Nick Sava – Ştirile Din vol. Ucenicia unui jurnalist

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Ştirile</span> <span class="entry-subtitle">Din vol. Ucenicia unui jurnalist</span>

 

Nick Sava – Natură statică

Azi Şefu’ m-a pus să stau pe lângă Gruzinu’. Nu e gruzin, dar e bărbat înalt, vânjos, negricios, cu mustaţă stufoasă, „a la Ilarion Visarionovici” – posibil ca femeile din redacţie să-i fi dat această poreclă. El e redactorul de la Actualităţi.

– Băieţică, îmi zice el – deşi probabil suntem de-o vârstă. Totuşi, viaţa palpitantă pe care a dus-o ca jurnalist în România post-decembristă poate conta ca dublă, în ani. Sunt, deci, Băieţică. Ascultă la mine. Ştirile sunt aceleaşi. Le luăm de la agenţiile de ştiri. Şi noi, şi concurenţa. Importante sunt două lucruri: unu- cine iese primul cu ştirea respectivă – şi doi- cine o face mai interesantă. Cu momentul ieşirii, e mai greu. Dacă ştirea apare când ediţia e închisă, e grav! Trebuie să mutăm articolele să îi facem loc – fără a pierde totuşi camionul spre tipografie. Că atunci e groasă! Cei de la paginare sunt duşmanii noştri de moarte, mai ceva ca Al-Queida. Ne-ar da foc. Ar da foc mai ales Mediafax-ului!

– Şi cum?…

– Păi, dacă beam eu banii daţi lor, aveam ciroză de mult!

Nu am înţeles dacă a spus-o cu duşmănie, regret, nici dacă are deja ciroză…

– Aşa, continuă el. Acum, partea a doua depinde de noi. Cum faci o ştire de doi bani să devină interesantă? Ei? Ei?

Am dat neputincios din umeri. Probabil, dacă urmam şcoala de jurnalistică, venea acolo vreun profesor, ceva, să mă înveţe aceste tertipuri, dar aşa… Eu nu am decât o „pilă”, cât o fi şi aia la putere.

– Hai să luăm o ştire la întâmplare. Nimic nu te învaţă mai mult decât un caz concret. Uite aici: „Satelitul american care se va prăbuşi pe pământ s-ar putea dezintegra în atmosferă” Ce zici de asta?

Am dat din nou din umeri. Cui îi pasă? Sper să nu îmi cadă în cap…

– Aşa e, Băieţică. O ştire anostă – dar cu potenţial. Dacă nu am loc, am prea multe crime, certuri între Palate, cazuri de corupţie, violuri, incendii, chestii de-astea normale, nici nu o citesc. Acum o citesc să te învăţ meserie.

Deci, are potenţial. Colegii mei ar putea scrie, să zicem, liniştitor. „Satelitul prezintă riscuri minime, e mai mult ca sigur că va arde la intrarea în atmosferă” – poate să scrie unul. „Pentagonul va trimite rachete să îl distrugă imediat ce se constată o ameninţare din partea lui” – va zice un altul, pro-american. Ştii, asta arată că nici pasărea nu intră în spaţiul american, Pentagonul pac! Să o ştie şi chinezii!

Un altul vine cu calcule. „Posibilitatea ca resturile satelitului să cadă într-o zonă locuită sunt extrem de slabe. Pământul e acoperit în proporţie de 75% cu apele oceanelor, alţi 18% sunt acoperiţi cu păduri, sunt şi munţi circa 21%, gheţarii polari sunt aproape 30%, chiar în topire, mai sunt şi deşerturi, chiar câmpii locuite doar de popândăi.. Restul…”

– Restul?

– Băieţică, nici un cititor nu se apucă să facă socoteli pe marginea ziarului! Asta învaţ-o de la mine. Aşa. Un altul poate să scrie despre intervenţia avioanelor de luptă americane – ăsta e tot pro-american. Dar unul anti, va scrie „Cum e posibil ca americanii să dea cu sateliţii în bieţii oameni? Măcar dacă aveau grijă ca resturile să cadă într-o tabără de talibani.” Un alt anti va scrie: „Probleme grave în apărarea USA. Au început să le cadă sateliţii spioni!” Unul căruia îi plac teoriile conspirative – şi cui nu-i plac?! – va scrie: „Oare a cui mână a provocat prăbuşirea unui satelit spion american? Să aibă legătură cu Insula Şerpilor?” Ştii, asta ca să sune şi puţin naţionalist… Ba chiar un naţionalist va putea scrie: „Episcopul Tokes a protestat la Bruxelles împotriva discriminărilor româneşti în Ardeal. Autorităţile române, aliate cu NATO pe axa Bucureşti-Washington, dau acum cu sateliţi americani în capul secuilor!” Aceasta ar putea-o spune şi un jurnalist moldovean în slujba lui Voronin… Ai înţeles până aici?

– Am înţeles, dle Gruz.. Popescu. Ce era să-i spun?

– Bun. Întrebări?

– Ce scriem noi?

– Aha! se lumină el la faţă. Uite o întrebare bună. Foarte bună întrebare! Da, Băieţică, ăsta e tot şpilul în meseria noastră! Ce scriem noi? Cu ce facem noi ziarul nostru diferit de al altora? Tu ce ai scrie? Privirea mea de vacă în gestaţie l-a convins să continue. Nu, noi avem o statură morală! O atitudine politică! Cititorii aşteaptă de la noi altceva. Noi – respectiv eu -, aş scrie una sau alta, în funcţie de climatul politic al zilei. „Oare Băsescu a ştiut de posibilitatea ca resturile unui satelit  urmau să cadă în capul populaţiei României? A înaintat proteste „prietenilor” lui americani pentru pericolul în care pune, nejustificat, poporul român? A luat măsuri de adăpostire a populaţiei? Acum se vede politica dezastruoasă a celui care se auto-intitulează „preşedintele tuturor românilor”: nu a construit măcar un buncăr adăpost! Ruşine!”

– Ştii, e totuşi Preşedintele românilor…

– Deocamdată. Şi nu pe vecie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Cel mult încă un mandat. Dar tu cu cine ţii?

– Nu cu…

Aşa. Asta ar fi una.

– A doua ar fi să dăm vina pe Prim Ministru – sar eu ca baba la război.

– Băieţică, repet: tu cu cine ţii? Nu, nici vorbă. Am putea da vina pe Macoveanca, ea e tot de-a preşedintelui. Sau pe Nuţi.

– Aha, m-am luminat eu. Că a ieşit din baie în prosop şi a destabilizat pilotul satelitului…

– Sateliţii nu au piloţi! E drept, cititorii noştri nu ştiu. Da, ideea nu e chiar atât de rea… Putem în schimb scrie „Casa regală şi-a manifestat îngrijorarea faţă de această tragică posibilitate. Purtătorul ei de cuvânt sugerează că nu este vorba decât despre o continuare a terorismului bolşevic, cel care l- a silit pe Majestatea Sa să abdice acum 60 de ani.”

– Hm, nu ştiam că sunteţi monarhist.

– Nu sunt. Dar Monarhia este sperietoarea Preşedinţiei – te-ai prins?

Hăhăhă…

– Să dăm vina pe comunişti? înteb eu prosteşte. Adică…pe pesedei?

– Bă, ai grijă! Ia să vedem ce ai învăţat!

– Domnu Gruz… Popescu. Dar ce se întâmplă dacă totuşi primim o ştire bună după ce s-a încheiat ediţia?

– Atunci ne folosim imaginaţia. Sau strângem din dinţi. De unde nu e, nici Dumnezeu, nici Şefu’, ba nici măcar Patronul nu cer… Hai, fugi şi fă planul ediţiei viitoare!

La biroul meu, mi-am scos titlurile de la agenţiile de ştiri. Mda, crime, asasinate, revoluţii nu se întâmplă doar la noi. Ba chiar un caz de corupţie internaţională şi un tun care îi face pe băieţii noştri deştepţi să se înverzească mai ceva ca iarba din Pipera… E drept, acel tunar a fost prins, nu ca ai noştri, verzi (acum) ca brazii.

Păcatul cu aceste ştiri e că ele apar la o oră când nu contează. Toţi adversarii noştri le au în faţă. Cititorii aleg ziarul după fineţea hârtiei, să le fie cu folos în fundul curţii… Cum să facem un impact? M-am apucat să scriu.

Bineînţeles, Gruzinu’ plecase deja pe teren. Nici Alinuţa de la Cultural nu mai era – probabil, tot pe teren. Ei îi plac gruzinii… Am dus planul la Şefu’, mi-a făcut semn să i-l las pe birou. Au trecut câteva ceasuri, când, din biroul Şefului, se auziră nişte strigăte: „Oh! OH! My GOD!” Am înlemnit. Mi-a citit hârtia! – mi-am zis. Am pus mâna pe telefon să îmi pregătesc „pila”…

Dar nu a fost nevoie. Au urmat nişte „YES! YES! YES!”, semn că îi plăcuse. M-a chemat mai târziu la el. După mirosul fin de parfum mi-am dat seama că primise o vizită inopinată şi discretă…

– Ascultă, bă, ce e asta?

– Ştiţi, ştirile…

– Ştiu, că nu sunt bou! Dar explică-mi şi mie, că nu ştiu ce e în capul tău. Uite: „În ediţia de mâine: „Catastrofă în jungla Amazoniană. Pe lângă nenumăratele cadavre de oameni şi pomi, industria de hârtie şi de mobilă internaţională va avea de suferit. Un nou crah la Bursă!” „Submarinul atomic care patrula paşnic prin Golf a scăpat o rachetă atomică. Din fericire, racheta a căzut pe locul de unde plecase.” „Cutremur catastrofal în zona Vrancei. Oprişan pierde câteva milioane, dar promite că se va reface rapid.” „Înţelegere secretă în spatele liberalilor. Preşedinte îl vrea pe Rege preşedinte, el mulţumindu-se cu postul de Prim Ministru – ereditar!” „Blat la meciul de popice. Ruşine arbitrilor! Echipa Măgura Sfărojeni a anunţat că la următoarea întâlnire va cere o echipă de arbitri internaţionali.” „Din culisele îmbogăţirii peste noapte ale domnişoarei Klara. Cum am făcut primul milion.” Detalii, mâine.

Am zâmbit mândru de ideea mea – dar zâmbetul mi s-a stins pe faţă.

– Bă! Că te legi de Oprişan, mi se rupe. Toţi ziariştii se leagă de el de-un deceniu, şi ce dacă? Că ruşii sau americanii se scufundă între ei, treaba lor. Că popicarii sunt nemulţumiţi – dar ce, eu sunt? Pădurile Amazoniei nu au decât să ardă cu totul – cu atât mai scump va fi lemnul din pădurea cumpărată de mine mai acum câţiva ani. Dar, de ce te legi de domnişoara Klara? Nu că m-ai supăra pe mine, dar poţi supăra alţi vreo câţiva, unii din ei cu boaşe de taur! (Ca să vezi!- mirosul de parfum din birou…) Să nu te mai prind cu elucubraţii de astea! Ce detalii poţi să dai mâine?

– Păi, până mâine cititorii uită. Mâine le dau alte dezvăluiri uluitoare…

– Când apare, trimite-l pe Gruzin la mine! Acum sunt ocupat.

Pe când ieşeam, Şefu dădea telefon la un amic de pe lângă Cotroceni. Conversaţia a început-o cu „Trăiască Regele!”…

 

 

 

Nick Sava – Păpuşarii

Nick Sava – Păpuşarii

 

Păpuşar

foto: Nick Sava

Asistăm zilele astea la Marele Război Naţional împotriva Corupţiei. Nu toată corupţia, slavă Domnului – ci doar cea a lucrătorilor de la Vamă. Probabil se va întîmpla ce ne „prevesteau” ofiţerii că s-ar întîmpla în caz de război: „Voi, Tilică, sunteţi carne de tun. Se anticipează că 80% din cazualităţile primelor luni de război veţi fi voi: slab echipaţi, fără muniţie, cu arme vechi, neinstruiţi, fără instinct de supravieţuire. Cei ce vor scăpa, vor prinde sfîrşitul războiului…” Nu spuneau care va fi acel sfîrşit. Nici cum va fi. Luîndu-mă după rezultatele „războiului din Faulkland”, dar şi a patriotismului românilor, probabil „duşmanul” se trezea, peste noapte, cu ceva peste două milioane de prizonieri „de război”, de nu ar fi ştiut pe unde să le găsească mijloacele de subzistenţă impuse de acordurile internaţionale…

Tot aşa, probabil „cauzalităţile” acestui război împotriva şpăgarilor de pe vamă vor cuprinde tocmai pe „tilică” de vameş şi poliţai de vamă. Asta pînă vor interveni „greii” de la sindicate, de la partid, de la Guvern, de la Magistratură, ca să limiteze „pierderile colaterale” – tocmai ei înşişi. Vor pierde de-alde tilică ceva bani, cîţiva îşi vor pierde joburile, unii vor pierde chiar casele şi, mult mai important, relaţiile – dar lucrurile se vor linişti curînd. De ce asta? Nu numai din cauza intervenţiei „greilor”, ci din solidaritatea nepotrivită şi neavenită a „întregului popor” cu cauza bieţilor şpăgari.

Ei au deja o mare înţelegere din partea românului. Uf, dacă nu şi-ar fi exhibat viloaiele, maşinile, averile… Oricum, fumătorii ţării (aici putem considera circa 60-70 % din populaţie, de la copilul de 5 ani pînă la baba de 80) poartă o aprinsă recunoştinţă celor care le alimentau viciul. Cu banditul ăla de Guvern pus pe scumpit ţigări, cine mai avea grijă de banii lui? Cumpărînd de la întreprinzătorii balaoacheşi din cap de piaţă (sau scări), îi rămînea muritorului de foame român şi de-o cinzeacă… Teama ce a cuprins în aceste zile pe vameşi şi contrabandişti deopotrivă a lăsat pe vicioşi fără tiutiun, rămaşi pe mîna Guvernului – arză-l-ar focu! Alături de pleşcarii ce cumpărau prin pieţe produse „moldovineşti” de contrabandă, vor începe în curînd să murmure, cerînd clemenţă pentru eroii lor de pe graniţă. Cum tot politicianul ştie că această masă va vota tocmai cu partidul care va promite că astfel de acte „de Justiţie” nu se vor mai întîmpla în viitor, probabil toţi se vor replia. De unde şi credibilitatea unui Blaga…

Desigur, şpăgarii au, cel puţin virtual, susţinerea Opoziţiei. Pentru a nu avea timp lumea să începă să se întrebe de ce ei nu au făcut nimic în cei 21 de ani trecuţi de la revoluţie, se grăbesc să acuze Guvernul că EL nu a făcut nimic de cînd e la putere. Ba chiar ştia problema „de cel puţin şase luni”. Într-adevăr, cum e posibil ca SRI, CSAT, Guvern, Preşedinte etc. să nu ştie de problema din Vamă – cînd absolut tot poporul o ştie de ani şi ani? Era un fapt universal acceptat. Cînd am intrat prima dată în ţară (în 98), nu înţelegeam de ce sunt puricat – dar nu m-a deranjat, nu mă grăbeam niciunde. Cînd, în 2002, am participat la o excursie în grup şi am trecut graniţa cu bulgarii, şeful de grup a oftat, amărît: „probabil de la tine nu scot niciun dolar, cei ce trăiesc Dincolo nu înţeleg chestia cu şpaga.”. Nu a scos, dar avea dreptate: nu înţelegeam de ce trebuia „să scoată”. Am aflat ulterior – pentru vameş. Ceilalţi români din grup mă priveau cu ură – trebuiseră ei să contribuie partea mea…

Prin 2005 am stat de vorbă cu o româncă venită în vizită la o rudă (în Canada), numai întîmplător lucrătoare la Vamă. Ştiind că noi „nu contăm”, a povestit mai multe… Aşa am aflat ce mai e prin Vama Românească. Marea ei problemă (a vizitatoarei) era: de unde să scoată 350 de mii de euro în cîteva luni? O colegă (aflată pe graniţă) scosese la vînzare un sfert din proprietatea ei într-o staţiune turistică de interes judeţean. Ea, nefiind pe graniţă, nu avea atît de mulţi bani… Oricum, ea ne-a spus că vameşii ştiau că s-a schimbat partidul la guvernare prin metodele tot mai sofisticate de adunat bani. Dacă primii, pesedeii numiţi pe atunci fesenişti şi pedeserişti, se mulţumeau să vină cu maşina şi să deschidă portbagajul (în care vameşii puneau blugi, cafea, ţigări, băuturi), cei din Alianţă aşteptau lucruri mai „fine” (parfumuri, ceasuri, mai o sculă audio-video). Revenirea pesedeilor a adus o „revoluţie”: valiza cu bani. Nu se mai deplasa „şeful” tocmai de la Bucureşti, trimitea un curier. AD+A a adus o „îmbunătăţire”: valiza a devenit metalică, precum cele din filmele cu mafioţi. Trebuia umplută cu euroi, deja… Ce schimbări au adus alegerile din 2008, nu mai ştiu.

Este evident că toate partidele au profitat de aceste relaţii pe care le aveau cu vameşii. Nu ştiu dacă personal, umfîndu-şi buzunarele, dar sigur „partinic”, umplînd cuferele de partid. Banii sunt buni, mai ales în alegeri. De ce altfel bătaia de peşte aruncat pe mal a pesedeilor şi peneleilor: de şase ani li s-au mai tăiat din surse. Nu numai că nu au cufere pline, dar au mari datorii! Vin alegerile şi atunci, în afară de promisiuni (care pot fi date „investitorilor”, dar nu ţugulanului de alegător!) nu vor avea „logistică”.

Cu foarte puţine excepţii, românii au o istorie de cel puţin 60 de ani de hoţi şi şpăgari. Una din mijloacele de a ţine oamenii în ascultare era tocmai „închiderea ochilor” – ne-o povesteşte şi Herta Muller. Muncitorii erau aproape îndemnaţi să nu plece cu mîna goală de la serviciu. Nu înseamnă cu securistul nu ştia, că portarii nu ştiau, că direcţiunea nu ştia. Furtul de la locul de muncă era chiar cuantificat, înregistrat! Cînd cineva era „prins”, puteai să te întrebi „ăsta pe cine a supărat?” De obicei i se dădea drumul – dar rămînea cu teama, cu „recunoştinţa” faţă de securitate şi partid… Probabil la fel păţeau şi politrucii. Nu numai că se trezeau cu averea ascunsă în pereţi „sustrasă”, ci erau legaţi şi mai bine de Stăpînire. În zilele revoluţiei, mulţi din aceşti politruci de prima linie au fost arestaţi, rămînînd fără averile ascunse. Nu au avut niciodată curaj să reclame. Probabil, „teroriştii”…

Iar cei ce menţineau acest climat de şpăgăraie, furt, nemuncă, incompetenţă, nepotism – într-un cuvînt, un fanariotism roşu de mahala (ca să folosesc o sintagmă a unui prieten, Nardi Oprea) erau securiştii. Ei învăţaseră nu numai manipularea oamenilor, a maselor, dar şi acumulaseră un spirit de antrepriză „sălbatică” pe care abia aşteptau să o pună în practică – pentru propriul lor folos. De aceea l-au debarcat pe Ceauşescu, împreună cu tot sistemul lui „socialist”. Îmi permit să cred că toţi post-comuniştii, de orice culoare, de la Iliescu, Năstase, Câmpeanu pînă la Crin, Orban, Blaga şi Băsescu, nu sunt decît sculele lor. Ei continuă să stea în dos, păpuşari ai vremurilor noastre.

Tilică va plăti întotdeauna, va fi o simplă cazualitate. Nu întotdeauna nevinovată, deloc „colaterală” – dar el nu este decît puntea la care se dă foc pentru a-i salva pe „grei”. Aceşti vameşi şpăgari, sau alţii, similari lor, vor reface reţeaua. Nu e lipsă de „cadre” – un articol de ziar scria de zeci de ţărani care duc pachete de ţigări pe graniţă. Cum poţi limita fenomenul, cînd sunt implicaţi locuitorii a sate întregi? Întreg neamul participă la operaţiunea de contrabandă, şpagă, furt, spoliere şi murdărire a statului. Nu ştim mai bine, principiile nu ne hrănesc, nici nu dau o vilă în locul unui apartament de bloc. Tot ce putem spune, probabil fiecare dintre noi, este „nu îmi vînd ţara chiar pe nimic!” Şi în spatele nostru stau Păpuşarii, cei care au iniţiat planul de formare a Omului Nou. Probabil de la început au avut grijă să ne doteze cu sîrmele de care pot ei trage…

 

Iaşi, 2011

Nick Sava – Suplimentul Ştiinţific din vol "Ucenicia unui jurnalist"

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Suplimentul Ştiinţific</span> <span class="entry-subtitle">din vol "Ucenicia unui jurnalist"</span>

 

Nick Sava – His Friend, acrylic on canavas 10×7

În dimineaţa asta Şefu’ ne-a chemat la o şedinţă fulger. Era puţin mai morocănos ca de obicei. Poate nu îi priise micul dejun, poate nu dormise acasă…

– Tirajul a fost redus, ne comunică el, încruntat – semn că îşi blama redactorii de aceast neajuns. A treia oară în jumătate de an! Patronul e supărat, a zis că ne dă afară pe toţi. Mai bine, cumpără un al doilea post de televiziune.

Toţi colegii mei mârâie. Vocea gruzinului, mai bărbată, se poate discerne:

– Nu a doua. Ar fi a patra…

– Încercaţi să-l înţelegeţi şi pe el, se milogi Şefu’. Toate s-au scumpit…

– Mie îmi spui?! explodă Şerbănescu, zis Făcăleţ . I se zicea aşa bănuit fiind că nevasta îi face educaţie utilizând ustensila folosită la preparatul mămăligii. În cazul lui Şerbănescu, mămăliga doar bolboroseşte… Nevasta cheltuie de trei ori mai mult decât anul trecut!

– Bine, bine, nu despre asta e vorba, luă Şefu frâiele şedinţei-fulger în mână. Trebuie să facem tot ce… să facem pe dracu în patru să readucem din nou cititorii înapoi!

– Cum, dacă patronii înmulţesc numărul de posturi TV? Îşi dau cu dreptul în stângul…

– Tu ce rânjeşti? mi se adresează Şefu. Doar nu era să îi pomenesc de pleonasm… aşa că inventez la iuţeală:

– Ştiţi? Ăăăă… Mă gâdeam la un supliment.

– Ştim. Bă maestre, bă specialistule (vocea devine o imitaţie relativ proastă a celei a lui Tomiţă din nu ştiu ce scheci), crezi că inventezi tu ziaristica? Ehei, probabil şi pe timpul lui Eminescu existau suplimente!

Ridic braţele, predându-mă. De unde era să ştiu eu că şi Poetul a apărut în suplimente? Omul cât trăieşte învaţă…

– Stai să-l ascultăm, îmi sare în apărare Nuţica. Am aflat mai târziu că şi ea propusese ideea unui supliment literar. Fără succes, desigur.

– Şi să-l mai ascultăm, ăi? zise veninos Piţurcă, domnul Vasilache, sportivul. Porecla îi vine nu de la contestatul antrenor, fost pomanagiu, ci de la o expresie folosită destul de des de autorul rubricii de sport: „şi tăt daţ jina pi ţurcă?” Evident, se referă la al doilea… hm, unul din sporturile naţionale. După fotbal, oină şi luat/dat şpaga…

– Aşa, aşa.. Ia vino bă cu propuneri concrete. Tot nu ai nimic de făcut…

M-am făcut că nu aud critica (destul de justificată), şi m-am apucat să schiţez câteva articole, am găsit pe undeva un rebus tematic, nişte „curiozităţi”, sfaturi practice… Îmi şi vedeam numele apărut în ziar: „Supliment tehnico-ştiinţific realizat de…” Vă dau nişte mostre de articole propuse.

***

PROODUŞII MACRO-MOLECULARI ROMÂNEŞTI, DE FAIMĂ MONDIALĂ

În ciuda batjocurii la adresa sinistrei şi a colectivului condus de ea, faimoşi în lumea chimiei de sinteză, cercetătorii rămaşi neîmpuşcaţi au fost răzbunaţi. Un produs românesc folosind cauciucul românesc de origine cu adevărat românească a impresionat prin fiabilitatea lui extraordinară.

Totul a pornit de la dorinţa, făcută deseori publică, a lui Trăian Bârzoi din satul Leuşteni, judeţul Vaslui, de a sări cu paraşuta. Şi-a vândut un petic de pământ şi cu banii respectivi, deşi nebăut în acea dimineaţă, a dat fuga la Clubul Paraşutist din apropiere. După câteva ore de instructaj şi câteva sărituri din turn, dl. Bârzoi a fost urcat în avionul (cam rablagit) al Clubului şi urcat în cer, de unde a efectuat primul salt cu paraşuta a vreunui sătean leuştenean.

Inspectorii încearcă să găsescă explicaţii dispariţiei (premature) a eroului. Încă nu s-au decis dacă a sărit cu rucsacul, a uitat să tragă de inel, sau nu ştia să numere până la zece. În schimb, la aflarea veştii că tenişii acestuia, made in Romania, supravieţuiseră uluitor, şeful laboratorului unde a fost cercetat cauciucul de sinteză românesc, şef de catedră la una din universităţile particulare, a declarat:

„Închipuiţi-vă uimirea şi bucuria noastră când am aflat despre accident. Tenişii domnului Bârzoi au fost găsiţi intacţi! Este prima confirmare mondială despre calitatea superioară a cauciucului românesc. Nu chiar totul făcut pe timpul comuniştilor şi de atunci încoace e de proastă calitate! Tenişii, dar şi produsele macro-moleculare româneşti, pot sta cu cinste alături de orice realizare cu faimă mondială. Ar trebui să scriem mai des despre astfel de realizări!”

PĂPUŞA GONFLABILĂ

Nu acelaşi lucru, din păcate, se poate spune despre un alt produs românesc, folosind cauciucul dovedit deja de foarte bună calitate: păpuşa gonflabilă.

Acum câteva seri, domnul Mircea Pandelache din Braşov, strada Printre Ziduri 17 bis, părăsit de nevasta – dusă, susţine el, „la muncă în Italia” -, şi-a cumpărat o păpuşă gonflabilă. Dar ieri a apărut cu ea sub braţ, dezumflat (şi dezumflată, sub formă de balot paralelipipedic), la oficiul ANPC (cunoscut sub terminologia populară de „protecţia consumatorului”), reclamând faptul că „una am plătit şi alta am primit”.

Din spusele domniei sale, păpuşa se încăpăţânează să piardă aer, astfel că din gabaritul rubensian (care îi aminteşte de constituţia consoartei plecate) ajunge, şi aici folosim imaginea poetică ad-hoc a dlui Pandelache, „o sfrijită de femeie-şnur, fără ţâţe fără cur, ca în revistele de modă”. Mai mult, păpuşa are obiceiul să scoată nişte sunete intraductibile, dar nicicum de femeie în orgasm, aşa cum fusese asigurat de vânzător că se va întâmpla. Pentru a demonstra temeinicia acuzaţiilor sale, dl. Pandelache a umflat păpuşa şi a trecut la o demonstraţie practică, concludentă. „Puteţi crede că o femeie scoate astfel de sunete?”a întrebat retoric, gâfâind, păgubaşul, întrebare la care nici măcar doamna Angelica, cu faţă de gospodină blajină, nu a avut replică. Membrii „protecţiei” au trebuit să îi dea dreptate, drept care s-au îndreptat cu toţii către sediul sex-shopului împricinat; acesta, nefiind departe de birou, păpuşa nu a mai fost dezumflată, atrăgând atenţia trecătorilor că „ceva se întâmplă”.

La magazinul „Viaţa în roz”, după ce a dovedit cu bonul că într-adevăr achiziţionase păpuşa din acel loc, domnul Pandelache a trecut la demonstrarea în faţa personalului (şi a câtorva clienţi) temeinicia afirmaţiilor lui. Pentru a se ajunge la o concluzie informată, a testat-o şi pe domnişoara Biju, chemată din vecini, care a scos cu totul altfel de sunete pe când mima orgasmul (fapt pentru care, mai târziu, domnul Sztibor, patronul magazinului, a folosit cuvinte mai puţin prieteneşti: „Isztenem, te curva. De ce îţi dau bani?! Nu puteai să te prefaci?” Domnişoara Biju a îngăimat doar: „Piszta, dar m-am prefăcut”…)

Constatând îndreptăţirea plângerii domnului Pandelache, comisia „apărării” a decis ca produsul numit „păpuşa gonflabilă” să fie înlocuit, plătindu-se părţii vătămate şi suma de 3000 lei pentru daune de tot felul. După îndelungi eforturi, dl. Pandelache s-a decis pe care din cele şase păpuşi aflate în stoc să o ia acasă. Toate pierdeau aer – mai puţin aceasta, care avea supapa stricată şi nu se mai putea dezumfla. „Nu-i nimic, îmi aminteşte de Lenuţa”, făcu el referire la nevasta plecată. A dat şi o declaraţie că nu va avea pretenţii mai târziu.

Aşa s-a terminat, fericit, întâmplarea. Membrii „apărării” s-au întors la birou, dl. Pandelache a plecut cu păpuşa rozalie sub braţ (spre bucuria puştimii din autobuz), patronul Piszta e pe cale să dea în judecată fabrica producătoare de păpuşi româneşti, doar domnişoara Biju a fost scandalizată. „E strigător la cer!” a afirmat ea, cu glas ridicat. „Capitalismul ăsta ne ia pâinea câştigată cinstit cu aceste surogate defecte. Nu, femeia româncă nu este ca aceste păpuşi de import, fabricate în ţară! Mă văd nevoită să schimb trotuarul, sunt sigură că voi găsi unul mai decent la Roma.”

MAŞINA DE DAT ŞUTURI ÎN CUR

Aseară, în prezenţa a numeroşi invitaţi, a avut loc lansarea în premieră mondială a unei realizări epocale a Institutului de Cercetare „Robotul Românesc” (ICRR), aflat în subordinea unuia din Ministere. Invenţia aparţine totuşi de domeniul „Educaţie”, după cum a declarat dl. dr. doc. Criastian Mândroiu în alocuţiunea de prezentare.

„Maşina de dat şuturi în cur, numită de noi STRC-4, este o invenţie sută la sută românească, cu scop educativ care, credem noi, va revoluţia sistemul. Gândiţi-vă numai: ea va fi tatăl care ne dojeneşte cu dragoste, profesorul care ne mustră cu intenţii din cele mai nobile, prietenul care ne sfătuieşte când greşim, şeful care ne admonestează îngăduitor, securistul care ne îndeamnă să jucăm un rol patriotic… Şi asta nu în gura mare, ştirbindu-ne reputaţia, creîndu-ne stres şi depresie – în scurt, făcându-ne de râs. Căci, cine nu greşeşte? Mai mult, acest ultim model, rodul a peste un deceniu de cercetare asiduă, are caracteristici psihologice: intervine înainte de a se face greşeala! O preîntâmpină – pentru a folosi un termen de specialitate. Cum? Uitaţi-vă. Mecanismul se prezintă ca un picioruş „din cel mai fin”, cum zicea… ăăă… – construit totuşi din cele mai tari aliaje cunoscute la acest moment -, în interiorul căruia se află parte din creierul electronic al robotului. Restul se găseşte în acest bocăncel (am folosit modelul bocancului infanteristului român din Primul Război Mondial, când se mergea mult pe jos! Mai puţin mirosul.). Ataşat de curea, pe sub taior sau frac, ori de câte ori e nevoie, va da un şut în cur. Se ştie că bătaia la cur suie mintea la cap – acesta a fost deviza noastră!

Maşina a fost testată cu succes asupra unui Parlamentar care s-a oferit voluntar, în schimbul unor avantaje substanţiale, experimentului. Într-adevăr, în ziua respectivă domnia sa nu a făcut nici o prostie! Nu a dormit, nu a citit ziarul, nu a votat când trebuia să respingă, nu a respins când trebuia să voteze, nu a dezlegat rebus, nu a citit ziarul, nu a vorbit la celular, nu a bârfit, nu a tropăit, nu a aclamat, nu a vorbit neîntrebat, nu a lipsit nemotivat – nici măcar nu a căutat motivaţii… E drept, seara nu a prea putut să stea pe fund, dar gândiţi-vă la reforma pe are o poate aduce STRC-4 în activitatea Parlamentului românesc! Dacă se aprobă folosirea robotului, desigur…”

După încheierea discursului, punctat deseori de aplauze din partea celor prezenţi (lucrători ai laboratorului, membri Institutului şi rudele acestora), s-a trecut la demonstraţia practică. Cu multă greutate a fost găsit un voluntar, dl Iosif Dudău din Dej, aflat întâmplător pe acolo, care pentru numai om mie de parai a acceptat să i se lege STeReCe-4-ul de curea. Dl. dr.doc. a apăsat pe un buton şi… nimic. A verificat totul din nou, a apăsat pe buton – nimic.

– Domnu… Dodă?

– Dudău, dar îmi puteţi spune Vică…

– Da, domnule Dudău, v-aţi gândit la ceva?

– Eu? Nuuuu. La nimica.

– Hehe, dacă nu vă gândiţi la ceva, e normal ca maşina să nu reacţioneze. Trebuie să vă gândiţi la ceva rău, imoral…

– Imoral? Ce-i aia?

– Ştiţi? că bateţi pe cineva. Îl daţi în judecată. Îl furaţi…

– Astea sunt imorale? Aşa gândesc de obicei…

Nimic.

– Te-ai gândit?

– M-am. Că am venit la Bucureşti să mă judec cu şogorul Toader pentru o limbă de pământ. Nu că ar fi a mea, dar de ce să fie a lui? Nu?

– Da. Dr. doc Măndroiu desface „bocancul” şi verifică circuitele, după care exlamă triumfător:

– A fost sabotată! Uitaţi aici, două fire sunt tăiate. Experimentul trebuie reluat altădată.

Aşa s-a terminat lansarea oficială pe piaţă a „Maşinii romaneşti de dat şuturi în cur”. Cârcotaşii au zis ulterior că era inevitabil să se termine aşa. „Doar o singură maşină de dat şuturi în cur , în întreaga lume, putea să nu le dea: maşina românească de dat şuturi în cur.” Sperăm că organele vor interveni împotriva acestei trădări şi discreditări a României! Şi vor găsi şi mâna vinovată a teroristului care a sabotat maşina.

Într-adevăr, aflăm că organele securităţii (nu ştim care din ele) s-au sesizat. Nu ştim dacă se vor lega de cârcotaşi, sau vor găsi mâna vinovată (poate e cea a Parlamentarului, care oricum are imunitate), dar s-au arătat interesaţi în cumpărarea invenţiei. Cum spunea, întrebat (neoficial), un ofiţer: „Da, prin reprogramare maşina poate da bocanci oriunde. Şi în burtă, şi în coaste, şi în gură… Da, domnule, vremurile s-au mai schimbat. Nu mai găseşti mulţi ofiţeri care să găsească plăcere în a da şuturi cu propriii lor bocanci.”

***

Şefu a citit tăcut şi tot mai încruntat proiectul meu. S-a adâncit în fotoliul din piele, privind la mine ca prin sticlă.

– Ştii, Şefu, am rostit mai mult să rup tăcerea grea, mai pot găsi câteva curiozităţi, sfaturi, câteva articole…

La aceste cuvinte privirea i-a devenit lamă, să mă radă şi alta nu.

– Curiozităţi. Ce să mai cauţi, măi maestre? Bă, mie nu îmi trebuie maşină ca să dau şuturi în dos! De ce mă provoci tot timpul? Te bazezi pe…? puse el degetul pe rană, coborând totuşi vocea.

Mi-a făcut semn să dispar şi m-am conformat. A fost ultima dată când am propus un Supliment Tehnico-Ştiinţific.

 

 

Nick Sava – Poveste cu stafii (Din ciclul Ucenicia unui jurnalist)

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Poveste cu stafii</span> <span class="entry-subtitle">(Din ciclul Ucenicia unui jurnalist)</span>

 

 

Nick Sava – Zeiţa albă

Sunt unii romani ajunşi pe-Aiurea, care se cam feresc să se afirme români. Sigur, cu toţii suntem „cetăţeni universali”, inclusiv (mai nou) ai Europei Unite, ce importanţă are (noi nu-i dăm nicio importanţă) că am fi români? Dar dacă tot trebuie să spunem de unde suntem (accentul de imigrant ne dă de gol), ne dăm din Ungaria, Serbia, chiar Oltenia – dar mai ales din „Transilvania”. Nu Ardeal, ci întotdeauna Transilvania. Nu ştiu dacă cineva a auzit vreodată de Oltenia (putem fi întrebaţi dacă asta e în Rusia, sau chiar în Ţara de Foc…), dar de Transilvania sigur au auzit: ţara de baştină a lui Dracula. Asta face imediat să devenim interesanţi, exotici (până nu ne apucă să explicăm că Dracula a fost Vlad Ţepeş, eroul…). Da, Dracula este cel mai cunoscut personaj românesc, transformat în trademark şi material de export…

Cu aceste gânduri m-am apucat să scriu un articol despre stafii. Şefu mi-a spus: „lasă Unirea, nu mai interesează pe nimeni!” „Atunci Eminescu. Ştiţi, luna Ianuarie…” „Cui îi mai pasă de Eminescu?!” „Să scriu despre ceauşescu?” „Bă, dacă vrei să scrii despre stafii, de ce nu scrii despre Dracula? Ieşi afară!”

Ce naiba să scriu despre Dracula? Recunosc, nu am citit cartea lui Stocker, nu am văzut nici filmul lui Coppola… dar am auzit că lumea (vestică, ba chiar şi de pe la noi) e plină de „vampirologi”, de „draculalogi”. Şefa lor, Mamma di tutti, se pare că e o canadiancă (ţară care nu se poate lăuda măcar cu o casă bântuită de stafii!), care organizează simpozioane „în Transilvania” şi Revelioane la Prundul Bârgăului… Ce să scriu eu, care habar nu am?

Pe urmă mi-am făcut curaj şi mi-am zis că dracu e întotdeauna mai negru decât pare, şi că ar fi o greşeală să limitez prezenţa stafiilor doar la Transilvania. Uite, am pomenit de trei „fantome” în doar trei întrebări simple (şi năroade) puse Şefului. O fi plină ţara de stafii, strigoi, năluci, fantome, vampiri… Chiar şi pe timpul lui Caragiale erau prezenţi (vizibil), nu aminteşte el despre Bampiru, de cei ce sug sângele poporului suverane?

M-am apucat să mă uit în jur, să văd despre ce pot scrie. Lăsându-l pe bampiru de ceaşcă deoparte, dăm imediat de fantomele de terorişti. Au împuşcat, au ucis, au „destabilizat” (ba nu, asta au făcut-o cei cu sula în coaste…), au băgat aşa o groază în populaţie că oamenii au sărit la pieptul Salvatorului (cu tot frontul lui). Pe urmă s-a văzut că erau doar nişte năluci, nu au existat, ni s-a părut…

Pe urmă au apărut tot felul de „umbre vechi”. În noul Parlament, vreau să zic. Am scăpa de ele, dar cum poţi alunga stafiile? Cu apă sfinţită, aţi zice – dar de unde apă sfinţită? Poate din Iordan? Că stafiile din biserica română nu mai pot sfinţi nici măcar locul (spaţiul) ce îl ocupă! Cum ar putea-o face când şi ele sunt bântuite de tot felul de stafii ce le alungă somnul? (Prin asta înţeg note informative, state de plată la secu, acorduri de informatori… în mare parte rămase fantome – bănuite că ar exista, dar pierdute prin dosare ţinute pierdute.)

Deci, le putem vedea la lucru (vorba vine…) prin Parlament, Senat, Guvern. Care e calitatea unei stafii? Că ocupă locul de pomană. Că cel mult şopteşte – dar nu face nimica. Uneori îţi strigă în urechi, umplându-te de groază – fără a ieşi altceva din asta. Îi recunoaştem? Şi sunt nişte bampiri ce nu s-a pomenit! Despre unii din ele – vorbesc de stafii! – (nu mulţi, e drept) se poate afirma că nici să fure nu ştiu. Poate că sunt mai imateriale decât celelalte (stafii), se vor, ca orice stafie curată şi săracă, amintiţi alături de Dracula…

Dar alte „umbre vechi”? Le găsim unde vrem şi (mai ales) unde nu vrem. Prin tot felul de comitete, comiţii, asociaţii, uniuni… Să luăm de exemplu Academia (nu am în vedere pe nea Nae Caţ). Ajunse acolo (stafiile) de câteva decenii pe tot felul de merite „de clasă”, politice, relaţii şi pile… Nu mai poţi scăpa de ele! Chiar şi acum, când o nalucă ajută pe cineva de „Sus”, pac! îl face academician. Pe bună dreptate, îşi zice năluca, dacă şi bampira de Leanţa a fost academiciană, eu sunt mai prejos? Nu e. Şi să nu se amestece societatea civilă (şi asta o stafie!) în treburile noastre, arătând cu degetul la vreo nălucă a noastră cum că a fost o stafie securistă bântuind cercurile românilor fugiţi – afirmăm cu aplomb: o făceau din patriotism! Îmi dau seama că stafiile sunt cu mult mai patrioate decât oamenii obişnuiţi cărora, vorbind vulgar, li se cam rupe de simboluri naţionale. E drept, stafiile sunt mult mai bine plătite pentru a fi patrioate, şi au o pensie ce ţine cu adevărat de paranormal!

Alte năluci (să nu le spunem gogoriţe)? De exemplu, Justiţia. Care justiţie, mă puteţi întreba. Nu ştiu, nu am întâlnit-o. Nu cunosc prea multe femei legate la ochi – hehe, cunosc mult mai mulţi bărbaţi… Despre ea putem spune ca poetul: astăzi o vedem şi nu e! Asta pentru că a sublinia că este totuşi o oarece deosebire faţă de Justiţia de pe timpul comuniştilor. Atunci ea nu era, nici n-o vedeam… Cum se manifestă această Justiţie (dincolo de a avea, recent, o stafie de ministru care ori nu face nimic, nici măcar nu susură, ori există doar pe o hârtie – nesemnată)? Păi, găseşte hârtii pe post de stafii în mai toate dosarele nălucilor, motiv să le tragă un NUP de să le meargă fulgii! Uneori, unele stafii care o populează mai ceva ca vestita casă din Amytiville, arată cu degetul la colege ale domniilor lor care au ocupat posturi (de invidiat) „pe căi politice”, numite (ca să vezi! Fantomele pot fi numite! Desigur, dacă ne gândim că şi Belfegor, Fantomas, Dracula, Ilici…) şi nu „alese”, care nu au trecut măcar examenul-fantomă. Iar DIICOT – ce fantomă! Luându-mă  de avocaţii ce apără „victimele”, modul de lucru a DIICOT e cam aşa: ia o carte groasă (să zicem, Pagini Aurii), o deschide la întâmplare (nu ştiu dacă legaţi la ochi…) şi pun degetul pe un nume. Atunci, îşi spun:hai să îi facem ăstuia dosar! Biata „victimă” se trezeşte acuzată de tot felul de „aiureli”. Doar întâmplător ea, victima, este baron, afacerist, consilier, poliţai, ministru… Nu am auzit ca fantomaticul deget al DIICOT să cadă  întâmplător pe un nea Vasile Pătlăgea, de la et. 3, cărător cu cârca…

Mai sunt, mai sunt… ce ziceţi de bampirismul preşedintelui? (hăhăhă) „O anumită parte a presei” (nu ştiu care. A Vântului, a Dinului, a pc-ului…) vântură fantoma sângeroasă a tiranului, a despotului, a celui care vrea să ne mănânce libertăţile. Desigur, fantoma de bampir nu are mare putere – decât că e cam harismatic, lucru de mirare la o fantomă (stafiile „normale” nu se bucură de aşa ceva); dar râsul lui (hăhăhă) nu mai înşeală pe mimeni – mai ales, nu pe stafiile „deştepte” (sau „băieţii sunt „deştepţi”? Enfine…)

Ar mai fi Curtea Regală. Ce părere aveţi de aceste fantome ale trecutului? Niciuna, desigur, decât că a fost şi vrea să devină, dacă i se dă voie, continuatoare a lui Dracula. A supt deja câteva milioane – spun anti-monarhiştii, nebăgând de seamă că cele mai insubstanţiale stafii au supt mult mai mult. Acum a desfiinţat legea salică „a pământului” – precis, tot pentru a suge din plin de la bietul popor. Că sunt aceste stafii mai ceva ca ţânţărimea din Deltă, pe când se duc stafiile la pescuit…

În sfârşit, uneori chiar poporul devine nălucă. Dispare ca stafia în bătaia soarelui de dimneaţă. Unii zic că sunt în Spania sau Italia, alţii zic că se uită la TV la poveşti idioate, alţii zic că sunt în crâşmă. Doar pe la alegeri nu sunt. Uneori nu îi materializezi nici cu mici şi ţuică! Nu se manifestă nici în viaţa civică – la concurenţă cu fantomele din parlamente… La naiba, prea multe stafii! Mă duc la Şefu să îmi mărturisesc nehotărârea. Despre Dracula nu pot scrie, nu interesează pe nimeni; despre alte stafii da, dar poate interesează pe prea mulţi… „Ce zici, Şefu?” „Bă, din tine nu va ieşi niciodată un jurnalist sadea! Ce-mi vii cu poveşti gotice – aici suntem în România! Scrie mai bine despre fotbal.”

Îhîm, îmi zic. Alte fantome… Poate e mai bine să devin şi eu stafie. Poate îmi iese şi mie ceva…

 

 

Întîlnire neprevăzută (Povestire SF)

<span class="entry-title-primary">Întîlnire neprevăzută</span> <span class="entry-subtitle">(Povestire SF)</span>

 

Nick Sava- Galaxies, acrylic on canavas, 70×50

Steward J.M. Blanchet, astronaut pe nava U.T. Navy „Iberia”, priveşte plictisit peste aparate. Este în faza de rutină a călătoriei, undeva (aparatele pot specifica în detaliu unde anume, dar nu-l interesează) între orbita lui Marte şi cea a Centurii de Asteroizi. Singurul lucru important este că, în cel mult zece ore, trebuie să preia comanda navei, îndreptînd-o spre unul din asteroizi. Nu suficient de mare pentru a căpăta un nume şi un număr. Dacă numărul şi-l aminteşte cu greu, numele pe care i l-au dat oamenii în ultima vreme, de cînd a devenit unul din cele mai vestite resorturi spaţiale, este mult prea bine cunoscut: Ariba!

Disperaţi de evoluţia climei pe Planeta Mamă, de creşterea aiuritoare a populaţiei, dar mai ales de moda ultimelor două secole, cea care aproape impune fiecărui locuitor să-şi petreacă vacanţa într-un resort maritim, oamenii au fost nevoiţi să folosească fiecare petec de pămînt pe care tehnologia poate planta o fîşie de nisip alb-auriu, cîţiva kilometri pătraţi de ocean populat cu faună, un soare arzător şi o briză iodată. Aceste petece au devenit atît de rare – practic, coastele tuturor mărilor şi oceanelor, inclusiv ale insulelor naturale şi artificiale au devenit plaje! –, încît preţul lor a devenit absolut exorbitant. Nu e de mirare că s-au căutat alte soluţii – şi ele au fost găsite: în spaţiu!

Încă de la început, dezvoltatorii şi-au dat seama că procesul de teraformare a planetelor şi marilor sateliţi (inclusiv Selena) este mult prea dificil şi lent: respectivele corpuri cereşti au prea multă inerţie. Mult mai facilă este teraformarea completă a unui corp de dimensiuni relativ reduse – un asteroid, de pildă -, odată învelit într-o carcasă transparentă care să ţină afară frigul şi radiaţiile mortale ale spaţiului. Realizarea habitatului este o operaţie relativ simplă, iar restul e tehnologie pură: mişcarea aparentă a unui „soare” artificial, valurile şi mareea, rotaţia „diurnă” a „planetei”, presiunea atmosferică – inclusiv gravitaţia comparabilă celei pămîntene -, compoziţia aerului, briza marină (inclusiv, pentru variaţie, cîte o ploicică sau chiar furtună)… În corpul asteroidului sunt adăpostite, pe lîngă uzinele mecanice, hangarul navetelor spaţiale, depozitele de tot felul, hotelurile, restaurantele, cazinourile, sălile de sport… Clipele petrecute „all inclusive” în astfel de resorturi seamănă întrutotul celor petrecute în cele mai vestite resorturi terestre. Partide de scuba dive permit urmărirea „pe viu” a vieţii submarine, chiar mai bine decît în marea majoritate a resorturilor pămîntene – care, desigur, nu sunt toate situate în mările calde… Şi care, pe deasupra, se luptă din greu cu poluarea globală.

Nu e de mirare, deci, că cererea de rezervare pe aceste resorturi era extraordinar de mare: listele se întindeau pe ani de zile, deşi numărul resorturilor creştea cu cel puţin unul pe an! Agenţia nu avea absolut nicio problemă să angajeze lucrători, inclusiv entertaneri care erau dispuşi de orice. „All inclusive” pe un astfel de resort, unde legile Uniunii Terestre nu  se aplicau cu prea multă stricteţe, însemna chiar asta: all inclusive! Doar imaginaţia clientului putea avea limită şi Agenţia încerca să o suplinească şi pe aceea. Turiştii nici nu-şi dădeau seama cînd ajungeau la resort, puşi în alveole în care petreceau cele douăzeci de zile de călătorie în somn.

Desigur, Stewie auzise mult vorbindu-se despre „resorturi” pe cînd îşi desfăşura activitatea de pilot în cadrul Navy. După pregătirea, care durase aproape un deceniu, petrecuse alţi cincisprezece în diferite misiuni, urcînd pînă la gradul de comandor. Aşa că, la pensionare, i se păruse cea mai justă decizia de a continua să lucreze ca pilot – de data asta pentru Agenţie, pilotînd una din navetele închiriate de ea. Acesta era primul drum. Aştepta ca un licean clipa asteroizării, cînd, după cele douăzeci de zile de drum, îl aşteptau zece zile de vacanţă invidiată de marea majoritate a pămîntenilor! O vacanţă pe lună – nu era rău deloc!

Desigur, pînă să întîlnească acele hurii despre care auzise atîtea, nu i-ar fi displăcut să le aibă alături pe vreuna din femeile pe care le iubise de-a lungul vieţii. Alături de care, gîndeşte acum cu părere de rău, nu avusese posibilitatea să pretreacă prea mult timp. De aceea nu poate, deocamdată, să se bucure de gîndul că printre zecile de miliarde ale Terrei există şi vreun urmaş al său. Dar soarta îţi decide deseori cursul vieţii. De exemplu, ar fi trăit fericit alături de Berthe. Ea fusese prima, abia ieşise din adolescenţă. Îi fusese colegă la Academie, au fost o perioadă scurtă colegi ca piloţi in training – dar datoriile îi despărţise; nu o mai întîlnise niciodată…

Sau Flora. Ea era medic la Centrul Sanitar al Flotei a V-a, la Fairbanks. El a avut acolo baza în primii trei ani. De cîte ori se întorcea din misiune, pînă să plece din nou, locuiau împreună. Pe urmă el pleca şi ea rămînea singură, aşteptîndu-l. Pînă n-o mai găsise… Thais făcea crize de virtute de cîte ori se reîntîlneau, în Manila. Recunoştea că îl înşeală cu alţi bărbaţi. „Nu m-am legat de nimeni, dar e atît de greu să fii singur!”

Au mai fost cîteva. Culmea, pe toate le-a iubit. Nu a înşelat pe nimeni, pînă cînd soarta nu i-a despărţit. De fiecare dată, separarea finală de ele l-a marcat. Mai ales că începuse să se observe consecinţele zborurilor lui superluminice galactice: în timp ce peste el timpul trecea aproape normal (cei cinsprezece ani de serviciu îi puseseră în cîrcă doar vreo două decenii), peste ele efectul timpului era devastator! Nu era deloc sigur că Flora, de exemplu, nu împlinise de mult anii de pensionare, dacă mai era în viaţă, de fapt. Femeile tinere şi frumoase îmbătrîniseră, se trecuseră, se topiseră – ca zăpezile copilăriei. Aşa că, oricît de mult şi-ar fi dorit, realiza că dorinţa de a-şi petrece vacanţele alături de una din aceste iubite nu avea sens.

„Aşa crezi?” auzi pentru prima dată Vocea. Venea parcă de peste tot. Nu era puternică, mai curînd părea o şoaptă, dar avea atîta putere în ea, atîta autoritate, atîta conştiinţă adîncă…

Stewie se răsuci, privind în toate direcţiile. Privi apoi spre aparatele de bord. Totul părea cît se poate de normal. Nu îşi putea da seama de unde venea Vocea.

„Nu aşa mă vei găsi. Doar cu inima. Nu cu simţurile, nu cu mintea…”

„Ce glumă e asta?” Stewie simţea că, în ciuda anilor de experienţă, în care trecuse prin cele mai de neprevăzut situaţii, se pierde cu firea.

„Comandor Blanchet, sunt extrem de dezamăgit. În ciuda evoluţiei de sute de mii de ani, în ciuda nivelului de civilizaţie atins, în ciuda, chiar, a nivelului de educaţie personal, umanii sunt totuşi, parcă, neschimbaţi. Gîndiţi nu mult diferit decît o făceaţi în urmă cu milenii!”

„Dezamăgit?” se miră, cumva, pilotul.

„Doar eu v-am creat. M-aş fi aşteptat să iasă mai bine. În general, de obicei, iese mai bine. Problema rămîne nivelul liberului arbitru.”

„Dom’ne”, se împotrivi Stewie, „fără liber arbitru nu se poate! Ce, suntem animale?!”

„Pardon, pardon, şi animalele au liber arbitru. Cît se poate de fin ajustat! Îngerii nu au, cei necăzuţi, desigur – dar asta e o altă problemă. Deci, problema rămîne reglajul… Am greşit în cazul vostru, asta e.”

„Păi, unde ai greşit?” Blanchet începu să creadă că vorbeşte în vis.

„Mă cam plictisisem şi eu să folosesc aceleaşi settings. Mai experimentam, vroiam să văd pînă unde se poate merge. La animale, de exemplu, liberul arbitru este limitat de legile supravieţuirii speciei. Animalul îşi va face, deci, de cap, doar pînă la un anumit punct. Apoi, dacă pune în pericol viaţa semenilor, este îndepărtat. În schimb, la fiinţele raţionale am pus o genă specială, în sensul că am creat-o special pentru ele, hehe…”

„Şi, cu umanii, ce este?”

„Păi, am văzut de la început: o zbîrcisem. Ce am făcut? Am atenuat acţiunea acestei gene. Semnalul de alarmă se aude, dar în rare excepţii are efect de blocaj. Aşa că umanul face… da, exact: cum îl taie capul! Îşi pune în pericol, uneori, nu doar propria existenţă (eludînd, astfel, instinctul de supravieţuire individual), ci şi a celor din jur: familia, comunitatea, societatea, chiar specia! Chiar Viaţa, dacă poţi înţelege! Lucru neauzit pînă la ei.”

„Şi nu ai putut face nimic?”

„Păi, ce era să fac? Doar să-mi stîrpesc aberaţia. Chiar am fost gata-gata s-o fac, de cîteva ori. Dar mi-am zis să vă păstrez ca un fel de… cobai. Să văd ce se întîmplă. În fond, pentru mine Timpul nu are semnificaţie. Învăţ din această experienţă, creaţiile mele din ultimul timp sunt mult îmbunătăţite. Mă aştept ca, la un moment dat, să dispăreţi singuri… Pînă atunci, mă mai distrez urmărind felul în care vă folosiţi acest liber arbitru. Ştii, apropos, acel tip, Murphy, are dreptate: dacă între două soluţii una este greşită, inevitabil o alegeţi pe aia. Mai mult, dacă ambele sunt greşite, o veţi alege pe cea mai catastrofală. Iar dacă nici una nu are efecte negative, veţi inventa o a treia soluţie, absolut greşită, pe care o veţi şi aplica. Hahaha”

„Te distrează, eh?” spuse Stewie, dintr-o dată înfuriat.

„Păi, ce să fac. Văzîndu-vă, ştiu că nici eu nu sunt perfect. Nu sunt infailibil. Doar că, de cele mai multe ori, fac alegeri bune.”

„Bune pentru cine? Poate pentru tine…”

„Oh, nu, în niciun caz. Conform codului, pentru supravieţuirea Creaţiei. Uneori, ca să o salvez, trebuie să las vreun individ – chiar vreo specie – să dispară. Cum s-a întîmplat cu reptilele… Asta doar dacă nu îşi găseşte o nişă potrivită. Unde nu am aplicat acest cod se vede… chiar în cazul Terrei.”

„Şi ce se va alege din noi?”

„Încă nu ştiu. Liberul arbitru prezintă, uneori, surprize. Şansa vieţii pe Terra este la un minim – dar nu ştiu dacă se va sfîrşi. Poate că acea surpriză care ar putea duce la supravieţuire e tocmai această experienţă a insulelor artificiale astrale. În fond, ea vă scoate în spaţiu. Mai daţi puţine şanse să respire Pămîntului… Pînă atunci, fac nişte teste pe voi, piloţii…”

„Ce fel de teste?”, nu înţelese Blanchet.

„Uite, vă las – alegîndu-vă aleatoriu – să vă manifestaţi o dorinţă. Una singură! E de mirare ce au putut alege ceilalţi, hihihi. Cred că şi tu vei face la fel – deci, nu mă aştept la mari surprize. Vreau doar să bifez, dacă vrei, o listă. O confirmare că alegerea mea e mai mereu bună: că eşti la fel ca ceilalţi.”

„Ce mi-aş dori cel mai mult? În acest moment, să îmi întîlnesc pe Ariba una din iubitele din tinereţe. Tinere, cum erau… Încă nu m-am hotărît care.”

Hohotul Vocii depăşi, pentru prima dată, nivelul şoaptei.

„Aşa cum am bănuit. Dorinţe minore, mediocre, egoiste, absolut personale, de moment… Dar e a ta, s-o faci. Ai grijă ce ceri, că ţi se va da!”

În liniştea lăsată, mintea lui Stewie începu să lucreze cu frenezie. Care, dom’le? Flora? Thais? Echo? Helois? Blanche? Berthe? Poate Jeane, fecioara? Pe urmă îi veni să rîdă. Îşi aminti de versurile unei balade antice franţuzeşti. Cît de asemănătoare numele, amintirile… Rosti cu voce tare:

„Mai ou sont les neiges d’antant?”

***

Cînd, după cîţiva ani, un echipaj al U.T. Navy „Thasos” dădu întîmplător peste nava „Iberia” – declarată de mult timp dispărută în spaţiu – avu o mare surpriză. Cabina navei era plină cu o masă compactă de zăpadă.O defecţiune în sistemul de control menţinuse temperatura în cabină la minus 100C, astfel că zăpadă nu se topise. Corpul pilotului, îngropat în zăpadă, era perfect conservat.

„Curios. Sufocat, strivit. Am mai întîlnit o singură astfel de simptome, la cadavrul unui schior omorît de o avanlanşă în Alpi. Dar în cabina unei navete, în spaţiul extra-marţian…?!”

Turiştii, conservaţi în alveolele din cală, au ajuns, cu mare întîrziere, pe Ariba. Nu numai că vacanţa lor începu mult mai tîrziu decît speraseră, dar chiar ei adunaseră cîţiva ani la vîrstă… Urma ca Agenţia să se confrunte cu nişte penalizări masive. Ultimul cuvînt în acest caz a aparţinut comandorului Joseph B. T. Artwiller, căpitanul navei:

„Cred că vor fi mult mai puţini doritori să lucreze pe navetele Agenţiei spre resorturi. Acesta este al şaptesprezecelea caz, şi nu neaparat cel mai curios. Mă întreb cu cine naiba se întîlnesc pe drum…”

 

 

 

Nick Sava – Architectura, înainte de a fi ştiinţă Primele forme arhitectonice în Neolitic

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Architectura, înainte de a fi ştiinţă</span> <span class="entry-subtitle">Primele forme arhitectonice în Neolitic</span>

 

 

Nick Sava- English Bay, acrylic on canavas 100×60

Cuvântul arhitectura vine din limba latină. Romanii au preluat-o din limba greacă, unde era folosită ca „architectu” – Meşterul dulgher (în greacă archi – şef şi tekton – constructor, dulgher). Vitruvius, primul care a scris un tratat despre arhitectură (în sec. I EC), i-a stabilit şi principiile: durabilitate, utilitate şi frumuseţe. Mai târziu, Alberti definea frumosul ca depinzând de proporţiile în care elementele (detaliile) se încadrau în ansamblul obiectului (sistemului) final.
Arhitectura are ca scop primar asigurarea nevoii de spaţiu şi adăpost a grupurilor umane (familie, şcoală, biserică, business…) prin organizarea creativă a materialelor şi componentelor într-un decor natural sau artificial, lucrând cu mase, spaţiu, forme,  volume, texturi, structuri, lumină, umbră, material, program şi elemente pragmatice, precum cost, limitări de construcţie şi tehnologie, legislaţie, ca să ajungă la un rezultat funcţional, economic, practic şi deseori artistic şi estetic.
Ştim aceste lucruri pentru că tot ce ne înconjoară se bazează pe munca unui arhitect. Chiar şi Natura – sunt unii care susţin că a fost „proiectată” de Marele Arhitect. Dar, de peste cinci mii de ani, Dulgherul-şef, Architektu,  le-a creat oamenilor un spaţiu în care să trăiască, să se simtă ocrotiţi, să se roage, să activeze, să interacţioneze cu semenii lor, să se distreze… Asta din perioada palatelor şi a templelor, a cetăţilor care au apărut pe valea inferioară a Eufratului. Poate dinainte, zic unii, care împing începuturile arhitecturii la construirea primelor monumente megalitice. Pentru că toate acestea presupuneau o planificare, o organizare a sutelor, poate miilor de lucrători – deci, a unui Architektu.
Dar, înainte de aceea ce a fost? Perioada de dinaintea anilor 3200BC (în Europa încă mai recent), înainte de apariţia scrisului şi a primelor cetăţi-state predinastice, se numeşte „preistorie”. Ultimele şapte milenii ale acestei „preistorii” poartă numele de „neolitic”. Mai precis, perioada pietrei şlefuite, „noi”. Deşi arama fusese deja descoperită şi era deja folosită în Orientul Mijlociu. Şi, deşi uneltele din piatră şlefuită vor continua să fie folosite încă mult timp în perioada istorică. Dar să vedem: putem vorbi de un Architektu înainte de anii 3200EC?
E greu de făcut o istorie a primelor locuinţe umane. Tot mai mulţi cercetători susţin că omul paleolitic nu a trăit în peşteră. În ciuda a ceea ce am ajuns să credem, acesta nu a trăit niciodată în grote. Da, acolo picta, acolo sculpta – dar grotele erau locuite de urşi, cel mai adesea. Uneori de hiene, alteori de lei şi leoparzi… Oamenii locuiau afară, cel mult sub buza unei stânci sau în gura unei grote – în aşa-numitele abrie. Cum aşa? – pot fi acei cercetători întrebaţi. Şi frigul de-afară? Doar suntem într-o perioadă glaciară! Suntem. Doar că oamenii acelor timpuri nu trăiau printre gheţurile Alpilor, Pirineilor sau Carpaţilor, ci prin stepa şi tundra mai caldă din câmpii. Traiul lor nu era mult deosebit de al vânătorilor nativi ai Americii de Nord de azi-ieri, care trăiau până de curând în corturi (tipee), bordeie sau, eventual, barăci (case lungi). Ştim că spre sfârşitul paleoliticului vânătorii de mamuţi din stepele Ucrainei, de pe malurile Nistrului, Donului şi Niprului, îţi construiau bordeie din oase de mamut acoperite de piei (probabil neargăsite) ale aceluiaşi animal, foarte asemănătoare iurtelor turkmenilor din stepele ruseşti.
Deci, e greşit să credem că omul neolitic, la sfârşitul perioadei glaciare, a „ieşit afară din grotă”. Nu, doar a trăit mai bine. Îi era mai cald. Apăruseră mai multe animale – şi asta e bine, că li s-o fi aplecat să mănânce tot mamuţi, bizoni şi cai… Au început să apară, aduse dinspre sud de valul de încălzire, plante noi, comestibile. Dacă bărbaţii alergau prin păduri şi stepe după vânat, femeile (şi, probabil, copiii şi bătrânii) culegeau cu uşurinţă grâne. Unele din primele scule inventate de omul neoliticului au fost secera şi coasa – fără ca prezenţa acestora să dovedească apariţia agriculturii. Nu, aveau să mai treacă vreo trei mii de ani până când primele plante să fie domesticite şi să putem vorbi despre cultivarea plantelor. Deocamdată, oamenii adunau, recoltau, ceea ce Mama Natură le oferea pe văile râurilor: soiuri sălbatice de linte, orz, secară, mei, mai târziu mazăre ţi un soi de grâu. [1]
Cam tot atunci, unii bărbaţi, săturaţi să tot alerge după animale mai puţin masive, dar mai iuţi de picior (deşi acum foloseau cu succes arcul şi săgeţile), au reuşit să domesticească unele din ele: capra, apoi, la scurt timp, oaia şi câinele – probabil acum mai bine de zece mii de ani. Nu, nu vaca! Aveau să treacă mai bine de trei mii de ani înainte ca primul om să ducă o vacă la păscut. De ce? Acei oameni de ştiinţă deştepţi zic că a fost nevoie mai întâi ca agricultura să fie agricultură. O vacă mănâncă ca o vacă – nu cât o oaie. Nu e uşor să creşti o vacă! Un porc e mai uşor – drept pentru care porcul a fost domesticit cu vreo mie-două de ani mai înainte. Pe atunci oamenii aveau alte probleme religioasă, nu să mănânce kusher…
Ei, dar pe unde se întâmplau toate astea? Se zice că tocmai în Kurdistan. [2] Mai precis, în Nordul Irakului de azi, în Nord-vestul Iranului, ba chiar prin Armenia turcească – cam pe acolo pe unde kurzii îşi cer o patrie a lor. De ce nu pe valea Mesopotamiei, acolo unde a apărut istoria? Sau pe valea Nilului? Pentru că aceste zone, fără irigaţii, seamănă mai curând cu nişte deşerturi. Şi cum ziceam, oamenii de la începutul neoliticului erau culegători, nu agricultori. Clima pe-acolo, prin Kurdistan, prin Anatolia, prin Palestina – şi veţi vedea de ce pomenesc de aceste zone -, nu s-a schimbat prea mult în ultimii 10-11.000 de ani. Deci, pe atunci, ca şi acum, clima era relativ uscată – dar pe valea apelor care totuşi pe atunci erau mult mai bogate, probabil de la gheţarii care încă persistau pe culmile munţilor, creşteau în mod natural tocmai acele plante bune de cules. Şi, probabil, ciopoare de oi şi capre…
Tot culegând aşa, oamenii au văzut că e mai bine să stea pe loc, în valea cu plante – şi au început să se sedentarizeze. Ciobanii învăţau transhumanţa – dar femeile stăteau mai mult pe loc. Nici porcilor nu le plăcea să colinde. Populaţia taberelor creştea, taberele deveneau mai curând cătune, sate… Până când, la un moment dat – unii zic că pe la 8000 BC, alţii, pe la 7000 BC, depinde cât sunt de patrioţi – a apărut prima loocalitate. Să îi spunem „oraş”? Ar fi cam mult. Să îi spunem „cetate”? Deşi aveau ziduri, termenul nu ar fi corect… Unde a apărut? Turcii zic că în Anatolia, la Catal Huyuk. Evreii spun că pe Valea Iordanului, la Ierihon. Când? Cam pe-atunci – pe la 6700-8000 BC. De ce? Eh, la această întrebare e mai greu de răspuns.
Un răspuns destul de exact este: nu din cauza agriculturii. Cum ziceam mai sus, pe atunci nu exista agricultură. Oamenii nu aveau nevoie neaparat de un loc unde să trăiască pentru a-şi cultiva câmpurile cu grâu şi orz. Da, era bine să stea într-un loc, să îşi depoziteze acolo cele recoltate. Dar motivaţia a fost alta. Ce făcea ca locul numit Catal Huyuk să fie locuit de peste cinci mii de oameni (unii zic: peste şase!) – atunci când în alte locuri un sat număra cel mult câteva case? Cercetătorii răspund: religia. Catal Huyuk a fost primul centru religios al Omenirii! A fost, poate, Centrul Religios al vremii – şi asta timp de peste două mii de ani. Al întregii zone – de pe malul Egeei până în nordul Iranului, de la Marea Neagră până în Egipt. Influenţe ale culturii ei se pot regăsi în Thesalia şi, prin Continentul Grec, în Balcani şi pe malul Dunării.
Dar înainte de a vorbi despre aspectul religios al „oraşului-cetate” Catal Huyuk, să vedem cum locuiau oamenii pe acele timpuri. Din corturi se mutaseră în bordeie. Acestea erau parţial îngropate în pământ, rotunde, cu pereţii, la început, din crengi, ulterior din lemn acoperit cu lut – pentru ca la un moment dat să fie construite din adobe – cărămizi din lut nears. Aveau o formă de calotă – asemănătoare igloo-urilor – astfel că la început cărămizile adobe erau aşezate în rânduri drepte până la o înalţime de un metru, de unde începeau să se curbeze spre acoperiş. Probabil în vârf exista o gaură pe unde ieşea fumul. De-a lungul pereţilor existau „bănci” – un fel de priciuri pe care dormeau membri familiei. De unde ştiu să descriu o astfel de locuinţă, de parcă am locuit chiar eu în una din ele? Pentru că am văzut ceva asemănător la nativii salish din British Columbia. Astfel de locuinţe s-au descoperit şi în alte localităţi din neolitic: nu departe, în Anatolia, la Hacilar, Cayonu şi Ashikli Huyuk, în Munţii Zagros la Jarmo (cea mai veche comunitate agricolă!), la Ierihon în Palestina, Sesklo în Thesalia, la cele ale culturilor Criş, Vinca, Hamangia, Tisa…
Cu timpul, mai precis pe la 5500BC – înainte totuşi de a apărea ceramica, deci în perioada numită pre-ceramică -, casele încep să se construiască în plan dreptunghiular. Probabil asta se întâmplă din două cauze: forma paralelipipedică a cărămizilor se pretează mult mai bine la construirea de pereţi drepţi, pe de altă parte, o construcţie în formă conică nu permite construirea pereţilor comuni, nici a etajului superior. Satul crescuse, se aglomerase, era nevoie de spaţiu – numai locuinţele în plan rectangular o permiteau. Şi da, Catal Huyuk creştea. Dealul pe care se înălţa căpătase forma unei „acropole” – William Carl Eichman îl numeşte „prima piramidă” a istoriei. [3] Mai curînd un fel de ziggurat, cu locuinţele-templu construite pe terase, cu un megaron în vârf. Locuitorii trăiau la poalele colinei, în case înghesuite şi simple – un adevărat bazar oriental. Aici se amestecau locuinţele cu atelierele meşteşugăreşti, depozitele, magazinele, tarabele… Pentru că a doua funcţie a comunităţii era cea de nod comercial. Sute de drumuri se încrucişeau aici. Localitatea profita de minele de silex din apropiere şi, probabil, Catal Huyuk era primul mare centru comercial al lumii. Se vindeau bolovani neprelucraţi de silex şi alte pietre dure, care se pretau la confecţionarea de unelte, dar şi unelte poduse în atelierele oraşului, os şi corn de la animalele vînate, piei şi lînă de la turmele de oi şi capre, ţesături frumos colorate, de mare valoare artistică – dacă ne luăm după picturile murale care aproape în mod sigur s-au inspirat din ele. Mai vindeau mici statuete din lut nears sau piatră ale Marii Zeiţe, venerată în cetate. Pobabil mâncare nu – câmpia din jurul localităţii nu permitea o recoltă suficientă pentru o comunitate de peste cinci mii de oameni. Care, se pare, atingea o cifră de peste zece mii de oameni cu ocazia sărbătorilor religioase şi a tărgurilor. [1] Oamenii se adunau pentru a se închina zeilor, pentru troc, pentru căsătorii.
De ce credem că la construcţia oraşului Catal Huyuk a fost prezent un Archi-tektu? Pentru că localitatea, atât cea pre-ceramică de pe malul estic al râului, cât şi cea construită pe dealul de pe malul vestic (Catal Huyuk se traduce prin „Două Culmi”, din turcă), pe la 5600BC, arată intenţii clare de planificare. Nu există zid de apărare, dar modul de a construi casele, adunate unele în altele, cu pereţi comuni – dar fără intrări la nivelul solului -, transformând astfel întreaga localitate într-o redută uşor de apărat şi cu totul o „acropolă”, dovedeşte existenţa cuiva care coordona munca constructorilor. Nu se construia la întâmplare. Dacă ne uităm la principiile lui Vetruvius, vedem că ele au fost respectate la Catal Huyuk. A fost construcţia durabilă? Fără îndoială – o avem şi azi, la aproape şapte mii de ani de la întemeiere. A avut utilitate? Da, a oferit spaţiu şi siguranţă locuitorilor – dar mai ales un spaţiu în care se puteau desfăşura activităţile religioase, care or fi fost acelea. Aveau frumuseţe? Ei da, aveau – chiar şi după criteriile noastre. Pereţii caselor erau pictaţi la exterior şi la interior. Picturile erau clasic neolitice: aveau compoziţie, mişcare, elemente naturiste şi geometrice, armonie coloristică, ba chiar şi simboluri. Pereţii erau decoraţi şi cu sculpturi – mai ales capete de taur (bour sălbatic), în care craniul animalului, păstrându-şi coarnele, era modelat în lut. Erau şi nişe, în care se adăposteau statuete ale Marii Zeiţe – zeiţă tipic anatoliană al cărei cult va supravieţui mii de ani: este acea „Artemis”, zeiţă a fecundităţii şi a animalelor, a naturii, a agriculturii, a vânătorii, a lunii… al cărei cult s-a păstrat la Ephesus (până la victoria creştinismului), iar sub forma de Cybele/Dea Mater a ajuns până la Roma. Probabil, alături de zeul Taur, Domnul Baal, sub forma Zeiţei prin excelenţă a Orientului, Ishtar-Astarte, au devenit duşmanii de moarte ai Dumnezeului israelian.
Camerele caselor, aşa cum au fost reconstruite, ne fac să ne gândim la timpuri mai recente. Exista scara de lemn care asigura accesul în casă de pe acoperişul din lemn lipit cu lut. În podeaua din lut lustruită era săpată vatra – iar sub podea existau puţuri în care erau îngropaţi strămoşii. Strămoşi al căror „portret” era realizat, ca şi la Ierihon, lipind lut pe craniu şi punându-le ochi din sidef.
La un moment dat, pe la 4900BC, locuitorii au părăsit „oraşul-templu”. Nu se ştie de ce. Poate populaţia a devenit atât de numeroasă încât valea, totuşi săracă, nu o mai putea hrăni. Învăţase, poate, cum să construiască sisteme de irigaţii, aşa că a pornit spre Mesopotamia. A plecat în pace – nu există urme de distrugere violentă. Catal Huyuk a fost oraşul Păcii prin excelenţă – timp de două milenii nu a atacat, nu a fost atacat. Nu vom şti niciodată cât de mare a fost contribuţia lui la civilizaţia umană.
La câteva mii de kilometri la sud de Catal Huyuk se înălţa o altă cetate: Ierihon. Arheologii israelieni afirmă că acesta este cel mai vechi oraş din lume. Dacă nu, în mod cert oraşul cu cea mai îndelungată locuire – şi această afirmaţie este adevărată. Deşi se zice că, prin intermediul lui Ioshua, în momentul cuceririi (şi al distrugerii) cetăţii, Dumnezeu a blestemat Ierihonul să nu mai fie locuit niciodată, cetatea s-a încăpăţânat să trăiască. Astfel că o întâlnim şi azi – locuită de palestinieni. Dar în momentul cuceririi evreieşti, cetatea avea deja o existenţă de peste cinci mii de ani. Şi unii zic că nici nu a fost distrusă „prin sunete de trâmbiţă”, aşa cum scrie la Biblie: când evreii conduşi de Ioshua au ajuns acolo, cetatea era distrusă de câteva sute de ani. Era doar o movilă de ruine, un „tell”. Peste care avea să se construiască altă cetate, alte cetăţi…
Zona a fost locuită încă de la sfârşitul paleoliticului, de populaţii Al Natifyyu (sau Natufieni). Ca toţi oamenii din acea perioadă, ei locuiau în mici „localităţi” familiale, într-un bordei sau două… sau (mai ales) în grotele din împrejurimi. Dar pe la 8000BC, zic evreii (mai curând, pe la 6800BC, zic alţii), bordeiele s-au înmulţit – şi a apărut Ierihonul. Din această primă perioadă datează primul zid şi turn, construite de om. Zidurile erau ale… caselor şi aveau o grosime de 2m. Erau construite din adobe, cărămizi plate până la o înălţime de 1-1.5m, după care se rotunjeau spre acoperiş. Casele erau lipite între ele continuu, drumul dintre ele formând o spirală pe care atacatorul era nevoit să meargă, fiind atacat din lateral de pe ambele părţi. La intrarea în sat exista un turn din piatră de un diametru de 9m şi o înălţime de 10m! Scara interioară ducea de la nivelul caselor până în vârf – dar se pare că turnul avea mai mult un rol de observaţie decât unul de apărare.
De ce a apărut cetatea? Agricultura, şi aici, apare în perioada pre-ceramică, după 5500BC. Irigaţiile din pârâul local, numit azi Ain-as-Sultan, şi nu din Iordan, mult prea rapid – şi care se afla la o distanţă de 9km -, nu putea asigura hrană unei populaţii prea numeroase (şi vitelor lor). Dar cetatea se afla pe un foarte important drum comercial din epocă, drum care lega Catal Huyuk (şi minele de silex) de valea Nilului (a cărei bogăţie, atunci, erau scoicile…). Cu vremea, localităţile s-au înmulţit pe tronsonul nordic al Cornului Abundenţei, importanţa cetăţii crescând. Că a fost aşa se vede din faptul că cetatea a decăzut abia atunci când traseul drumului comercial a coborât în câmpia litorală a Cananului, moment când Meggido i-a luat locul. [2]
În perioada aceasta casele încep să arate aşa cum vor arăta timp de milenii casele tipice din zona Levantului: case paralelipipedice cu 1-2 camere, de dimensiuni de 6x5m sau 3x7m, unele cu două etaje (cu aşa-numita „cameră de sus”), cu o curte interioară de circa 7x7m, înconjurată de un zid îngust şi nu prea înalt, unde familia îşi desfăşura activităţile. Aveau un cult al străbunilor similar celui din Catal Huyuk: s-au descoperit cranii „personalizate” cu trăsături din lut şi ochi din sidef.
La decăderea cetăţii a contribuit şi cucerirea ei de popoarele nomade sosite din Arabia, care au locuit-o între 5000-4000BC (în aşa-numita perioadă neolitică târzie). Ei sunt cei ce introduc ceramica şi aduc cu ei şi ţesutul: au fost descoperite fuse şi greutăţi de la războiul de ţesut. După 4000BC există un hiatus de circa 800 de ani, până când alţi nomazi, probabil strămoşii canaaniţilor, o ocupă din nou în perioada bronzului.
Prezenţa Marelui Dugher o întâlnim şi în alte locuri. Cea mai veche localitate a Europei a fost descoperită în Thesalia, la Sesklo. Nu departe se găsea o alta: Dimini. Iar în apropiere, pe valea Peneios, Argisa-Macoula. Dacă primele două datează de pe la 6800BC (zic unii; alţii reduc vechimea cu 1000 de ani…), ultima este mai curînd primul „necropolis” al lumii greceşti (Macoula înseamnă „,mormânt”). E drept, unii arheologi spun că gropile rotunde, pe care unii le consideră a fi morminte (de tip kurgan) sunt de fapt urme de bordeie. Ce este interesant este faptul că la Sesklo nu a fost descoperit niciun mormânt! Poate că cei morţi erau îngropaţi la Argisa, sau poate (mai curând), incineraţi în peştera Prosimna.
Cetatea Sesklo avea o formă eliptică, înconjurată de un zid pe alocuri dublat. O rampă ducea, printr-o poartă, pe Acropolă, unde o mare locuinţă de tip megaron era mai curînd un spaţiu comun decât un palat. Restul caselor ocupau spaţiul dintre ziduri, înconjurând casa comună – în faţa căreia exista o „piaţetă” tip agora. [4]
Că tot am ajuns în Europa, înainte să ne îndreptăm spre apusul continentului, să facem un popas în spaţiul carpatin. Prima cultură neolitică de pe teritoriul României a fost cea numită Criş. A fost o cultură care cuprindea tot teritoriul ţării (mai puţin Dobrogea), întinzându-se de fapt de la izvoarele Dunării până în stepa din nordul Mării Negre şi de la Baltica până în Balcani şi coastele Alpilor. Primele localităţi datează de pe la 6400BC. Ceramica, atunci când apare, este geometrică, decorată prin incizie – cu influenţe anatoliene. Satele erau mici, locuite de familii (cel mult 150 persoane), situate pe văile râurilor. Casele erau bordeie cu o singură cameră. [5]
Mai târziu, în neoliticul mijlociu, (culturile Vinca, Vădastra, Hamangia, Tisa) se simt influenţe venind din Anatolia şi mai ales din Thesalia – la care se adaugă cele din peninsula italică – de unde ne vine agricultura. Oamenii locuiesc în continuare în sate cu puţine bordeie – unele cu vatră săpată în podea, altele cu un cuptor lateral, în peretele bordeiului. Satele încep să se mute pe coama dealurilor ce mărginesc lunca râului, probabil pentru o mai bună apărare. [6]
În neoliticul superior, care la noi este marcat în special de cultura Cucuteni (dar şi Petreşti, Cernavodă), satele se măresc. Se crede că la Cucuteni trăiau peste 1000 de oameni – poate chiar 3000. Satele erau construite pe coama pintenilor deluroşi de deasupra luncii, fiind apărate de un şanţ care tăia accesul în sat – deseori cu un val de pământ în dosul lui. Casele erau cel mai adesea dreptunghiulare, din adobe pe fundaţie de piatra, podeaua construită pe suport de lemn sau de piatră acoperit cu lut, acoperişurile în pantă sau în două ape. [6] Printre figurinele de lut din epocă s-au păstrat şi modele de case, ba chiar de mobilier. Pe teritoriul Bulgariei (aparţinînd culturii Cernavodă) s-a descoperit o scenă cu mai multe figurine pe care cercetătorii o consideră o scenă de cult în interiorul unui templu…
Am ajuns de unde am plecat: la construcţiile megalitice. Deşi construcţiile megalitice (adică, ale „pietrelor mari”; pietrele au de obicei marime colosale) pot fi întâlnite mai peste tot în lume, ele sunt mai cunoscute în vestul Europei din perioada de sfârşit a neoliticului (care în zonă a mai durat cu circa 1000 de ani mai recent decât în Orientul Apropiat). Acestea capătă forme diferite, comune totuşi diferitelor populaţii. Tot construcţii megalitice pot fi considerate zidurile „ciclopice” – pe care unii le consideră mult mai vechi decât zidurile construite deasupra lor (la Mykene, Thirynth, Baalbeck, ş.a.). De asemenea, turnurile misterioase de pe insula Malta. Sau şirurile (aliniamentele) fără sens de menhiri – din care cel mai vestit este cel de la Carnac, dar pot fi întâlnite din Danemarca până în Spania, Corsica, Sicilia ţi Malta. Menhiri, unii şi de câţiva metri înălţime, au fost găsiţi şi în Italia, centrul Europei şi chiar şi pe teritoriul României. Unele împodobite cu sculpturi (mai curând incizii).
Dar cele mai cunoscute sunt dolmenii şi cromlehuri. Sunt impresionante datorită marimii pietrelor folosite, unele de zeci de tone. Dolmenul (din bretonă: daul – masă şi maen – piatră) este o construcţie în care două pietre verticale sprijină o a treia pusă orizontal. Deseori, piatra de deasupra este uriaşă, fiind spijinită pe mai multe pietre verticale. Uneori, sunt puse mai multe dolmene alături – în care caz se creează un spaţiu subteran, în unele cazuri lung de mai mulţi metri – chiar sub formă de labirint. Iar dacă este închis la capăt/capete, se tranformă în tumul, în mormânt subteran. Cele mai vestite sunt cele de la Maen (Danemarca), Long Barrow (Anglia) şi Saint Michel, Carnac (Franţa). [7]
Cromlehul este un cerc de pietre (din bretonă: crom – cerc, lech – piatră). Tipic este cel de la Stonehenge, lângă Salisbury (Anglia), dar şi Abry de Kit-Coty, Circle a Abury, Stanton Drew, Abor-Low, Rollis, Boscawen…
Desigur, în cazul acestor construcţii trebuie să vorbim despre un Mare Dulgher. Să luăm de exemplu Stonehenge.  Complexul (că nu e vorba doar despre două pietre puse una peste alta) a fost construit de-a lungul a peste 1500 de ani. La început (prin 3100 BC)a fost trasat un cerc, s-a săpat (cu săpăligi din os şi silex) un şanţ adânc de vreo 2 m iar pământul a fost aruncat alături, spre interior, rezultând un val de pământ – întrerupt de o poartă de acces situat la capătul „Căii”. Pe Cale s-au ridicat două pietre (s-a păstrat doar cea numită „a Călcâiului”) – printre care lumina soarelui, exact în dimneaţa răsăritului Echinoxiul de Toamnă, vine de-a lungul Căii şi cade în centrul cercului, pe Altar – un obelisc înalt de câţiva metri. Mai târziu, în interiorul valului de pământ s-au înfipt vreo 80 de pietre albăstrui – cele mai multe dispărute. Şi complexul a fost folosit timp de 500 de ani…
A venit apoi un alt Dulgher-Şef (pe la 2100 BC) şi a pus oamenii să-i aducă pietre (numite „sarseni”) tocmai din Ţara Galilor, de la peste 385 km, peste râuri, mare, teren denivelat. Pietre cântărind fiecare peste 20 de tone. Pe care le-a pus unele în picioare, altele ca „lintel” deasupra – un şir neîntrerupt de dolmene aşezate în cerc. Pietre unite prin metode de îmbinare folosite şi azi în contrucţiile de lemn.
După o sută de ani, un alt Şef a adus 30 de stâlpi de câte 50t fiecare şi a construit Potcoava. De data asta lintelii sunt ciopliţi curbaţi, pentru a da forma necesară construcţiei. Ridicaţi pe stâlpi înalţi de 8m, cântărind 50 de tone, pentru a fi fixaţi cu precizie milimetrică! După altă sută de ani, un alt Şef mută parte din pietrele albastre şi construieşte un oval în interiorul Potcoavei (scos ulterior), iar alt Şef construieşte, pe la 1500BC, un cerc (incomplet) între Potcoavă şi cercul de sarseni. Iar mai tăziu, un altul, face un cerc de găuri în afara cercului… Pe la 1100, Calea (Avenue) era prelungită până pe malul râului (peste 2800m), semn că localnicii foloseau Complexul încă.
Ce i-a făcut pe oameni să se joace astfel cu pietre de zeci de tone? Mult timp nu s-a înţeles cum de omul neoliticului, fără scule metalice chiar, fuseseră capabili de astfel de minuni tehnice. Dar s-a dovedit că a fost posibil, nu a fostr nevoie de extratereştri… Rămânea de explicat „utilitatea”. Pornind de la direcţia Căii – exact de-a lungul primei raze de soare la răsăritul zilei Echinoxiului de toamnă, rază ce cădea, trecând printre cei doi stâlpi de la intrare pe Altarul-obelisc – s-a afirmat că întreg complexul era folosit ca un mare observator astronomic. Probabil asta i-a şi făcut pe constructori să tot modifice „Complexul”: noi date îi făcea să corecteze informaţii mai vechi, dovedite eronate…
Este doar una din ipoteze, poate nu cea mai corectă. Sunt multe alte construcţii megalitice şi nu toate sunt orientate după puncte astronomice importante. Poate nu vom şti niciodată adevărul. Tot ce ne rămâne este geniul acelor arhitecţi din vechime. Şi înţelegerea că fără ei nu ar fi existat nici Piramidele, nici Acropola Athenei, nici minunile lumii antice, nici catedralele gotice, nici Basilica San Pietro, nici chiar un Le Corbousier.
Bibliografie
  1. Mary Hollingsworth – Arta în istoria umanităţii, Ed. RAO, Bucureşti, 2004
  2. Jean Deshayes – Civilizaţiile vechiului orient, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976
  3. William Carl Eichman – Catal Huyuk – The Temple City of Prehistoric Anatolia
  4. P. MacKendrick – The Greek Stones Speak, W.W. Norton & Co, London, 1981
  5. I. Miclea şi R. Florescu – Dacia Pristorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980
  6. R. Florescu, H. Daicoviciu, L. Roşu – Dicţionar Enciclopedic de Artă veche a României
  7. J. Lubock – L’homme prehistorique, Ed. F. Alcar, 1897

 

Canibalismul la români (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

<span class="entry-title-primary">Canibalismul la români</span> <span class="entry-subtitle">(Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)</span>

 

Nick Sava – Şaman

Citeam mai zilele trecute o povestire scrisă de Haşek. Nu mă lăudaţi, deocamdată: era chiar prima din volum… Aşa. Era vorba despre canibali. Şi în timp ce meditam la preferinţa acestora pentru popii ortodocşi (mult mai dolofani decât pastorii evanghelici), mi-am amintit un moment din tinereţea mea şturlubatică. Nu, nu am ros pe nimeni până acum, dar probabil atunci mi-am mâncat viitorul de parvenit politic-social: am spus bancuri politice la cursul de „istoria luptei naţionale pentru blablabla”.

Nu, profa nu m-a dat imediat afară ascultând bancul despre canibali. S-a apucat să mă întrebe ironic „numai de astea ştii?”, la care eu, ca un adevărat soldat Svejk, m-am grăbit să i-l spun şi pe cel cu moş Grigore, veteranul. Cică, moşul a fost invitat să povestească pionierilor despre faptele lui de vitejie din Război. Şi el povesteşte:

– Eram în tranşee în rahat până-n gât. Şi iată că se iţeşte o tigvă de duşman împuţit. Eu: pac! Cade. Se ridică alta: pac! Şi alta. Şi alta… Mi se înroşise ţeava la puşcă de atâta tras, puteam prăji slana pe ea… Au început să strige să îi iert.

– Şi ce ziceau? întrebă un prichindel.

– Ne strileati, tavaraşi…

Buuun. Cum ziceam, abia acum am fost poftit afară din aulă. Nu, cei  de la secu nu m-au invitat să le spun şi lor bancurile, probabil le ştiau din alte surse… Să ne întoarcem deci la canibalii noştri. Cică, în nu ştiu care junglă, se prăvale un avion. Trei mai băftoşi scapă şi se bucură – până dau peste ei echipele de salvare. Îi salvau pentru cazanul tribal…

Dar şefu’, unu buzat cu pene în coamă şi cam dezbrăcat, le spune: „drept semn de uimire faţă de miracol (e un miracol să scapi dintr-o catastrofă aeriană doar pentru a-ţi sfârşi viaţa într-un tuci…), vă promit să vă dăruiesc viaţa, dacă îmi cereţi ceva ce nu vă pot da.”

Americanul cere o navetă spaţială – şi o primeşte, cumva. Japonezul vrea un TV cât un bob de mnazăre – îl primeşte şi el. Românul, văzând ce păţesc ceilalţi doi (apa era deja fierbinte, chiar dacă se aruncase în ea şi ceva legumă…), zice:

– Înainte să vă cer ceva, aş vrea să vorbesc cu secretarul de partid…

– Nu avem.

– Atunci, cu preşedintele de sindicat…

– Nu avem.

– Preşedinta comitetului de femei?

– Nu avem.

– Preşedintele Academiei?

– Nu avem.

– Faimosul autor…

– Nu avem.

– Cel cu vilă…

– Nu avem.

– Cel ce s-a dus în delegaţie la…

– Nu avem.

Exasperat, românache îi întreabă:

– Păi, atunci de ce vă mâncaţi între voi?

Aşa cum pe atunci nu mă aşteptam ca acei colegi ai mei care se tăvăleau pe sub bănci o făceau de râs, ci mai degrabă să nu fie zăriţi că nu iau „atitudine”, nu mă aştept nici ca

d-voastră să zâmbiţi măcar la un banc vechi de cel puţin un sfert de veac. Dar mă aştept să recunoaşteţi că noi, românii, aveam de ce. Mai precis: de ce să ne mâncăm între noi. Putem rămâne şi noi perplecşi la ideea că unii oameni îşi mănâncă semenii doar ca să nu se ia în braţe cu un urs, sau să alerge ca speriatul după vreo gazelă, aşa precum a rămas acel românache din poveste (nu ştiu dacă a scăpat de cazan…), dar o explicaţie ar exista: canibalii din jungla respectivă erau, cum am ţinut să subliniez, cam sălbatici. Cu pene în cap şi aproape goi. Costumul Versace era probabil al tribului, nu al lui…

Deci, pot afirma că obiceiul de a ne mânca între noi exista cel puţin din anul 1970, an în care am ascultat (fără mânie proletară) bancul respectiv. Ba chiar de mult mai dinainte, aş zice, amintindu-mi de atâtea şi atâtea expresii intrate în frumoasa şi bogata noastră limbă (aş zice şi eu: pe care păcat că o folosesc românii, cum o folosesc…), legate de acest fenomen.

Amintesc mai întâi pe cele ce sugerează auto-canibalismul. De exemplu, unele personaje sunt prezentate (de autori fără prea mult har) afirmând (sunt convins că rămân cu afirmatul): „mai bine mi-aş mânca un picior, decât…”. Mult mai des folosită (de aceiaşi autori) este o altă expresie: „îşi muşca buzele”. Dar o expresie folosită de mai toţi, mai ales când e mai sănătos să o facem, este „şi-a înghiţit limba”. Nu ştiu dacă tot aici trebuiesc amintite şi alte „înghiţiri”, de exemplu de litere, silabe, cuvinte chiar… Întâlnite deseori chiar la jurnaliştii marilor gazete patronate.

O a doua categorie este cea în care se consumă numai anumite părţi ale semenului nostru. Iubitei, de exemplu, „îi mâncăm ochişorii”, „buzişoarele”, „sânişorii”, ăăăă… mda. Duşmanului în schimb, „îi mâncăm” ceva mai vital: ficaţii, splina, plămânii, inima (friptă), capul… Uneori acesta ne invită generos („mânca-mi-ai…”), dar mulţi români, sub influenţa rromilor, spun şi „mânca-ţi-aş”. Cu varianta colaterală auzită într-o dimineaţă la coadă la lapte: „bă căcat, mânca-te-aş!”.

A treia şi mult mai bogată categorie se referă la mâncatul „de tot”. De la forma simplă şi puţin cam nehotărâtă „l-a mâncat din ochi”. În familie se întâlneşte (mai ales la neveste) expresia „mi-ai mâncat cei mai frumoşi ani din viaţă!”. Asta este pronunţată mai ales mai târziu, când „ce mai frumoşi ani” nu au mai apărut (precis au fost haliţi de cineva…) şi acest act canibalic a avut loc cândva în trecut, precis după ce soţul îi mâncase „ochişorii”. Probabil când acesta a început să nu mai arate entuziasmul de la început la invitaţia… hm, hm… „eat me”… Dar se pot întâlni şi alte expresii. Unii părinţi se adresează drăgăstos odraslelor (nu neaparat doar taţii): „Te mănânc!” (completată, deseori, cu „Eu te-am făcut, eu te omor!”)

Uneori încercăm să ne detaşăm de actul canibalic, zicând: „Mânca-te-ar” (ciorile, lupii, hoheriul, focul, boala, ciuma…) Dar în general, mai ales în viaţa politică, folosim verbul la persoana a treia, încercând să ne delimităm de act. De exemplu, spunem „l-a mâncat de viu” sau, folosind o expresie doar aparent copilărească, „l-a păpat” (de tot, cu fulgi cu tot, pe tavă…) Tot aici întâlnim expresia mai personală „Nu îl pot înghiţi!” – care, de obicei nu înseamnă că nu am dori să-l „mâncăm” („păpăm”) pe respectivul.

O expresie pe care o folosim întotdeauna referindu-ne la alţii este „mă muşcă de fund”. Noi nu „muşcăm” pe nimeni (de fund), cel mult „ne muşcăm limba” (dacă respectivul e Sus) sau „mâinile” că „nu i-am tras-o” (când a ajuns „jos”…). Deseori, „unghiile”, în aşteptarea momentului când vom putea să „i-o tragem” fără mare pericol…

În sfârşit (dar nu în ultimul rând, cum zic unii), trebuie să amintim şi de faptul că deseori viaţa cuiva stă în ceea ce posedă. Deci, tot forme de canibalism sunt şi expresiile „i-a mâncat” (scaunul/fotoliul, casa, postul, cariera, viitorul, averea, amanta etc.)

Sunt conştient că nu am acoperit toate expresiile, un specialist ar putea scrie un compendiu, dar mi s-a cam terminat timpul alocat. Cu altă ocazie o să vă dau şi câteva exemple… Cum? Ştiţi şi d-voastră destul exemple? Hm, sunt sigur că eu mă gâdeam la altele…

Nota Redacţiei:

Mai mulţi participanţi la conferinţă au susţinut că Proful le-a „mâncat timpul şi banii” şi că la prima ocazie îi vor mânca şi ei „ceva”. Prof. Escu a răspuns zâmbind şi nu extrem de îngrijorat: „Ei, e numai gura de ei…” Completând: „Nu te supăra că nu au plătit, doar ştii că ne „mâncăm de sub unghii”…”

 

 

 

Nick Sava – După alegeri

Nick Sava – După alegeri

 

Nick Sava – La circ

Bărbatul stă ca o momîie pe treptele Primăriei. Îmbrăcat în alb şi cam slab, cu o cămaşă în carouri, şifonată, pantaloni „cu burlane” şi pantofi prăfuiţi şi destul de scîlciaţi. Este uscăţiv şi cam neras, cu nasul mare şi buzele strînse. Ochii adînciţi în orbite, părul rărit deasupra funţii, dar căzînd peste urechi. E de vreo 30 de ani – dar poate chiar sărise peste 40. Cămaşa e descheiată la guler, iar mînecile sunt suflecate spre coate. Braţele care ies din mînecile cămăşii sunt arse de soarele Bărăganului. Suge cu sete din ţigară, scuipînd cînd şi cînd, deşi ţigara are filtru. La un moment dat o aruncă scîrbit la picioare, o calcă, parcă în ură, cu tocul pantofului, şi aprinde altă ţigară. La picioarele lui sunt poate mai bine de zece mucuri strivite. Lîngă el, pe treapta de sus a scărilor care duce spre intrarea Primăriei locale, stă o pălărie cam decolorată şi prăfuită. Îmi surprinde privirea aruncată spre pălărie şi-mi comunică:

„N-o port, am luat-o azi că am vizită de la Prefectură. Din nou… E-a lui taica. Am şi-o cravată înăuntru, da’nu mă pricep să mi-o leg. Şi sacou – da’ e prea cald. Sacoul mi l-a dat fostul primar, cînd m-a dus la alegeri…”

Are o voce răguşită şi obosită. Surprinzător, e destul de educată, contrastînd cu înfăţişarea lui. Cînd şi cînd scuipa, aruncînd cîte-o flegmă vîscoasă, cu mare precizie, pe o piatră ajunsă, cine ştie cum, în petecul de iarbă din stînga aleii care ducea la scară – vreo 3-4 metri distanţă. Ca şi mucurile, piatra dovedea că persoana stătea de ceva timp în acel loc.

„Pari cam cătrănit”, constat eu.

Sosisem în localitate trimis de Şefu’: să aflu cum de se întîmplase cea mai mare şi mai neverosimilă minune a alegerilor abia încheiate. Scandalul ajunsese pînă pe primele pagini ale ziarelor centrale.

Bărbatul aruncă două flegme la rînd, parcă fără niciun efort, apoi răspunse scîrbit:

„Mi-am pierdut credibilitatea! Nu era mare lucru de capul meu, dar nimeni nu putea zice că mi-am călcat vreodată cuvîntul dat. Şi acum? Astea vor trece, dar eu trebuie să-mi iau viteză din satul ăsta prăpădit! Şi-aşa umblă ăia după mine, să mă bată…”

„Care ăia?”

„Eh…” dădu el din mîna în care fumega ţigara, făcînd fără intenţie colaci aproape perfecţi. „Puterea!”

„Păi, nu eşti tu Puterea în sat? Doar eşti primar.”

„Eu, Putere?!” păru omul speriat. „Ce fel de putere? Domnule, nu ştii ce vorbeşti. Poate fostul primar avea oarece putere, că era de mult şi avea în spate toată familia – dar eu

mi-s venetic pe aici. A doua, el făcuse cheag cît a fost primar. Şi lucra pe-o mînă cu ăia, adevărata Putere. Eu îi ştiu doar că-i văd în ce maşini umblă şi ce case au. Sper să cad la pace cu ei pînă să-mi rupă oasele… Nu ei, gorilele lor. Poate-mi dau voie să dispar.”

„Nu înţeleg. Dacă eşti atît de speriat, de ce te-ai băgat în chestia asta?”

Mai scuipă o dată de năduf, apoi explică:

„Nevoile, domnule. E criză, dacă n-ai auzit. Ceasul rău. Dacă ar şti omul…”

Se pare că totul începuse în urmă cu cîţiva ani. Omul lucra, angajat cu ceva pile, în administraţia de stat dintr-un mic orăşel. La un moment dat, a venit un unchi şi i-a spus: „Rudele, trebe să faci şi tu o facultate! Ce naiba, toţi are diplome. Ce, eşti mai prost ca alţii? Uite că şi Tanţa, curiera, a ieşit contabilă. Acum, cu toate privatele astea, e floare la ureche!”

Aşa şi e” – recunoscusem eu. „Da’ ce-mi trebe? Job am, chiar dacă sunt bani puţini. Dar mai un spor, mai o primă, mai o îndemnizaţie… dacă nu curge, pică destul de des…” „Bă, mi-a zis unchiu, se schimbă vremurile. Nu-ţi zic? acu toţi are diplome. Unii s-a apucat să-şi ia şi masterate. Ăia cu liceul nu va fi buni nici să spele geamurile!”

Deci, mă duc. La început îmi făcusem gînduri: navetă, scutiri medicale, şpăgi, nopţi pierdute cu învăţatul, examene, proiecte… Chiar, ce-mi trebuia mie?

Şi atunci soarta mi-a scos-o în cale pe Crinuţa. (scuipă cu năduf şi oftează din adîncul pieptului costeliv) O apucase şi pe ea şcolitu – ea era oarece telefonistă. Îi ţîţîia fundul,

„că acum cine mai are telefonist?” Toţi au mobile! Buun, făceam naveta împreună.

Mie-mi plăcea, că nu mergeam singur şi ea era descurcăreaţă foc. Şi-mi şi plăcea.

Ei, n-a ieşit nimica; cînd a avut diploma s-a încurcat c-un „investitor”.. (scuipă). Cum, de ce sunt ironic? Investitor ca ăla… Un muritor de foame prin vest, sosit paravan la un şmecher pe aici. Învîrtind una-alta pentru şefu’ lui, s-a ales şi el cu un rahat de afacere. Contracte cu Statul, chestii. Pe Crinuţa a făcut-o jurist – că ea-şi luase diploma la drept din toate alea -, apoi amantă, sau invers -, apoi nevastă, deşi mai avea una prin Olanda, parcă… Mă rog, ducă-se.

„Şi tu?”

„Păi, ea m-a ajutat, săraca, atunci, la-nceput. Naveta a durat cîteva zile, de fapt. Ne-am dus, ne-am înscris – eu la Istorie, că la altceva nu mă pricep, dar unchiu-mi zisese: „o diplomă, mă, nu contează în ce!” – am cunoscut profii, le-am dat din bruma noastră de bani puşi deoparte… Pe urmă am mai mers să ne dea examenele, diploma, ştii tu. Buuun, acum aveam şi diplomă!” (oftează din nou, din greu) „Iarăşi ceasu’ rău: unchiu trece, ca de obicei, la partidu’ ajuns la Putere. Eu, liniştit: nu se ia nimeni de mine. Aşteptam să fiu promovat… Dar îl trimit pe unchiu undeva, la mai ştiu eu ce legaţie, şi în locul lui vine altul, care sosise şi el la Putere. Şi ăla se apucă să-şi aducă oamenii lui. „Aaa, domnu, tu ai diplomă de profesor? Păi, du-te, domnu, în învăţămînt!” Am avut totuşi noroc, nu m-a lăsat chiar pe drumuri, m-a trimis aici. Navetă lungă şi grea, nu se prezentaseră titularii la job. Aşa că, predam istorie, geografie, franceză, desen şi, cîteodată, aritmetica – titulara mai pleca în vîjîială cu amantu’ prin ţările calde.”(făcu el un semn din ochi cu subînţeles)

„Te pricepi la franceză?”

„Nici la geografie, de fapt. Cel mai bine era cu matematica. Îi învăţam să numere pînă la o sută. Număram cu ei bani, că la asta se pricepeau şi le plăcea. Îi pregăteam pentru viaţă – mă lăuda directorul. (oftează şi scuipă). De-acolo mi se trage! Directorul nu prea trecea pe la şcoală – el era fostul primar. Eu mă ocupam de toată şcoala, mă făcuse un fel de adjunct. Şi pentru că nu prea mai aveam timp, cu atîtea ore şi cu şcoala şi cu toate celea, mi-au dat o casă în sat, să nu mai fac naveta. Aşa am ajuns localnic! (aici, înainte de a scuipa şi ofta, spuse ceva mărunt printre buze, dînd din ţigara nou aprinsă; probabil o înjurătură de nerepetat.)

„OK, dar asta nu explică situaţia ta de acum”, zic eu.

„Aşa crezi? Păi, nu-ţi ziceam că directorul era fostul primar? Avusese deja vreo trei mandate!!! Îl alegea lumea ca pe Mesia, ce mai?! Adică nu, pe Mesia nu-l alege nimeni. Mă rog. Făcea peste optzeci la sută, că le era ruşine să spună sută la sută, ca pe timpul împuşcatului. Nimeni nu suflă în satul ăsta! Cînd vin alegerile, oamenii zic: îl votăm tot pe Iliescu! Şi-l votează. Adică, pe el, care pe vremuri era omu’ lu Iliescu. Avea el o poză de prin martie 90 în care dădea mîna cu feseneul: o scoate tot la patru ani din Primărie cu ramă cu tot şi-o plimbă prin sat – şi gata. La început mai era cîte unul care-l concura – pînă au văzut că nu au nicio şansă şi se mai aleg şi cu oasele rupte. Ultima dată, unul a fost bătut şi băgat în puşcărie chiar de jandarmi! Aşa că anul ăsta n-a avut nimeni curaj să-l concureze!”

„Şi te-ai găsit tu…” zic eu ronic.

„Nu, domnule, m-au găsit ei. Nu ştiu ce idiot de la Partid zice: „nu se face să fugim singuri, domnilor. Măcar de ochii lumii, ne trebuie un contra-candidat!” Dar nimeni nu voia, cum îţi spusei. Vine fostul la mine: „Rudele, te pup pe portofel, trebe să mă ajuţi! Candidezi!” Cînd am auzit, mi s-a făcut rău. Ştiam că e naşpa. „Stai, bă, că dracu nu-i negru – îi roşu, hăhăhă” – aşa glumea el, dîndu-se anticomunist. „O faci de formă, n-ai nicio şansă să cîştigi, ştii doar. Nu te costă nimic – ba te alegi şi cu ceva mălai. Mă ocup eu de toate: afişe, campanie, banere, televiziune… Pun eu gorilele să te păzească de furia maselor. Tu vezi de şcoală, că eu n-am timp de ea.” Şi aşa a fost. Al naibii, îşi rupea noaptea singur afişele şi dăduse pe ascuns, în numele meu, cîteva pungi unor amărîţi…

Tace, scuipă, oftează.

„Şi?”

„Şi. M-au ales!” Scrîşneşte din dinţi. „Nimeni nu a băgat de seamă că se schimbase legea, era într-un singur tur. Cîştigătorul ia totul! Ce tîmpenie, domnule! În zori, se duce fostul primar cu familia la alegeri. Le zice ălora: „votaţi-l, bă, pe Rudel, să se bucure şi el, că ceilalţi va vota cu mine”. Şi pleacă acasă. Dar în ziua aia a plouat pe aici, şi au mai fost şi două nunţi. Ce şi-au zis oamenii? „Ce să mai mergem la vot, tot se alege dom’Iliescu?” Eu ce-am mai votat – cu primarul, bineînţeles. Cînd, seara, la numărat, stau ăia şi se uită ca proştii. Ei erau în comisie şapte. Ei au votat toţi cu primarul – cînd au văzut că-i groasă plus votul meu. În total: opt. Iar primarul şi ai lui votaseră pe numele meu – aveam nouă. N-au avut încotro, m-au declarat învingător!”

Mă apucă rîsul: „Zi, aşa, te-a votat primarul?!”

„Nu rîde! De aia stau aici, să mă vadă lumea, dacă încearcă vreo gorilă să mă taie. Dorm înăuntru, pe birou, că m-au evacuat. M-au dat afară de la şcoală, dacă ajung pînă la la Gară întreg. mă opresc tocma în Spania! Dar mi-e frică să umblu pe uliţă, oamenii se uită după mine ca după femeia cu barbă… Mi-e că mă calcă vreo maşină. Or venit prefectul şi preşedintele de la judeţ, e tot ăla de dinainte, şi mi-au spus clar: „de la noi nu vezi un sfanţ! Nu vei planta o floare măcar, nenorocitule!” Asta n-ar fi o pagubă, nici nu aveam de gînd să plantez. Nici nu ştiu ce-a promis fostul primar în numele meu… Dar nici el nu a plantat. De fapt, de doişpe ani nu face nimic în satul ăsta. Dar eu nu stau să văd cum e să fii primar fără a face nimic. Măcar el se-ocupa de afacerile de familie. Eu am terminat şi cărţile pe care le citeam, iar bibliotecara mi-a spus că nu mai pup cărţi de la ea, „banditule, pedelepro împuţită, mînca-te-ar ciorile cu băşinosu tău cu tot!, strigă după mine, cînd mă vede”

Striveşte mucul şi aruncă pachetul gol.

„Îmi cumperi şi mie nişte ţigări?” mă întreabă ruşinat. „Una e că n-am curaj să merg pînă acolo şi, oricum, nu mi-ar vinde. Dar nici bani nu prea mai am. Şcoala nu-mi mai dă salariul…”

O iau spre bufetul plin de oameni care mă privesc crunt. Zi de vară, senină… să tot bei o sticlă de bere rece, nimeni nu se gîndeşte la muncă… Omul strigă după mine:

„Totul parcă ar fi de înţeles, da’ spune-mi: de ce a fost nevoie să spună că eu candidez din partea fostei puteri? Nu puteau să mă treacă la partida romă? Sau la independenţi?… Adică, tot aia ar fi fost. Ori îmi spuneau „ţigan”, ori „intelectual”. Da’ pacă mai bine pedelepră decît intelectual. Atunci chiar nu mă salva nici armata! Ăştia de pe-aici văd negru cînd le pomeneşti de intelctuali! Mai bine hoţ, decît citit. E rău destul că sunt profesor.”

Nu-i răspund: sunt destul de aproape de mesele bufetului. Oamenii m-ar putea auzi şi

m-ar lua drept intelectual. De ce să le stric ziua? Oricum, sunt destul de nenorociţi şi aşa… Iar eu nu mai fug ca pe vremuri…

 

 

 

Nick Sava – Nemuritorii (fragment) (Din Prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Nemuritorii  (fragment)</span> <span class="entry-subtitle">(Din Prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)</span>

 

Nick Sava- Sat dobrogean

…să-mi permiteţi să vorbesc pe scurt despre aceşti nemuritori.

După cum zic tradiţiile iudeo-creştine, Omul i-a ştiut de la început pe Nemuritori. Doar îi cunoscuse intim, de pe când se plimba fără griji şi dureri prin Grădină. Acolo cunoscuse, probabil, Treimea nemuritoare, ba chiar şi pe îngeri – spurcaţi ori ne. După ieşirea lui nu tocmai voită din zisa grădină, a continuat să interacţioneze destul de des cu respectivii îngeri – drept care i s-au năcut fii şi fiice, unii mai uriaşi decât alţii, de-a trebuit să vină apa să-i ia…

Alte tradiţii, mai puţin iudaice şi chiar deloc creştine, a încercat să-şi recunoască Nemuritorii printre chestiile din jur, de te miri de unde şi până unde o piatră poate fi nemuritoare. Desigur, aşa pare ea în ochii muritorului de om, fiinţă efemeră pe lumea aceasta. Timpul – destul de relativ de felul lui, de altfel – a dovedit însă că piatra este trecătoare, ca toate celelalte. Vântul, dinamita, ba chiar şi „picătura chinezească”, o pot transforma în nisip, spulberat în cele patru zări…

Aaah, deci vântul este în stare să distrugă până şi piatra!? Atunci, el o fi Nemuritor! Mână Apa cea Mare din urmă, înteţeşte (sau stinge) focul, rupe copacii uriaşi… Sigur, el este un Zeu! Dar iată că vântul s-a potolit. S-a ascuns printre ierburi. Şi apoi, o pădure întreagă ţine piept vântului! Să fie pădurea Nemuritoare? Iarba? Pe ele le mănâncă focul… Cu timpul – în continuare extrem de relativ – Omul a început să-i facă zei pe toţi, să nu lase vreunul pe-afară, să-l supere cumva, Doamne fereşte! Nemuritorii ăştia sunt ştiuţi a fi răzbunători…

Au venit apoi alţi Oameni şi au spus: „Nope!”. Chestiile astea sunt prea mărunte. Ca mâine ajungeţi să vă închinaţi vacilor, crocodililor, ba chiar şi pisicilor! Numai ideile sunt Nemuritoare. De exemplu, Timpul. Nu este el Nemuritor? (Habar n-aveau că timpul e cam relativ, dar asta-i altă poveste…) Nu roade el toate cele, de la piatră până la Om – cu memoria lui cu tot? Apoi, mai sunt: Oceanul, Dragostea, Războiul, Pământul, Cerul, Ura, Deznădejdea, Bucuria, Victoria, Norocul… Cum ziceam, tradiţii extrem de necreştineşti!

Dar să-i lăsăm pe alţii să caute Adevărul (absolut, poate fi Nemuritor; altfel, e cam relativ…) şi să ne întoarcem la Omul nostru. Văzând el că mai toate chestiile din jurul lui deveneau nemuritoare, şi-o fi zis: „Da’ eu ce cusur am?” Şi s-a pus el buricul pământului, spre veşnica lui pedeapsă. Ba chiar şi-a făcut zei după chipul şi asemănarea lui!

Dar alţii, mai umili, şi-au zis că amintirea semenilor e suficientă. Au văzut ei că d’alde… şi de’alde…, care trăiseră mai pe timpul bunicii, ba chiar a lui Tata Moşu (unii zic, chiar şi pe timpul lui Pazvante Chioru – cine o mai fi fost şi ăla?!) au trecut de mult alături de strămoşi, dând trupul hrană viermilor şi oasele dinţilor Timpului. Numai faptele lor trăiesc, rămânând spre Veşnică pomenire.

Aşa a trăit unul Ghilgamesh, rege în Eridu pe timpul acelui Pazvante Chioru (dacă nu cumva a vreunui strămoş de-al chiorului) – de-i pomenim numele şi astăzi, deşi de mult a fost şi nu e. Chiar dacă legenda spune că a căutat în van Nemurirea… Şi-au mai fost şi alţii: Herakles şi Tezeus, Iason şi Ulise, Atalanta şi Lucreţia, şi Ceasar, şi Cleopatra, şi… De stă Omul şi se întreabă: „Or fi trăit toţi ăştia, bă vere? Cum de-a ajuns o Lume să audă de ei, că de moşu Ciucalău nu a auzit nimeni decât noi şi-ai noştri?”

Acum, or fi trăit ei, n-or fi trăit, da’ le-a mers vestea povestea, că mai citim despre ei – dacă mai citim, căci la CNN nu-i prea pomeşte nimeni – şi acum, la cinci mii de ani de când s-au aşezat alături de strămoşi, de până şi viermii de i-or ronţăit au ajuns între timp oale şi ulcele… Poate unde au fost mai Oameni decât Omul. Mai puternici, mai viteji, mai tari de virtute, mai sprinteni la minte, mai sfinţi, mai… Sigur, unii or fi avut de partea lor propaganda vremii – ca de’alte David – da’ restul, săracii, or fi făcut ei oarece de pomenit, de-i pomenim şi astăzi!

Se face însă că Omul nostru şi-o mai zis, într-o vreme (şi asta din cale-afară de relativă): „Da’ ce, măi, noi ăştia, neştiuţii, nu avem voie să fim şi noi Nemuritori? Ia, par examplu, fătul cel frumos al lelii din sus de moară, de-i uitai numele, nu se dădu el la nişte procleţi de zmei, de mătură cu ei glodul de pe uliţă? Să nu-l pomenim noi pe el? Că doar îi neam de-al nost’, nu de ăla de suge sângele poporului ca tot veneticul? N-o fi el ca de’alde Siegfried or Sân Gheorghe, da’ orişicât…” Iată cum vreo câţiva Feţi Frumoşi ajunseră de poveste. Ba chiar şi câţiva ţărani mai isteţi cărora – pentru că tot trebuiau să poarte un nume – li s-a zis: Păcală.

Dar, prelegerea mea nu ar fi fost de tot completă dacă nu aş fi amintit aici de toţi cei ce au ajuns Nemuritori nu prin nume, nu prin fapte, ci pur şi simplu trăind. Cei ce au dus neamul nostru de la an la an şi de la veac la veac, făcând copii şi crescându-i în dragoste de neam şi tradiţii. Cei care, între două războaie şi-un arat, mai găseau răgaz să mai cânte o doină, să mai joace o horă, să mai cioplească o poartă, să mai încondeieze o icoană, să mai spună o poveste – păstrându-i astfel Nemuritori pe cei cu Nume, roşi de mult de dinţii timpului (mereu relativ…). Fără aceşti Nemuritori neştiuţi, limba noastră nu mai era, nici doina, nici dorul, nici hora, nici Ana lui Manole, nici bătrâna căutându-şi ciobănaşul, nici bulzul, şi nici măcar micii de ne bucură nouă zilele de sărbătoare… Fără ei nu ar fi fost nici Creangă, Eminescu, Blaga, Nichita, Enescu, Brâncuşi, Luchian, Zamfir… Nu am fi fost nici măcar noi, domniile voastre!

Uitându-mă la toţi aceşti Nemuritori, ştiuţi şi neştiuţi, nu găsesc printre ei pe cei ce au renunţat la nemurire pentru o clipă vremelnică a vieţii lor. Cine or fi fost bogaţii zilelor lui Ghilgamesh? Dar ale lui Herakles? Sau ale lui Roland, El Cid, Mircea, Vlad, Ştefan, Făt Frumos, Păcală, Tudor… Sau ale Nemuritorului Nemuritorilor, Iisus fiul tâmplarului? Ar fi trebuit să ştim măcar numele acelor bogaţi ce nu şi-au risipit averile pe nimicuri, ci au cumpărat operele pictorilor Nemuritori. Dar poate că în cazul lor se aplică vorbele Domnului: „Adevărat vă zic vouă, că ei şi-au luat răsplata!”

Îmi zic uneori că planul lui Dumnezeu a fost şi este să-l facă pe Om Nemuritor. În Veşnicie, dar şi pe Pământ. O fi pus Dumnezeu în Om o genă, ceva, şi i-a zis: „Poţi fi Nemuritor. Dacă.” Ei da, aici se pare că Omul şi-a dovedit din plin liberul arbitru. Cei mai mulţi au căzut testul. Puţini, foarte puţini s-au apropiat de Nemurire, prin talent, bunătate, dăruire de sine, jertfă, umiliţă, credinţă, eroism… „Fericiţi cei…”, a zis Domnul, ştiind. Nu-i deloc uşor să-ţi cumperi o bucăţică de Nemurire, în viitorul neclar (şi relativ), când este cu mult mai plăcut să te bucuri de clipa asta efemeră de fericire lumească.

Ferice de poporul român, cât a respectat porunca pusă lui în gene. A supravieţuit peste veacuri. Vai lui dacă o uită – Dumnezeu îşi întoarce faţa de la el! Se va spulbera în cele patru zări. Un popor are nevoie de propri-i Nemuritori, dacă vrea să trăiască. Depinde şi de noi să-i aibă.

Mda. Să revenim la subiectul expoziţiunii de astăzi…

 

Nota redacţiei:

Această conferinţă a ajuns la noi prin intermediul unuia din puţinii auditori aflaţi în sală, care, mai mult din întâmplare, a înregistrat prezentarea. Ne-a mărturisit că până la urmă nu a prea înţeles ce a vrut să spună Profu’ cu aceşti nemuritori şi, mai ales, de ce a încercat să-i implice şi pe bieţii spectatori în elucubraţiile lui. I-am promis că vom încerca noi să lămurim aceste aspecte, dar uneori prelegerile lui Escu nu sunt numai neascultate, dar şi neînţelese de nimeni. Vă lăsăm pe voi să căutaţi vreun sens cuvintelor lui din această prelegere. Oricum, ştim precis că ea nu a mai fost reluată.

 

 

 

Nick Sava – Mitologia greacă (fragment) (Din prelegile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Mitologia greacă (fragment)</span> <span class="entry-subtitle">(Din prelegile profesorului Escu, neascultate de nimeni)</span>

 

 

Nick Sava – Cetate

…Bineînţeles, asupra paternităţii acestei opere de excepţie, Odyssea, există multe dubii. Existenţa fizică a poetului orb Homer este contestată de mulţi, cum se va vedea mai departe. Iar analizele profunde întreprinse în ultima perioadă pare să indice existenţa în textul poemului a două surse diferite, numite „text A” şi „text B”.

Dincolo  de aceste controverse, încă de la început, poemul a stârnit discuţii filosofice, pe marginea cărora îmi iau libertatea să comentez şi eu. Zic filosofii că nu întâmplător autorul/autorii se opresc în povestirea lor la momentul sosirii eroului acasă. Prin aceasta, Odyssea se transformă din „Poveste lui Odysseus-Olysseus” în „Povestea drumului spre casă a lui Odysseus/Olysseus”. Urmaşii au perceput această nuanţă, cuvântul odisee intrând în vocabularul mondial cu înţelesul de „periplu; călătorie aventuroasă şi plină de neprevăzut.” Mai mult, în sens figurativ, prin odisee înţelegem drumul fiecăruia din noi prin viaţă, sau poate doar spre atingerea unui ţel.

Omul modern, şi nu numai el, şi-a pus întrebarea filosofică: „ce este mai important – scopul în sine, sau calea de atingere a acestui scop?” Omul, la începutul existenţei lui, a echivalat răspunsul la această întrebare prin dualitatea „cauză – efect”. Scopul reprezenta „vrerea”, „pohta”, „dorinţa”, rar „visul”. Şi răspunsul era imediat. Dacă „pohta” era, să zicem, o bucată mai cărnoasă, Omul apela la forţa fizică pentru a o înşfăca înaintea altuia (respectiv, de la altul). Dacă lipsea forţa fizică, apela la alte mijloace: troc, relaţii, furt, şpagă… Aşa a pătruns în cultura omenească zicala „Scopul scuză mijloacele”, zicală ţinută la mare preţ, chiar şi azi, de unii dintre noi. Exemplificări ale acestei zicale, vechi de când Omul, sunt nenumărate şi o să trecem peste ele data viitoare. Aici să amintim numai faptul că „pohta” s-a manifestat atât în momentul „gustării fructului oprit” cât şi, o generaţie mai târziu, în demonstrarea „dragostei frăţeşti” dintre Cain şi Abel… Făcând aici o paranteză, trebuie să subliniem că în ambele situaţii Omul a dovedit că rămâne neschimbat peste veacuri: de fiecare dată s-a grăbit să arate cu degetul spre altcineva; fie spre soţie, fie împreună spre diavol… Să revenim.

Încă din copilăria lui, Omul a observat precoce că viaţa este o succesiune de „pohte”. Unele mai mari, altele mai mici; unele stringente, altele de lungă durată… Unele finale, ca de exemplu Itaca pentru Olysseus, „sânul lui Avraam” pentru creştini, sânul vreunei hurii pentru muslimi, sau nirvana pentru hinduşi. Altele, mai modeste: obţinerea unei slujbe mai bune, posesia unei case într-un cartier „fără d’ăia”, a unui automobil „european”, a unui ceas „suisse”, sau a unei amante frumoase… Puţini, mai neadaptaţi realităţilor, au „pohtit” lucruri mai puţin palpabile: o prietenie durabilă, dragostea unei anumite persoane, respectul celor din jur, perfecţiunea într-un anumit domeniu…

În tot acest timp, vechiul adagio, „scopul scuză mijloacele”, s-a manifestat cu persistenţă. Până când, chiar şi Omul perfect adaptat a observat că în atingerea acelor ţeluri cu adevărat importante, finale, nu poate folosi chiar orice mijloc. Spre totala lui dezamăgire, căile mai puţin ortodoxe nu sunt admise întotdeauna! Aşa că, inventiv, a ierarhizat „pohtele”. În cele de maximă urgenţă, de exemplu: „să-i fie Lui bine, aici, ACUM”, continuă să folosească orice mijloc, în buna tradiţie omenească. În schimb, în cele cu finalitate mai îndepărtată (şi, aparent, fără folos imediat) foloseşte, reluctant, numai mijloace „permise” de conceptele etice, morale, religioase, tradiţionale, pe care le acceptă fie doar aparent, „de ochii lumii”, fie tremurând de frica înfăţişării în faţa Judecătorului suprem.

Analiştii au realizat că, de fapt, problema „odiseică” este mult mai subtilă. Scopul, ţelul, „pohta”, au fost mereu clar conturate în mintea eroului. Pentru Olysseus ţelul nu era cucerirea Troiei, aşa cum era cazul celorlalte căpetenii ahee; ar fi pierit şi el, ca şi aceştia, imediat după atingerea scopului, sau nu ar fi întimpinat poate nici un obstacol în revenirea lui în Itaca. Deci, pentru el scopul era întoarcerea acasă! Pentru aceasta trebuia încheiat cât mai repede războiul cu Troia şi, drept urmare, a inventat „calul”. „Scopul scuză mijloacele”, deci în atingerea acestui scop parţial el nu s-a jenat să-şi folosească „isteţimea” pentru care era cunoscut printre greci. A plătit pentru asta cu alţi zece ani de rătăcire.

Ţelul nu a fost nici cucerirea fericirii personale. O putea găsi în uitarea oferită de lotofagi, sau în bogăţia oferită de Circe, sau chiar în braţele aproape zeieşti oferite de Calypso. Ce îl făcea pe Ulysseus să se lupte cu oamenii, cu monştrii, cu forţele naturii, chiar cu zeii din ceruri, pentru a atinge acest ţel, care pentru marea majoritate a oamenilor adaptaţi sau adaptabili nu spune nimic: întoarcerea acasă? Ce putea să-l atragă pe erou „acasă”? O insulă stâncoasă, semipustie, care nici măcar azi nu atrage prea mulţi turişti? O soţie îmbătrânită în singurătate? (pentru acea epocă, în care vârsta maximă obişnuită a unei femei nu depăşea cu mult patruzeci de ani, Penelope era o femeie bătrână la cei aproape patruzeci de ani pe care putem bănui că îi avea.) Copilul, care între timp se transformase într-un tânăr războinic necunoscut? Averea tocată de peţitori? De neînţeles…Şi totuşi…

Şi totuşi, acum ajungem la adevărata dilemă odiseică: „Ce este mai important, drumul sau sosirea acasă? Urmărirea persistentă a ţelului, sau atingerea lui? Răspunsul la această întrebare este mult mai personal decât putem crede. Cei mai mulţi, adaptaţii/adaptabilii, vor recunoaşte că atingerea scopului este visul lor, „pohta” lor. Să facă cât mai mulţi bani, de exemplu. Cum? Nu-şi pot lua averile cu ei în viaţa de apoi? Ei, nu-i nimic, vor găsi ei moduri de a-i cheltui cât mai plăcut pentru propria persoană. O sticlă de vin de o mie, o casă de un milion, câteva maşini… Orice, care să-l diferenţieze de restul semenilor, spre invidia şi greaţa acestora… Sunt şi copii care mor de foame? Suferă… dar ce poate face el? Are aşa de multe cheltuieli…

Deci, acesta este scopul, şi se bucură când îl atinge. Ce va face după aceea? Nu este foarte important. Probabil va face alţi bani. În mod cert, se va ocupa cu risipirea averii adunate (sau îşi va lăsa copiii să-l ajute în această lucrare nobilă). Va începe, cu timpul, să se gândească şi la ţelul suprem, final, dar nu deocamdată…

Alţii, neadaptabilii, găsesc că drumul este mai important. Cei care ard în drumul lor spre atingerea scopului, odată ajunşi acolo se trezesc pustii. Ce a făcut oare Olysseus după întoarcerea acasă? Nu ştim. Poate nici nu este important de ştiut. Era şi el un om obosit şi bătrân, de peste patruzeci de ani. După ce i-a închis, mai curând sau mai târziu, ochii Penelopei, o fi colindat singur ţărmul pustiu al Itacăi, rememorând drumul lui spre casă. Aşa o fi întâlnit, poate, un aed călător, şi i-a povestit întreaga întâmplare…

Ce se întâmplă cu Făt Frumos după ce îşi nunteşte Cosânzeana? Nu mai are importanţă. „Şi au trăit ani mulţi şi fericiţi, şi trăiesc şi astăzi, dacă nu or fi murit…” Scopul fusese atins, odiseea luase sfârşit, urma viaţa de zi cu zi; ce mai este de povestit despre aceasta?

Alţii nu au nici măcar un scop foarte bine definit. Au doar un drum trasat cu grijă, şi merg pe el în ciuda tuturor eforturilor, în ciuda pericolului, în ciuda posibilităţii jertfirii supreme. Ce ar fi răspuns Leonida la Thermopile, sau Roland la Roncevaux, sub puhoiul duşmanilor? Dar Michelangelo, pe schela de sub bolta Sixtină? Dar Renoir sau Luchian, pictând cu penelul legat de mână? Un mare atlet, Paavo Nurmi, a răspuns: „Pierzi? Mergi mai departe! Învingi? Mergi mai departe!” Probabil toţi ar fi răspuns, sincer: „să am eu grijă de drum, scopul se va împlini şi singur. Negreşit!”

Stimaţi auditori, nu este intenţia mea să vă întreb în care categorie consideraţi că vă încadraţi, aşa că propun să ne întoarcem spre altă mare operă atribuită geniului numit Homer. Iliada

Nota Redactorului:

Deşi Profesorul nu a insistat asupra întrebării, noi nu ne putem opri să ne întrebăm: în ce categorie s-ar fi încadrat cei care îi ascultau lectura? În ce categorie vă încadraţi chiar voi, stimaţi cititori? Persoanelor perfect adaptate, sau pe cale de a se adapta vieţii? Persoanelor neadaptabile? Grea dilemă…

Dar o întrebare continuă să-mi scormonească mintea, încă din momentul în care am venit pentru prima dată asupra acestui text inedit: de ce oare Omenirea îşi aminteşte numai şi numai de aceste persoane neadaptate-neadaptabile, pentru care drumul, odiseea, sunt mult mai importante decât atingerea scopului? Oare pentru că scopurile lor, împlinite fără sminteală, sunt singurele care contează cu adevărat?

 

 

%d bloggers like this: