maurul din Veneţia, sau îndrăgostiţii din Verona, sau nebunul de prinţ din Danemarca… Alt nebun. Nu, eu chiar sunt Nebun. Nu sunt travestit, asa cum atâtea personaje ale piesei au fost. De ce am scăpat eu? Poate pentru acea seară petrecută împreună cu Will într-un pub… Când el îmi zicea: cunoaşte-te pe tine însuţi! Fii nebun, fii Nebunul nebunilor dacă trebuie – dar nu îţi pierde firea de om! Cunoaşte tot ce este în jurul tău, priveşte cu ochi critic şi învaţă din lucrurile văzute, auzite, trăite… Lasă ca fiecare şut în dos să ducă la un pas înainte – cum zicea bătrânul meu maestru. Fă o tumbă, ridică-te, scutură-te de praf, fă o plecăciune adâncă spectatorilor – şi poate nu vor arunca în tine cu roşii putrede, ci chiar vor aplauda!

Hm, acum ar trebui să fac acea tumbă, dar nu o fac. Mă cam dor şalele de la o vreme, mai ales când e ceaţă şi rece – şi cobea asta de lună mi se uită peste umăr. Nu mai sunt nici atât de sprinten ca pe vremuri. Mă duc să aduc nişte bile colorate, nu cred să scap mai mult de două-trei, n-aveţi teamă! Nu, nu scăpaţi încă de mine. Nebunul este mereu între voi – este unul dintre voi! Nu ştiaţi?

(Iese şi, pe ieşirea lui, cade…

cortina

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nick Sava – Povestea unei statui Povestind Shakespeare

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Povestea unei statui</span> <span class="entry-subtitle">Povestind Shakespeare</span>
Décor: minimal. Unde se poate atîrna o pînză, se poate picta pe ea un portic cu trei arce, cu fundul în sus) – dar nu e necesar.
Personaj: Prezentatorul (Paulina, soţia unui nobil Sicilian, doamnă în slujba reginei Siciliei Hermiona.) Poate fi îmbrăcată oricum (de preferinţă: un tricou lălîu peste pantaloni strînşi pe picior, trei sferturi, sandale strînse pe gambă prin curele. Mînecile bluzei pot fi prinse cu agrafe (sau cusute) în aşa fel încît să sugereze un veşmînt antic.).

 

 

PREZENTATORUL: Iată că se face dreptate! În general, la Tata Will femeile sunt mult mai tăcute decît bărbaţii. Cred că obiceiul vine de la interdicţia Bisericii de a permite actriţe pe scenă… De data asta, regizoarea (s-ar răsuci Will în mormînt să audă o asemenea blasfemie!) a zis să vă prezint eu piesa. E drept, actorii sunt plecaţi în turneu…
Ştiu, povestea asta de iarnă nu se prea joacă. Nu e la fel de vestită ca alte piese ale Bardului. Nu e Hamleth, nu e Îndrăgostiţii din Verona, nu e nici măcar Regele Lear. Chiar şi alte comedii – căci aşa e considerată această Poveste, sunt preferatele mulţimii. Nu prea ştiu de ce – are toate ingredientele unei comedii de succes, puse exact unde trebuie. Dar, e drept, are multe personaje, acţiunea e cam neclară şi greu de urmărit, cam mulţi morţi pentru o simplă comedie. Apoi, scopul scrierii ei a căzut în desuetudine: pentru petrecerile din timpul sărbătorilor de iarnă. Auzi colo! Cine mai stă azi să caşte ochii la o piesă de teatru „live”, pe o scenă, cînd are de alergat prin magazine să-şi cheltuie banii – sau să rîgîie în faţa TV-ului, la tîmpenii?
Las’ că Tata Bardu’ o şi dă în bară cu piesa asta! Tot omu’ care mai iese din ţară ştie unde e Boemia. Auzi, să o pui pe malul Mării! Will ştia tot atît de multe despre Boemia ca spre exemplu, despre Libia sau chiar Sicilia! Pe sicilieni îi face, din mafioţi, greci get beget. Iar pe boemieni… Nici nu mai ştiu. Auzi nume: Florizel! Că restul sunt mai mult sau mai puţin, tot greci. De ce nu romani? Ăia măcar au ajuns pe-acolo. Sau daci. Dacă îi făcea nemţi, nici nu greşea mult – pe timpul lui, Boemia era ocupată de austrieci. Cît despre mare, or fi văzut-o cehii – dar în vederi, la Cîţa sau poate la greci, că e mai ieftin. Otokar e singurul rege boem care s-a apropiat de mare, aşa, la cîteva sute de mile. Sau Carel, pe cînd era în Italia. Dar să lăsăm istoria, că vă plictisesc…
Deci, eu sunt Paulina. Între noi fie vorba, habar nu am de unde a inventat numele ăsta. E mai mult latin decît grecesc, cred că înseamnă Micuţa. Cum bine puteţi să vedeţi, nu sunt deloc „micuţă”. Nici chiar în piesă, deşi sunt damă de companie a Reginei. Dar eu sunt cea care fac lucrurile să se învîrtă! Cine-o salvează pe Prinţesă? Cine-o ascunde pe Hermiona, Cine îl beşteleşte pe Rege? Cine îi aduce împreună, făcînd ca povestea să se termine fericit?
Dacă e să analizăm povestea, este tot un fel de Othelo: prăpădul pe care îl poate aduce gelozia. De data asta, Bardul o întoarce, doar e comedie şi nu dramă, şi pune în antiteză dragostea şi gelozia. Desigur, şi gelozia tot din dragoste se naşte, aşa cum şi avariţia tot dragoste apare. Forme aberante ale iubirii, care, cel mai adesea aduc nenorocire. În iubire, nici măcar jertfa nu e păcat, ci virtute. De aceea nu îmi pare rău că l-am făcut pe biet fostul meu soţ, Antigonus, să plece în acea Boemie de aiurea. Aşa îi era lui scris, să moară. Că murea în Sicilia, de mîna nebunului de rege gelos, pe mare, odată cu toţi marinarii de pe corabie, sau ucis de urs, soarta lui era decisă. Dar a murit jertfiindu-se pentru prinţesă, din dragoste faţă de mine şi de Regină, în ultima instanţă, din dragoste de adevăr! Copila nu avea nicio vină şi l-aş fi omorît cu mîna mea dacă clintea vreun fir de păr micuţei Perdita, nevinovată şi fără apărare, aşa cum poruncise tiranul.Aşa, acum are cinstirea noastră, recunoştinţa Maiestăţilor lor, iubirea mea.
Dar s-o luăm de la capăt. Totul a început cînd Polixenes (auzi nume de rege ceh!) s-a lăsat convins de rugăminţile Hermionei să mai stea pe la curtea noastră. Las’ că Regele, Leontes o rugase să intervină. Acum, nebunului i s-a pus pata că între cei doi ar fi oarece mişmaşuri. Şi gata fandaxia! A pus să fie otrăvit oaspetele – noroc că bunul Camillo a refuzat să îl asasineze, ba chiar l-a scăpat, fugind cu el în Boemia. A aruncat-o pe Hermiona în închisoare – de-a şi murit bietul lor băiat. Mi-a pus bărbatul să ucidă pruncul, negînd, în nebunia lui, că ar fi părintele lui. Ba chiar mi-ar fi luat şi mie capul, afirmînd că aş fi în tabăra complotiştilor. Acolo e partea care mie îmi place cel mai mult: ştiu că i-am zis vreo două, să mă ţină minte! Singurul lucru bun făcut de el a fost că a trimis doi nobili la Delfi, să afle ce zice Apolo.
Şi aici am intervenit eu. Văzîndu-l pe Rege hotărît să-şi ucidă soţia, am anunţat că aceasta murise, ascunzînd-o la mine acasă. L-am împiedicat pe Antigonus s-o părăsească pe biata Perdita în loc pustiu. Pentru asta, am dus-o pe Hermiona, noaptea, la noi în iatac, învelită în văluri, de a crezut că-i apare vreo stafie, ca să-l roage să o ducă pe copilă în Boemia, dîndu-i numele de Perdita. Nu a ieşit cum vroiam noi, am dorit s-o dăm în grija lui Polixenes, dar Antigonus a fost ucis de urs. Şi, la urmă, l-am convins pe Leontes că profeţia de la Delfi e adevărată, că va avea urmaşi doar cînd se va pocăi pentru crimele făcute, cînd i se va întoarce copila pierdută. Asta a fost o întorsătură isteaţă, pregăteam terenul pentru revenirea Reginei. Şi uite aşa, au trecut şaişpe ani, Hermiona stînd ascunsă la mine, petrecînd timpul jucînd împreună şah, dame şi alte prostii… Dacă n-am fi avut speranţa că fata se va întoarce, că totul se va termina cu bine, bolunzeam amîndouă!
Şi s-a terminat cu bine. Perdita devenise o prinţesă încîntătoare, chiar dacă fusese crescută de un cioban cu fiul bufon. A avut ce învăţa de la amîndoi, deşi erau cam simpli la minte, lăsîndu-se în naivitatea lor înşelaţi de jigodii. Ca în balade, de tînăra ciobăniţă („mon pere avait cinques cent moutons”) s-a îndrăgostit un tînăr Prinţ („Don denne don don”) – v-am spus că îl chema Florizel? Tac-su, chiar faimosul Polixenes, să faca atac de apoplexie cînd a auzit, deşi recunoştea că nu mai văzuse ciobăniţă atît de frumoasă. Noroc că a intervenit Camillo şi i-a ajutat pe cei doi tineri să fugă în Sicilia, că altfel cine ştie ce se mai întîmpla (regii sunt cam nebuni, fie ei din Sicilia sau din Cehia…). Ba chiar, pentru că tot îi era dor de meleagurile natale, l-a convins pe rege să îl ierte pe dezmoştenitul de Florizel şi să facă o vizită „de stat” pe-acolo, că tot trecuseră şaişpe ani şi i-o fi trecut lui Leontes zbîţul. Dacă mai trăia.
Leontes trăia, bineînţeles. Ba chiar îi trecuse zbîţul. Aşa că a plîns pe umerii lui Polixenes, şi-a amintit de Hermiona şi a vrut musai o nevastă „care să-i semene”. La care am intervenit eu şi i-am promis o „copie sută la sută, originală”. Nebunul era să se dea la Perdita, care era bucăţică ruptă din mă-sa – noroc că apăruse şi Ciobanu („Mon pere avait cinques cent mouton”) în braţe cu cutia în care găsise copila şi averea – de îl făcu pe Leontes să îşi recunoască prinţesa perdită (pardon, Perdita) şi să-şi descopere moştenitorul întors. Toată lumea pupat Piaţa – dar nu era totul rezolvat. Leontes vroia acum nevastă, să nu fie singurul rămas pe din-afară. Aşa că i-am procurat eu nevastă! I-am arătat o statuie – da, era chiar pe acel piedestal de colo -, promiţîndu-i că îi va vorbi, ba chiar îl va lua în braţe. Şi l-a luat, spre uimirea tuturor, care mai că o credeau Galatea reloaded, statuie înviată de puterea dragostei. A cam strîmbat din nas Regele, statuia era cam zbîrcită, dar asta e. În şaişpe ani, pînă şi statuile îmbătrînesc!
Cam asta e povestea, de spus de Crăciun. Sigur, povestile cu Naşterea, cu Magii, chiar cu Santa Claus, sunt mai interesante – dar asta e. Nu ştiu de unde a inventat-o Marele Bard, dar mă bucur că s-a gîndit şi la mine, în final. Eram şi eu tot atît de zbîrcită ca şi Hermione, doar trecuseră şaişpe ani! Cu tot respectul faţă de defunctul soţ, parcă tot aş mai fi vrut să simt nişte braţe de bărbat strîngîndu-se în jurul meu. Şi, orcît de slăbănoage ale lui Camillo, tot mai bine decît nimic. Măcar şi el se arătase om de treabă, loial, săritor, ba chiar deştept. Sigur, una e să fii deştept – şi cu totul alta să fii isteţ! Şi cred că un isteţ într-o familie e prea de-ajuns…
Ah, cred că începe cheful. Bat cu furculiţele în masă, chemîndu-mă. V-am spus că nu sunt deloc „micuţă”: cheful nu poate începe fără mine. Şi trebuie să mă grăbesc: nebunaticului de Camillo îi place să mă suie pe piedestal, în chip de statuie. Cică sunt cea mai grozavă statuie sculptată vreodată! Demnă de un alt Pygmalion. Şi dacă apare, nu mai ajungem la chef, ci de-a dreptul în pat. Nu e deloc bătrîior, cum s-ar crede…
Cortina

 

 

Nick Sava- Povestea unui cârpaci Interpretându-l pe Shakespeare

<span class="entry-title-primary">Nick Sava- Povestea unui cârpaci</span> <span class="entry-subtitle">Interpretându-l pe Shakespeare</span>

 

 
Decor: un grilaj – simulând un gard. Deasupra lui, o lună în pătrar atârnă de un fir invizibil. Lumina cade pe lună (spot) şi scena învăluită într-o lumină nu foarte puternică, argintie.
Din stânga intră  Povestitorul (Jurubiţă), îmbrăcat simplu, ca un muncitor: blugi, cămaşă cadrilată cu mânecile suflecate, bocanci. De gât are atârnat un „metru” de croitorie. Se opreşte lângă gard şi priveşte prin el, apoi se întoarce spre public.
 
Jurubiţă: Pst! Or să vină şi ceilalţi… Aşa de mare succes am avut cu piesa noastră că ducele a poruncit să o jucăm din nou… Ei, ducele! Theseus e rege sadea, dar se pare că pe timpul lui Shakespeare Athena nu mai avea de mult un rege… Îmi ţâţâie fundu’ când mă gândesc cine va asista! Ştiţi cine? Ercales! Da, marele Ercales! Bine că ceilalţi nu m-au ascultat şi m-au pus să-l joc pe Pyratus ăla… Ercales nu prea ştie de glumă, deşi râsul lui se aude până-n târg. Dacă i se părea că îl batjocoresc, nu mă rupea în două ca pe pisica aia din Nemeea?… hm… Leul…
 
Da, eu sunt Pyratus – da’ lumea în târg îmi zice Jurubiţă. I-am jucat regelui Theseus la nunta lui, despre înfricoşătoarea şi plina de lacrimi poveste a lui Pyratus şi Thespina… Da, da, aceea în care… staţi să vedeţi: Se iubesc ăştia doi prin gard ceva de poveste – de aceea am şi pus gardul acesta aici – până vine un leu. Atunci povestea devine una de groază. Nu ştiu de unde vine leul, că ultima sămânţă a lor a fost stârpită prin Elada de Hercales, da’ poate că prin lumea aia a lor, prin Babilonia, or mai fi lei… Şi Thespina asta fuge plină de groază şi leul se dă la voalul ei de îl mozoleşte cu sânge. Şi când vine Pyratus – ăsta-s io! – şi vede voalul plin de sânge – aici e ceva de groază! – îşi face harakiri cu o sabie. Leul se cam sperie de chestia asta şi fuge îngrozit înainte să apară din nou Thisbea, care nu mai vede leul ci mă vede pe mine. Îngrozită, se omoară şi ea cu un cuţit… Trist de tot, nu ştiu de ce râd cu toţii ca la circ. Aşa…
Da’ să vedeţi ce sperietură au tras prietenii mei data trecută… Nu, nu au dat peste leu în pădure, v-am spus că i-a stârpit Ercales, dar eram prin pădure şi deodată au rupt-o la fugă! Ziceau că am cap de măgar – auziţi colo! Ei mai zic chestia asta şi acum, dar nu mi-o spun chiar în faţă. Oi fi eu cârpaci, da’ nu mă las! (face „muşchi”) Ştiu că uneori am oarece greutăţi să-mi amintesc lucruri – mai ales dacă nu prea ştiam de ele – da’ nu-s mai prost ca alţii. Ba dimpotrivă. Unele femei chiar văd asta – cum a fost cu acea fiinţă simplă şi suavă… Titania parcă o cheamă, se dădea ceva regină a zânelor… Chiar, de ce or fi făcut-o regină? Eh, Hypolita Amazoanca da, ea e regină de cum o vezi. Chiar dacă îi lipseşte o ţâţă – înţelegeţi ce vreau să zic…
Nu ştiu de ce unii se cred mai deştepţi decât mine. De parcă ceva bani sau ifose de nobili sau învăţaţi ar ajuta la ceva. Nu! Uite, eu, cu meseria mea de cârpaci, nu mă dau pe zece ca ei! (Priveşte îngrijorat prin grilaj, apoi îşi drege glasul şi rosteşte cu tărie) Desigur, Theseus este cu totul altceva. Puternic, nobil… fiu de zei… Ne-a scăpat de biruri către Minos Cretanul şi de taurul aceluia… E prieten bun cu Hercales… (şoptit) Da’ dacă EU aş fi rudă şi prieten cu Ercales, să vedem cine ar avea coraj să râdă de mine! (îşi umflă pieptul şi face din nou „muşchi”) Da, să-l văd eu atunci pe Oberon venind să mi-o ia pe Titania! Că mi se făcuse milă de privirile ei pierdute şi de marea dragoste ce îmi purta, hotărâsem să mi-o iau ţiitoare. Ce altceva mi se cuvine decât o zeiţă?
 Vă spun eu – şi să mă credeţi – că mândria ne va pierde. Uite, cine dă doi bani pe Jurubiţă? Habar nu au, se cred cei mai grozavi. Pentru ei, toţi ceilalţi atenieni sunt cetăţeni de mâna a doua – dacă nu chiar meteci. Pe când eu, deşi meşteşugar, sunt un adevărat atenian. Deşi nu am probe, sunt convins că printre strămoşii mei se numără şi ceva zei, în cel mai rău caz şchiopul de Hefestus. Nu mi-am bătut capul cu nimicuri, ca educaţie sau cultură – doar un cârpaci priceput nu are nevoie de ele. Uitaţi-vă numai – cine îl joacă pe Pyratus ăsta ca mine?
Întâmplările astea se vor uita, poate. Se va apuca meşterul Will să povestească despre întâmplările minunate din timpul solstiţiului – dar va încurca lucrurile de nu le va mai da nimeni de cap! Nici nu se ştie dacă era pe vremea Armindenilor sau a Solstiţiului, dacă e lună plină sau Crai Nou… Pe Antiope o numeşte Hypolita, îl bagă pe Oberon unde nu-i este locul… Ştiu toate astea de la Puck, care mi-a devenit prieten de la întâmplarea cu măgarul…
Şi pe el l-a uitat lumea. Cine se mai duce la teatru? Cine mai ascultă muzica neamţului ăla din Viena – Weber? Poate dacă folosea versurile special scrise de mine pentru Pyratus… Cine mai ştie de Titania, Oberon, sau chiar Theseus? Uitaţi cu toţii, roşi de dinţii nepăsători ai timpului.
Numai eu trăiesc! Căci lumea a avut, are şi va avea în veci cârpaci fuduli! Când Will va scrie despre Jurubiţă, îl va găsi în crâşma în care îşi soarbe absintul. Iar când vreun actor se va pregăti să joace acest rol, va avea sute de modele de inspiraţie: e destul să deschidă un ziar, să privească la televizor, să asculte radioul… Lumea e plină de CÂRPACI. Noi suntem nemuritori!
(din culise se aude un răget de leu. Jurubiţă priveşte prin grilaj)
Ei, se pare că apare Leul. Să ne luăm rolul în serios…
 (o rupe la fugă ieşind din scenă, pe cortina care cade)

 

%d bloggers like this: