Nick Sava -Trei reţete din bucătăria orientală

Nick Sava -Trei reţete din bucătăria orientală
foto: Nick Sava

1.Un cartof, doi cartofi…

Cei mai mulţi bărbaţi ştiu să gătească… ouă. Să le fiarbă, mai precis. Sau să le dea drumul în ulei încins (dacă nu e prea încins…). Dar unii chiar se pricep să prăjească nişte… cartofi.

De exemplu, ciprioţii (greci). Aveam un coleg pe la restaurantul „mediteranean” unde îmi cîştigam existenţa într-o vreme. Eu, cook, el, ospătar. În meniu aveam, bineînţeles, şi un fel-două de cartofi, mai ales din cei la tavă, greceşti… Dar Nikkos, cipriotul, mereu zicea că noi nu ştim să gătim „patates”. Pînă mi-a sărit muştarul  şi i-am spus: „Ia, măi Nikkos, fă-ne de ruşine!”

Şi-a băgat Nikkos nasul prin cămară, s-a uitat la cartofii pe care îi aveam acolo (mari, dolofani, curaţi…) şi a zis: „Mîine!” A doua zi a venit cu o pungă de cartofi „noi”, jumătate albi, jumătate roşii – din cei cărora prin Canada li se zice „nuggets” (pepite). I-a lăsat să se înmoaie în apă, i-a stropit cu sare şi i-a frecat în ştergar, curăţindu-i de pieliţă, apoi i-a aruncat în apă, după care i-a zvîntat în ştergar. Apoi mi-a cerut nişte tigăi „mai mari” şi mi-a zis: „Fii atent!”

A turnat în tigăi ulei de măsline aşa, cam de-un deget, şi l-a lăsat să se încingă. Nu să dea în clocot, ci doar să facă buline („E foarte important!”, zice el) Apoi a pus cartofii unul lîngă altul, pînă a acoperit fundul tigăilor – dar pe un singur rînd! („E foarte important!”, a repetat).  Or fiert cartofii în ulei vreo 10 min, pe-o parte şi pe alta. A vîrît un cuţitaş într-unul şi a zis: „Gata! Acum, fii atent!”

A aruncat cartofii (cu ulei cu tot) în strecurătoare, apoi a întors cartofii strecuraţi în tigaie. Şi a turnat cîte o cană cu vin roşu vîrtos: cabernet sau merlot. Nu neaparat foarte sec – deşi se pare că vinul cipriot este dry. În vin a aruncat cîte un vîrf de cuţit de coriandru pisat. A învelit cartofii în zeama de vin şi a lăsat să se evapore vinul – vreo 5 min. A dat cu sare şi piper proaspăt măcinat şi un „pitch” de cimbru. A pus tigăile între noi, angajaţii restaurantului, şi a zis „Poftă bună!”

Nu ştiu cît de bună a fost „pofta”, dar cei mai iuţi de mînă au apucat ultimii doi cartofi din tigăi. Nici farfurii nu ne-a trebuit! (Se pare că ciprioţii chiar aşa îi mănîncă, direct din tigaie.) Aşa am cunoscut cea mai populară mîncare cipriotă, Patates Antinahtes. Iar eu am învăţat cum să gătesc cartofi cu adevărat buni! Uşor şi în scurt timp, tocmai bine pentru oaspeţi neaşteptaţi. Niciodată nu m-au făcut de ruşine…

Ingrediente:

15-16 cartofiori noi                                                   2 pahare vin roşu

Ulei de măsline (după ochi)                                      2 linguriţe praf de coriandru

Sare, piper proaspăt, cimbru (după gust)

Notă: Pof fi puşi, garnitură, lîngă mîncăruri de carne; dar, pentru ciprioţi, este o masă în sine: un mezze (aperitiv cald)

 

 

2. Koban Kavurma

Satul Gőreme este considerat, pe drept sau pe nedrept, inima Capadociei. Drumurile spre mai toate siturile se întretaie în această localitate, dar mai ales Muzeul Gőreme în Aer Liber, unde se adună mai toate biericile rupestre care fac faima zonei, se află chiar în marginea satului. Asta l-a transformat în baza de unde pornesc toate excursiile celor ce vizitează, pe cont propriu, Capadocia.

Bineînţeles, satul trebuie să ofere turiştilor nu numai locuri de cazare (şi o face, de la simple priciuri pe terasele caselor pînă la camere „troglodite” de 4-5 stele), dar şi multiple posibiltăţi de petrecere a timpului (de la călărit de cai, zborul cu balonul, piscine, nelipsitele bazaruri, pînă la cafenele, ceainării şi restaurante). Iar, unul din restaurantele unde am avut o experienţă fabuloasă, a fost restaurantul cu grădină şi havuzuri răcoroase, aflat chiar la piciorul faimoasei stînci Kalesi („Roman Castle”), aflată chiar în centrul satului. Aici am mîncat, pentru prima dată (dar nu ultima!) faimoasa tocăniţă a ciobanului (Ҫoban Kavurma), mîncare specifică Anatoliei şi, mai ales, a Capadociei. Preparată în ulcior de lut, desigur.

Restaurantele din zonă profită de existenţa centrului de olărie Avanos, situat la doar 6 km nord de Gőreme. Pe lîngă ceramică de cea mai bună calitate, se pare că întreg satul este dedicat execuţiei de ulcioare. Sunt de diferite mărimi, dar în general „de o persoană” sau de „două persoane”, din lut ars dar nesmălţuit, cu gît nu prea lung şi relativ larg, cît se poate de simplu şi neîmpodobite. Se ard atît de multe ulcioare încît pot fi văzute mai peste tot în Capadocia: puse pe gard, în pomi, prepeleci, sau pur şi simplu în grămezi uriaşe pe marginea drumului. Preţul lor este mai mult simbolic – astfel că ospătarul care îţi serveşte o kavurma nu are niciun scrupul să „decapieteze” urciorul pentru a-ţi turna tocăniţa în farfurie…

În general, prepararea mîncării este destul de asemănătoare multor alte tocane turceşti – care au influenţat deseori bucătăria românească; gűveć, în primul rînd. Cum îi spune numele, se foloseşte carnea de miel, batal sau oaie – mai ales acel batal cu seu în coadă. Anatolienii folosesc seul drept grăsime. Dar, pentru europeni, folosesc şi carne de pui sau vită, iar drept grăsime, uleiul de măsline sau untul. Noi însă, dedaţi la porcării, putem folosi şi carne de porc, drept grăsime untura dînd rezultate încă mai bune decît untul! Eu, deşi nu mănînc (de cîţiva ani) carne de porc, folosesc untura. Şi, pentru că nu am ulcior de Avanos, folosesc o oală de lut cu capac, nu prea borţoasă, cumpărată de la Tîrgul Cucuteni, chiar în Copoul Iaşilor.

Se ia circa 1kg de carne fără os (şi fără grăsime), se taie în cubuleţe cam de 1cm x 1cm. Se rumeneşte în 75g grăsime (sau unt). Cînd carnea este maronie (dar nu arsă!), se adaugă cca 1 kg de legume tăiate cubuleţe mărunte (ceapă, ardei, kapia, champinioane, roşii decojite) (pot fi şi legume îngheţate, „amestec mexican”), un pinch de cimbru şi se călesc împreună. Cînd încep să prindă culoare, se toarnă toată compoziţia în oală, se astupă bine (pe lîngă capac, pun şi folie alumniniu) şi se dă la cuptor încins vreo jumătate de oră. La servire, se stropeşte cu sare, piper proaspăt şi încă puţin cimbru, după gust.

În mîncare nu se pune vin sau alte chestii – pe care, probabil, ciobanii nu le aveau -, dar poţi alătura un excelent vin capadocian de Avanos sau de Zelde, aducînd laudă Domnului că turcii nu respectă chiar toate poruncile Koranului. Dar merge şi-o Frâncuşă de Cotnari…

 

3.Ciorbă ca la Stînă

La mine ciorba este, cel mai adesea, o masă. Nu obişnuiesc să o amestec cu alte feluri, aşa cum obişnuiesc românii, într-un prînz copios. Nici nu o „beau” chinezeşte, ca să meargă mai bine pe gît multele feluri de mîncare, în „cina” de la ora şase. Ci, mai degrabă americăneşte: supa, ciorba, este o „gustare” de prînz, urmată eventual de un pahar de suc de fructe – sau chiar de o fructă bine coaptă.

Mi-am păstrat obiceiul şi în vacanţa mea turcească. Aşa se face că, obosit de mers mult pe jos – se întîmpla la Konya, anticul Antiohia Pisidiei, prin care şi-a purtat paşii şi Apostolul Pavel (zice Faptele) -, am oprit la o locantă să mănînc prînzul şi să îmi trag sufletul.

Konya este un oraş fabulos. Din vremurile străvechi nu s-a păstrat mai nimic, dar, faptul că a fost o perioadă capitala imperiului turc selgiucid a lăsat urme de marcă. Prea puţini români ştiu de aceşti pre-mergători ai turcilor otomani, mult mai bine cunoscuţi nouă, şi, iată, conlocuitori ai noştri sub numele de găgăuzi. Aşa că nu se prea ştie că marele Omar Khayam a fost selgiucid. Aţi auzit de Rumi? De dervişii rotitori probabil aţi auzit… Dar numai la Konya veţi putea vedea minunile arhitectonice smălţuite cu un turcoaz pur sau un smarald de vis – tradiţia intrînd şi în arhitectura otomană.

Şi aici, în locanta respectivă, a cărui nume nici nu mi l-am notat, pe lîngă nelipsita fasole (masa capitală a mai tuturor turiştilor săraci, cu rucsac în spate; un blid de fasole costă 1 YL (circa 1 RON) şi, alături de un coş de franzelă proaspătă absolut gratuită, face o masă împărătească!) am avut buna inspiraţie să vreau o supă. Şi mi s-a dat.

În turceşte, ciorba se numeşte Yayla Čorbesı. Noi i-am spune Ciorbă de Iaurt şi Mentă. Pentru că era numită doar în turceşte, iar proprietarul/bucătarul locantei nu ştia decît turceşte, m-a atras mai ales prin mirosul ei puternic de izmă. Nu mai mîncasem supă de mentă… În limba turcă (m-am uitat mai tîrziu), yayla înseamnă plai, dar şi stînă. Deci, această ciorbă era gătită mai ales de ciobani. De cînd? Zic turcii: de cînd am descoperit iaurtul. Or, asta chiar e de mult!

Ciorba este foarte uşor de gătit. E de preferat un iaurt mai gros – uitaţi de grăsimea specificată pe container! Oricum, nu veţi găsi adevăratul iaurt turcesc, acela în care cuţitul stă înfipt ca în pită! Şi, oricum, jumătatea de kil de iaurt se va amesteca cu patru pahare de apă. Cu cît mai degresat iaurtul folosit, cu atît mai mult iaurt şi mai puţină apă… Deci, trei pahare de apă şi o lingură cu vîrf de orez se dau în clocot cu sare după gust – ei preferă cca o linguriţă de sare. Separat, iaurtul se dizolvă bine într-un pahar extra de apă – rezultîndul aşa-zisul ayran, care în Turcia se vinde ca lichid răcoritor mai peste tot. Se toarnă în acest amestec nişte apă cu orez, se mestecă bine şi se toarnă în oală. Se mai pune în oală un plic-două de ceai de mentă (se poate chiar scoate praful de izmă din pliculeţul de hîrtie) şi se lasă să clocotească cca 20 de min, pînă se mai îngroaşă. La coadă se pune o nucă de unt şi se amestecă bine, circa un minut. Se serveşte turnîndu-se peste cîte-un fir de mentă proaspătă (dacă aveţi de unde), care îi va da şi aromă, şi gust, dar va servi şi ca decoraţie.

În principiu, cantitatea ingredientelor specificată mai jos ar trebui să fie suficientă pentru patru porţii. În realitate, doi îşi vor împărţi cu greu ciorba minune. Ştiu că în acea zi la Konya, eu nu am mai ajuns la fabuloasa fasulă. După două blide pline ochi de ciorbă…

Ingrediente:

3+1 pahare (a 200ml) de apă                                     500g iaurt

1-2 linguri orez                                                          2 plicuri ceai de izmă (freshmint)

1 linguriţă sare                                                                       1 lingură unt

1 fir de mentă proaspătă (opţional) de porţie

 

 

 

 

NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Zona Îndepărtată

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Zona Îndepărtată</span>
Turcia, Istanbul, Moscheea Albastră
foto: Nick Sava
Prin asta se înţelege de obicei partea dintre Oraşul Vechi şi ruinele fostelor ziduri ale cetăţii, construite de Teodosie al II-lea. Zidurile lui Teodosie se păstrează doar pe alocuri, mai ales în zona sudică, la Yedikule (Şapte Turnuri), dar ce se păstrează e impresionant. Nu e de mirare că ele au rămas necucerite până la sosirea lui Mehmet, a tunurilor lui (şi a neglijenţei unor călugări, care au lăsat o poartă neîncuiată…). Aceste obiective sunt mai greu de vizitat, mai ales cu piciorul, fiind la mari distanţe unele de altele. Totuşi, sunt câteva care merită a fi văzute.
Chiar la marginea Cornului de Aur este Fenerul (Fanarul). Nu este numai locul de unde ne-au venit domnitorii sec. XVIII-XIX (nu toţi au fost răi!), dar e locul unde a trăit populaţia greacă. Aşa că aici se pot întâlni biserici ortodoxe (cele din Galata sunt mai ales catolice): Pamakaristos şi Pantocrator şi, în primul rând, sediul Patriarhiei (cu Bis. Sf. George). Interesantă este şi biserica Sf. Ştefan al Bulgarilor, turnată din fier… Tot aici este principala sinagogă, Ahrida. Printre moschei, interesante de văzut sunt cele ale lui Mehmet Fatih (prima geamie construită de Cuceritor) şi cea a lui Selim I. Sunt şi câteva ruine: apeductul lui Valens, palatul Blacherne (sau al Porfirogeneţilor).
Dar cea mai interesantă este Biserica Sfântului Salvator din Chora, sau Kariye Cami, cum o numesc turcii. Chora înseamnă „în afară” şi e de presupus că pe atunci, deşi chiar la poalele zidului lui Teodosie, era în afara zonelor locuite – „pe câmp”. Cetatea Cosnstantinopol era în aşa fel construită încât îşi asigura tot ce îi trebuia pe timpul unui asediu. Era un rând de ziduri interioare, construite de Constantin, în jurul zonei locuite, şi zidurile exterioare, ale lui Teodosie. Între ele erau „câmpurile”, livezile, podgoriile, păşunile, izvoarele… De aceea o biserică s-a putut numi „în afară”, deşi era în interiorul oraşului…
Chora este o biserică tipic bizantină, reconstruită în sec XI pe locul uneia mai vechi. Este vestită mai ales datorită mozaicurilor şi frescelor din sec XIII-XIV, executate în mare parte de artistul iconar, „zograful” Teodor Metokitul. Sunt excelent păstrate şi au ca teme Genealogia lui Iisus, Genealogia Mariei, Viaţa Fecioarei, Copilăria lui Iisus şi Misiunea lui Iisus. E departe de Centru şi e dificil de ajuns acolo, schimbând autobuze (mai ales dacă nu ştii încotro te duce vreunul…), dar tot efortul merită cu prisosinţă! Apropos, tot acolo am avut cel mai ieftin lunch în Istanbul: tocană de fasole cu mult sos (iahnie) şi felii de franzelă la discreţie, gratis: numai 2YL!

 

Bibliografie
  1. Biblia
  1. Isac Asimov – Asimov’s Guide to Bible, Avenel Books 1981
  1. Tom Brosnahan, Pat Yale – Turkey, Lonely Planet 1996
  1. Suzanne Swan – Turkey, Darling Kindersley, London 2006
  1. Fatih Cimok – Journeys of Paul – from Tarsus „to the end of the world”, A Turizm Yayinlar, Ankara 2006
  1. Ephesus – Priene – Miletus – Didyma. Yesterday and Today, Graphic Design Imagine Universale 2006
  1. Konya – la ville de civilisation, Konya Kultur 2006
  1. Erdogan Erol – Musee de Mevlana, Konya Kultur 2006
  1. Cappadocia. Nature – History – Cultural Heritage, Donme Offset, Ankara 2005
  1. Ali Erarslan – Pamukkale Hierapolis, Eriz Turizm Tic. Pazarlama 2006
Cuprins
Justificare ……………………………..9
Turcia, călare ……………………………………………13
Cap. I  CULTURA PRIN ISTORIE ……………….15
Turcia prin istorie……………17
Feţele schimbătoare ale Culturii………………..21
În zori… ……………………………………..23
Clasicii greco-romani …………………………………………….27
Bizanţul la el acasă …………………………………………29
Primii turci ……………………….31
Otomanii – turcii turci……………33
Cap. II  ITINERAR DE VACANŢĂ ……………………35
Un itinerar începe în fotoliu ………………………..37
Cap. III  CELE 7 CETĂŢI ………………………….39
Cetăţile Apocalipsei ………………………41
Frumosul Ephesus …………………………..43
Cosmopolitana Smyrna ……………………..49
Impresionantul Pergam ……………………………53
Patriarhala Thiatyra ……………………………57
Bicefalul Sardis ………………………………..59
Nemuritoarea Philadelphie …………..….63
Adormita Laodykea …………………………65
Cap. IV  CĂLĂTORIILE MISIONARULUI PAVEL ….. 67
Prima Călătorie …………………………..69
Antioch ap Orontes …………………….73
Porţile Pergei ………………………………77
Antiocheia ad Pisidis ……………………81
Iconium, peste Timp ……………………85
Lystra, un deal ………………………….89
Nevizitabila Derbe ……………………93
Cap. V  POPASURI ÎN ANATOLIA ……..97
Selcuk, loc de tabără …………………….99
Cetatea de Bumbac a Hierapolisului ……………..105
Dalba Aphrodisias …………………….107
Cappadocia, tărâm de poveste …………………………109
Antalya, destinaţie în sine ……………………………………..115
Pe-un picior de plai …………………………..119
Misteriosul Milet …………………….121
Coloanele Didymei ………………………………125
Cap. VI  LA MARE, LA MARE ……………………127
Staţiunile – câteva din cele multe ……………………129
Plajă la poalele ruinelor ………………………….131
Fethiye, perla Mediteranei turceşti ……………………133
Mirificul Dalyan ………………………………….137
Cap. VII  ISTANBUL – ALFA ŞI OMEGA ………..143
Beyoglu (Galata) ……………..145
Eminonu – la piciorul podului …………………….147
Bazarul, prin excelenţă …………………………149
Între două lumi ……………………………………..153
Zona îndepărtată …………………………157
Bibliografie ……………………………………..159
NOTĂ:
Această carte vine însoţită de un CD. Pe acesta au fost puse pozele făcute de mine în călătoria prin Turcia, aproape 2000 de imagini, care ar fi făcut, puse în text şi tipărite, costul de tipărire imposibil de acoperit. Folderele sunt numite reprezentativ, permiţând astfel un acces rapid şi facil spre slide-urile cu imagini din zonele descrise în carte.
Pentru persoanele pentru care cititul pe monitor nu prezintă inconvenienţe majore, am pus şi un exemplar de carte cu imagini înglobate. Aşa aş fi dorit eu să arate Jurnalul din Turcia…

 

NICK SAVA-JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Între două lumi

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA-JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Între două lumi</span>
Turcia, Istanbul, Poarta Imperială

foto: Nick Sava

În general, Cartierul Vechi se consideră a fi Sultanahmet. Dar mai toţi care au scris un ghid al acestei părţi a Istanbulului îl împart în mai multe părţi.
În primul rând, este platoul pe care se află Sfânta Sofia (Aya Sofya, în turceşte, Aghia Sophia în greceşte) şi Sultanahmet Cami (Moschea Albastră) şi alte câteva obiective importante. Este parte din cartierul Sultanahmet, care coboară spre sud până la mare (dar nu cred să fi fost cineva care să treacă dincolo de linia de cale ferată locală…) Apoi, este partea dinspre răsărit, cunoscut şi ca Seraglio Point (Capul Palatului). Apoi, este partea de sud-vest faţă de Sultanahmet, o zonă mai puţin vizitată. Să le luăm pe rând.
Cartierul Sultanahmet (numit aşa de la marea Moschee Albastră) este destinaţia primordială a turiştilor care vizitează Istanbulul, cu atât mai mult a rucsăcarilor. Străduţele de sub cele două impunătoare clădiri asigură cele mai multe hoteluri şi pensiuni. În timpul verii sunt ocupate toate locurile – cei ce prind un pat se pot considera norocoşi! -, dar la începutul lui iunie şi sfârşitul lui septembrie ar trebui să nu fie o problemă. Şi culmea, aceste perioade extra-sezon sunt cele mai bune. Temperatura în Istanbul pe timpul verii tinde să urce foarte mult, pe fondul umezelii venite dinspre Bosfor, Dardanele şi Corn. Multe din ele au frumoase privelişti ori spre Moschei, ori spre strâmtoare. Unele au aer condiţionat (dar nu toate), şi chiar baie privată (mai ales pesiunile şi „buticurile” (acestea din urmă mai scumpe). Apropos de buticuri. Ele sunt, în principiu, foarte asemănătoare pensiunilor, cu diferenţa majoră (alături de preţ) că sunt clădiri „heritage” re-modelate pentru a asigura luxul secolului XX, dar la care s-a păstrat caracterul de epocă (sau doar cel turcesc original). Pot fi întâlnite acolo mobilă veche, carpete şi chilimuri, vase de epocă, mozaicuri din plăci de Iznik şi Kutahya, pardoseli din marmură sau gresie… Vă puteţi aştepta să plătiţi peste 100YL pentru o cameră –  oricum măcar pe jumătate mai ieftin decât în hotelurile moderne şi fără personalitate!
Tot aici se pot găsi nenumărate restaurante cu terasă, relativ ieftine, unde seara se adună tinerii (sau cei cu spirit tânăr) la o bere, schimb de impresii, poveşti – sau doar o partidă de table sau şah… Restaurantele sunt mai ieftine decât sus în piaţă, sau pe Divan Yolu, dar cele de pe străduţele din sud-vest sunt încă mai ieftine!
Ce se poate vedea în Cartier? Desigur, în primul rând imensa moschee fostă basilică devenită muzeu, Aya Sofya. Construită pe timpul lui Justinian, a fost aproape o mie de ani cea mai mare catedrală a lumii creştine. Se zice că oamenii erau convinşi că un înger a ţinut cupola până constructorii au pus pilaştri care să o susţină. Impresia când te afli sub acea cupolă, ridicată la peste 60m şi aparent nesusţinută de nimic, e absolut impresionantă. Din păcate, sunt două elemente care deranjează. Unul este schelele care sunt folosite la refacerea mozaicurilor pe tavan şi pereţii superiori (şi care odată şi-odată vor dispărea) şi, al doilea, sunt cele patru insigne imense cu versete în scriere arabă, citate din Koran (obligatorii în moschei) şi care e greu de crezut că vor dispărea vreodată… Cupola şi micile cupole laterale sunt susţinute de patru contraforţi imenşi, cu rolul de a susţine clădirea pe timpul cutremurilor. Sunt patru minarete imense care azi fac parte din peisajul catedralei, iar în faţa ei, dincolo de „piaţa” Sf. Sofia (mai curând o stradă…) este un frumos parc cu fântâni şi bănci, loc unde mulţi băştinaşi şi turişti îşi petrec după-amiaza. Deseori în „piaţă” au loc spectacole date de fanfara militară (Mehter) – care de obicei se produc în Taksim, în faţa Muzeului Militar. Nouă, românilor, sunetele sălbatice, tuiurile, cămăşile de zale, coifurile, iataganele, tobele, fluierele… ne amintesc de vremea când oştile române se confruntau cu Orda otomană.
Cele mai frumoase mozaicuri, realizate cu plăcuţe aurite, datează de prin sec. IX-XII. Se pot vedea la intrare, desupra porţii „împărăteşti”, în galeriile de la etaj şi, câteva, pe tavan. Am avut mare noroc că turcii nu le-au distrus când au transformat catedrala în moschee, ci le-au acoperit cu tencuială. Aceasta a protejat mozaicurile, astfel că unele porţiuni nu au căzut în timpul cutremurelor. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu mozaicurile şi frescele de la Chora. În schimb, Sf. Irina nu mai are nimic din fostele splendori…
În faţa Sf. Sofia este un fel de muzeu de covoare (tip „fondul plastic”, cu vânzare), în incinta Băilor lui Roxelana. Aceasta a fost (poate) cea mai cunoscută sultană, soţia (de origine rusă, sau poate gruzină) a sultanului Soliman Magnificul. O intrigantă de renume, a reuşit să aibă capul Marelui Vizir tăiat şi să îşi pună pe tron fiul… Clădirea este interesantă prin faptul că este o baie turcească (hamam) tipică, construită de Sinan Paşa. Covoare se găsesc peste tot, dar clădirea face toţi banii…
Peste drum (spre sud-vest) de Sf Sofia şi parcul cu bazine, este imensa Moschee Albastră (numită aşa atât datorită pietrei de culoare gri-albăstrie din care a fost construită, cât şi a mozaicurilor interioare de Iznik), numită de turci Sultan Ahmet Camii. E colosală, construită (în anii 1609-14, pe timpul sultanului Ahmet I, de către arhitectul lui, Mehmet „mimbar” Aga), evident cu intenţia de a surclasa basilica creştină. Este singura moschee cu şase minarete din Turcia, considerată pe timpul acela o ofensă la adresa Meccăi. Recomand ca intrarea să nu se facă pe la poarta principală (dinspre Sf. Sofia), ci din curtea interioară (unde este ieşirea). Pe cât posibil faceţi acelaşi lucru cu fiecare moschee vizitată. Arhitectura otomană este cu atât mai intersantă cu cât puteţi admira cascada de domuri şi jumătăţi de dom ale moscheii.
În partea sudică a moscheii este Muzeul de Covoare Vaflikar, cu multe covoare de mare vechime (pot spune că cel din Biserica Neagră din Braşov nu este deloc rău!). În partea de nord este fostul Hipodrom, care era legat (pe timpul bizantinilor) de Palatul Basileului care se afla pe locul unde astăzi este Moschea. În timp, palatul s-a mutat atât spre sud, pe malul strâmtorii (Palatul Bucoleon – astăzi doar nişte ruine) cât şi spre vestul cetăţii, dincolo de Fanar (Palatul Blacherne). Din Hipodrom nu se păstrează decât cele trei coloane, una egipteană, una din blocuri de piatră şi, la mijloc, cea zisă a „Şarpelui”. Obeliscul a fost adus de la Luxor de Constantin, coloana spiralată a Şerpilor de la Delphi, dar despre cea de piatră nu se ştie mare lucru. Se crede că a fost ridicată de Constantin Porphirogenetul – dar asta înseamnă că multe desene care prezintă toate cele trei coloane pe timpul lui Justinian sunt anacronice…
La nord de Hipodrom este Muzeul de Artă Turcesc şi, dincolo de frumosul parc, micuţa moschee Firuz Aga, chiar pe Divan Yolu. La capătul nord-estic al parcului care ocupă locul fostului Hipodrom este o frumoasă fântână gazebo (cu tavanul aurit), construită de Kaiserul Wilhelm al Germaniei în 1901. În jos pe Divan Yolu, în faţa pieţii Sf. Sofia, este Cisterna Basilică, numită de turci Yerebatan Sarai (Palatul Scufundat). Este de asemenea un obiectiv care nu trebuie omis. Imensa sală cu sute de coloane imense, iluminate de jocuri de lumină colorată, lucind misterios în apa neagră ce acoperă (nu ştiu cât de adânc) sala – circulaţia se face pe alei din lemn consturite deasupra apei -, este de neuitat. Ca şi o bere sau un ceai băut pe micuţa terasă de la ieşirea din Cisternă, în răcoarea şi clipocitul apei şi ecoul îndepărtat al vocilor…
În sfârşit, termin descrierea zonei cu două obiective mai puţin vizitate, dar pe care eu le întâlneam zilnic în drum spre sau dinspre pensiune: micuţul Bazar al Cavaleriei – de fapt, o alee mărginită pe ambele părţi cu magazine de covoare, faianţă, suveniruri… -, şi, pornind din alee (şi sfârşind tot în ea), Muzeul Mozaicurilor. Recomand să îl vizitaţi, deşi nici pe departe nu se compară cu cel din Antakya. Dar Antakya e departe… şi mozaicul din Câţa nu suferă comparaţie cu cele de la Istanbul.
Dacă e să coborâţi străduţele spre sud-vest de la Moschea Albastră, ajungeţi la două foarte importante monumente. Primul este Sokolu Mehmet Paşa Camii, la care ajungeţi mergând în continuarea Hipodromului şi apoi cotind-o la dreapta. Este una din cele mai frumoase moschei construite de Sinan Paşa. Exteriorul poate să înşele, interiorul este o adevărată bijuterie, iar soluţia arhitectonică de a construi o moschee pe un teren în pantă este de referinţă. Mai jos de ea, spre sud, este fosta basilică Sfinţii Sergius şi Bachus, numită acum „Mica Sfânta Sofia” (Kucuk AyaSofya). A fost construită sub Justinian, la începutul domniei lui, câţiva ani înainte de „Marea” Sfânta Sofia. Decoraţiile de mozaic sau frescă au dispărut de mult, dar planul simplu (octogonal) al bisericii, ca şi coloanele colorate de marmură grecească merită văzute.
Spre Răsărit de Sfânta Sofia, în aşa-numitul Cap al Seraiului, sunt câteva obiective care trebuie neaparat incluse într-o vizită la Istanbul. Primul este Topkapi, Saraiul sultanilor (până în sec XIX, când aceştia au început să îşi contruiască reşedinţe pe malul Bosforului). Este un complex de mai multe clădiri în trei curţi despărţite cu ziduri şi porţi, în care fiecare categorie socială avea dreptul să intre limitat. Aici mulţi duşmani ai sultanilor (inclusiv domni români) şi-au pierdut capul şi, se zice, multe femei din harem au fost aruncate în saci hrană la peşti… Printre clădirile care trebuie să fie văzute sunt: biserica Sfinta Irina, în prima curte, acum sală de spectacole şi muzeu, Divanul, Sala de arme, Bucătăria şi intrarea în Harem (curtea a doua) şi Tezaurul, Biblioteca lui Ahmet III, Sala Tronului, Muzeul Sfintei Mantii şi Muzeul de miniaturi (curtea a treia). De asemena cele trei porţi dintre curţi: Imperială (la intrare), a Salutului şi a Fericirii. Curtea a patra conţine grădini şi pavilioane vizitate, în general, doar de cei ce au timp de pierdut… Ca şi Haremul, de altfel. În schimb, Tezaurul, Biblioteca, Miniaturile merită ceva timp. Muzeul Sfintei Mantii are mantia lui Mahomed, Steagul Verde al Profetului şi sabia acestuia, precum şi câteva documente scrise de mâna lui, zice-se…
Din Prima Curte, spre nord-est, pe lângă Grajdurile Imperiale, se iese la Muzeul de Arheologie. Acesta este într-o curte închisă spre vest de o clădire masivă cu coloane, pe trei niveluri, unde sunt expuse obiectele din Preistorie, perioada Greacă-Romană Classică, Bizantină până la Otomani. Printe ele, sarcofage, statui, monede, vase… La etajul III, o sală înreagă dedicată săpăturilor de la Troia. Spre est, curtea este închisă de Pavilionul Albastru, numit aşa datorită bogatei ornamentaţii cu faianţă (unde sunt expuse şi numeroase obiecte de ceramică), un cimitir cu interesante capete de mormânt şi clădirea Muzeului Orientului Antic, cu exponate din Anatolia (Hati, Hitiţi, alte culturi – inclusiv cele descoperite la cea mai veche „cetate” din lume, Chatal Hoyuk. În faţa ei sunt doi lei hitiţi din piatră.
Lângă Poarta Imperială este o foarte frumoasă clădire bogat ornamentată, Fântâna lui Ahmet III (între zidul in spate al Sfintei Sofia şi zidul palatului Topkapi). Mergând în jos pe străduţa dintre acestea, se pot vedea poate cele mai tipice case în stil otoman din Istanbul, renovate (şi locuite). La capătul ei e o mică grădină de vară (Colţul Verde) unde se serveşte lachmacun făcut în faţa voastră de o bătrână pe o plită de fier încins. Interesant este că clienţii stau pe divane (desculţi şi destul de incomod…). Chiar spre nord-vest este imensa Sf. Sofia. Alături de grădină este un magazin de muzică şi intarea în curtea Cafenelei Cafer Aga (se citeşte Giafer Aa). Este o fostă şcoală (medrese) construită de Sinan la începutul carierei lui. Tot acolo este acum şcoala de meserii, unde sunt expuse caligrafii şi obiecte executate de elevi. Dacă se coboară în continuare, se iese la poarta spre Parcul Gulhane. Peste drum de Alemdar Ca. (care este de fapt o continuare a lui Divan Yolu) este o mică moschee şi un kioşk bogat ornamentat (Fatih Bufe). Mai jos de poartă este Alay Pavilion şi exact peste drum de el, Sublima Poartă. Românii cred îndeobşte că Poarta reprezintă pe sultan, eventual Poarta palatului (Topkapi). În realitate, era poarta care ducea la palatul Marelui Vizir, şeful diplomaţiei otomane, locul unde se prezentau ambasadorii străini, dar şi regii supuşi (inclusiv domnii români) pentru a primi firman.
Cu asta am încheiat plimbarea prin Oraşul Vechi. Nu am dat multe detalii (cine e curios le poate afla din ghiduri), dar am acoperit mai tot ce trebuie văzut. Am lăsat în afară, desigur, aleile cu restaurante, cu magazine de tot felul (mai ales de covoare)… Nu am amintit nici de trepăduşii acestor magazine, care te iau de pe stradă (dar care dau cu multă bunăvoinţă informaţii), nici de plăcuta plimbare prin răcorosul Parc Gulhane (al Trandafirilor)… Aici, ca şi în alte parcuri din Turcia, localnicii petrec timp cu familiile lor, deseori stând direct jos pe iarbă. Nu am văzut niciunde interdicţia „Nu călcaţi pe iarbă” – aici e voie! (ca şi în Canada, de altfel…) Nici „Nu rupeţi florile” – se pare că nu e nevoie, nimeni nu rupe flori.

 

NICK SAVA-JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Bazarul prin excelenţă

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA-JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Bazarul prin excelenţă</span>

Turcia, Istanbul, Poarta Universităţii

Foto: Nick Sava

 

Turcii îl numesc Kapali Carşi (Piaţa Acoperită), şi chiar aşa e – cel puţin parţial. Un cartier de străduţe în care se ţinea bazarul a fost acoperit la un moment dat, rezultând probabil cel mai mare bazar acoperit din lume. În unele privinţe, nu e mult diferit de mall-urile de azi, doar că străzile se întretaie la întâmplare (ai nevoie de o hartă să te descurci), iar unele străduţe sunt cu adevărat înguste. Aici sunt nu numai magazine, ci şi bufete, restaurante, piaţete cu fântâni, hoteluri-han, grădini, moschei… În plus, atitudinea vânzătorilor este cu totul diferită: îţi trebuie multă tărie de spirit să îi refuzi. Nu numai că sunt insistenţi, dar se susţin unul pe altul, de ajungi să îţi zici cu lehamite, „what the heck?”, acceptând una din invitaţii.
Dau aici nişte sfaturi, le-am primit la rândul meu. Nu vă simţiţi obligaţi să cumpăraţi ceva, oricât timp a pierdut negustorul cu dumneavoastră. Şi oricâte ceaiuri v-a oferit. Nu intraţi, dacă se poate, în târguială cu el, e lipsă de maniere să o sistaţi, dar faceţi cea mai proastă ofertă posibilă (pentru negustor) şi ţineţi-vă de ea, până când el însuşi renunţă. Altfel, arătându-vă nehotărât, puteţi afla multe lucruri interesante de la ei. Cum se fac covoarele, cum să recunoaşteţi unul „autentic” (desigur, toate covoarele lui sunt autentice!), cum să recunoaşteţi un covor de patrimoniu (care vă poate fi confiscat la vamă…), cum se fac kilimurile, cum se prelucrează pielea sau se bat vasele din metal… Unele sunt cu adevărat deal-uri bune, ca de exemplu la bijuterii, dar oricât de bune, fiţi convinşi că în afara Bazarului (unde afluenţa de turişti şi chiriile sunt mari) veţi găsi ceva similar la sfert de preţ! Ar trebui să aveţi exact acest lucru în minte: vizita în Bazar să fie de informare şi de plăcere: beţi un ceai la una din cafenele din piaţă, discutaţi cu oamenii, vedeţi ce preţuri sunt pentru obiecte pe care intenţionaţi să le cumpăraţi – şi abia dacă nu aţi găsit în alt loc acel anumit lucru pe care intenţionaţi să îl aduceţi din Turcia, vă întoarceţi în Bazar. Românii ştiu, ei cumpără mai ales de pe străzile unde târguiesc locuitorii Istanbulului, nu în Bazar!
Bazarul de fapt se revarsă pe străzile încojurătoare atât spre Suleymaniye, cât şi spre Eminonu, cât şi până în bulevardul de pe coama colinei (Ienicerilor) şi chiar dincolo de el. În Cartier sunt însă multe alte lucruri de vizitat. La ieşirea spre vest a Bazarului este micul gang al Bazarului de Cărţi. Nu veţi găsi mare lucru (sunt totuşi şi cărţi second-hand în limba engleză, în caz că aţi citit-o pe cea ce o luaseră-ţi pe drum), majoritatea sunt în turceşte, unele chiar vechi, în caligrafie arabă, sunt şi multe gravuri… Dar multe sunt contrafăcute, deşi prezentate drept autentice!
Trecând spre vest pe bulevard, ajungeţi la Moschea Beyazid. Acesta nu este cel numit Ildirim (Fulgerul), ci Beyazid II, cel ce a luat de la Ştefan cetăţile la Mare. Moschea este tipic otomană – fără a avea strălucirea geamiilor construite de Sinan Paşa. În partea de vest a moscheii este Piaţa Beyazid (considerată centrul Istanbulului) şi Poarta Universităţii. De fapt, poarta este un arc de triumf ducând în Parcul Beyazid (şi din el şi la Universitate). Universitatea din Istanbul, numită şi Laleli, are de fapt alte patru porţi – ştiu asta pentru că am ratat o întâlnire pentru că termenul de „Poarta Universităţii” a fost prea vag… Contiuînd în jos pe Yeniceriler ajungeţi la Moschea Laleli, în stil „baroc” otoman, cu ornamentaţii bogate atât la exterior, cât şi în interior.
În spatele Universităţii, direct spre nord, este cea mai mare moschee din Istanbul, construită de Sinan Paşa pentru Solyman Magnificul, Suleymaniye Cami. Turcii îi spun lui Suleyman „Legiuitorul” – a fost sultanul pe timpul căruia Imperiul Otoman a ajuns la zenitul puterii sale. El a cucerit Ungaria, dar a fost oprit în faţa Vienei. Atunci s-a întors spre Răsărit şi a continuat cuceririle tatălui său, Selim I „cel Crunt”. Pe timpul lui s-a cucerit Arabia (inclusiv Mecca), astfel că el s-a numit nu numai Sultan, ci şi Calif. Numai din timpul lui oştile otomane au luptat sub „steagul verde al Profetului”. Orice pomenire a „steagului” în luptele lui Mircea, Vlad sau Ştefan sunt anacronisme! Totuşi, moscheea lui are doar patru minarete, semn că aparţine unui sultan (cea a lui Selim, din Konya, are cinci, iar Moschea Albastră are şase). Rolul lui în Moldova a fost mare: el a cucerit Suceava şi l-a destituit pe Petru Rareş. Pe hărţile otomane, Sultanatul este indicat ca ocupând Ţările Romîne – chiar dacă nu le-a trasnformat în paşalâcuri…
Pe drumul dintre Laleli şi Suleymaniye este o moschee nu foarte impunătoare – Kalenderhane Cami. Acesta a fost o biserică bizantină închinată Maicii Domnului (Theotokos Kyriotissa), transformată în moschee imediat după Cucerire. Are câteva panouri de marmură şi urme de frescă. O altă moschee interesantă, chiar la intrarea în Bazar – dar pe partea de Răsărit -, este Nuruosmaniye Cami (Lumina lui Osman) în stil Baroc Otoman. Spre sud de ea, la bulevard (care, de la Bazar spre est poartă numele de Divan Yolu (Calea Sfatului) este Cemberlitaş (Coloana Arsă, sau Cu Cercuri) a lui Constantin (ridicată să comemoreze mutarea capitalei). Este unul din monumentele cele mai venerate din Istanbul – dar nu poate fi fotografiată, aşa cum este acuma, înconjurată de schele. Pe acest loc era Forumul lui Constantin, din care nu a rămas nici o urmă.
Spre Est, de-a lungul Căii Sfatului, sunt tot felul de mici obiective de interes: moschei, băi, morminte… Pentru noi e mai interesant mormântul lui Sinan Paşa, marele vizir şi general turc – care şi-a pierdut dinţii (şi parte din oaste) la Călugăreni. Într-un cimitir pe partea stângă (nord) sunt câteva morminte monumentale (turbesi) ale câtorva din ultimii sultani (sec 18-19). Puţin în afara căii, spre sud, este a doua cisternă subterană bizantină, cea a „O mie şi Una de coloane” (Bimbirdirek) – dar care nu este pregătită pentru turişti. De fapt, un lacăt cât toate zilele ţine poarta închisă mai tot timpul.

 

NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Eminonu – la piciorul podului

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Eminonu – la piciorul podului</span>

Turcia, Istanbul, Eminonu

foto: Nick Sava

 

Acesta este cartierul de la picioarele colinei pe care e construit Cartierul Vechi al Istanbulului, chiar la marginea Cornului de Aur, peste apă de Galata. Are câteva obiective extrem de interesante, nu ar trebui ocolit, fie venind dinspre Galata, fie coborând dinspre Bazar şi Suleymaniye, fie venind dinspre Parcul Gulhane şi Capul Palatului (Seraglio Point).
Cel mai evident obiectiv este Yeni Cami (Moschea Nouă). Începută pe timpul lui Mihai Viteazul (de mama sultanului Mehmet III), a fost terminată pe la 1660 de mama sultanului Mehmet IV. În acelaşi plan arhitectonic ca şi Moschea Albastră şi Suleymaniye, dovedeşte că producţia de faianţă nu mai e ce-a fost, dar este totuşi impresionantă. În spatele ei se găseşte Bazarul Egiptean („de Mirodenii”), unde de fapt se vând şi dulciuri, rahat (lokum), alune de tot felul, fructe uscate, chiar brânzeturi… Exista şi o Piaţă de Flori şi inevitabilele terase – dar e un loc cu mult farmec prin jocul de culori a grămezilor de mirodenii. Mai spre nord de bazar se găseşte una din cele mai frumoase moschei, cea a lui Rustem Paşa, unul din vizirii lui Suleyman Magnificul şi ginere al sultanului. Moscheea a fost construită după planurile marelui arhitect Sinan Paşa şi are cel mai frumos mozaic de Iznik. E uşor să o rataţi, se găseşte pe o străduţă pornind din bazar, în dosul unei porţi de piatră modestă. Se urcă la etaj până la o terasă – şi acolo este intrarea în moschee. Nu se vede din stradă!
De aici, o stradă în pantă spre sud duce direct la Bazarul Acoperit. Dacă o luaţi pe străduţe spre sud-vest, ajungeţi la marea moschee Suleymaniye. În sus, pe malul Cornului, se ajunge în Fanar (Fener).

NICK SAVA – JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Beyoglu (Galata)

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA – JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Beyoglu (Galata)</span>
Turcia, Galata, Yeni- Conii

Foto: Nick Sava

 

Este cartierul din nord de Cornul de Aur, legat de zona veche a oraşului prin două poduri, după ce ani de zile a fost legat doar de un pod de pontoane. Ceea ce noi numim de obicei Galata este o peninsulă stâncoasă mărginită de Corn spre Sud, iar spre est, de Bosfor. Are puţine locuri interesante de vizitat, iar cele mai importante (Palatele, mai ales Dolmabahce) sunt accesibile din Bosfor, în cursul unei plimbări cu vaporaşul. Aici sunt stadioanele celor mai importante cluburi de fortbal tuceşti: Beşiktaş şi Galatasaray. Am constat că Hagi şi Lucescu sunt foarte cunoscuţi şi iubiţi de turcii din Istanbul.
Galata poate face obiectul unei plăcute plimbări de după-amiază. Cu ajutorul unui autobuz (sau cu tramvaiul) urcaţi în Piaţa Taksim şi de acolo coborâţi, vizitând cartierul, până la Podul Galatei, care leagă Karakoy de Eminonu. Piaţa este mare şi modernă, cu multe construcţii în stil european (hoteluri, ambasade, oficii, agenţii de turism… Are şi un MacD). Un tramvai stil „helveţian” (cu lanţuri) coboară cam jumătate de deal până în Piaţa Tunelului. De aici, o linie subterană de metrou vă duce în câteva minute în apropierea podului. În apropierea Pieţii Tunelului sunt de fapt lucrurile de interes: Pera Palas şi Mevlevi Lodge, o mânăstire cu grădină care e sediul dervişilor rotitori din Istanbul. E şi muzeu, dar interesante sunt spectacolele date de ei (informaţi-vă când). Altfel puteţi vedea căte un „rotitor” învârtindu-se pe vreun podium de lemn în diferite restaurante din zona veche…
Din Piaţă se poate rătăci pe străduţe spre răsărit, printre consulate de tot felul, ajungând în cel mai vechi (şi autentic) cartier din Galata, Cukurcuma (se citeste: Ciukurgiuma), cu florărese la tot pasul. Se poate continua, coborând dealul pe malul Bosforului, la Muzeul de Artă Modernă (care are în diplay lucrări de însemnaţi pictori europeni – achiziţionate de turci bogaţi). Din Piaţa Tunelului este însă o adevărată aventură să cobori dealul direct către pod, pe străduţe înguste, în pantă, cu scări, cu sute de magazine de „antiques”, instrumente muzicale, discuri, partituri… Se trece pe lângă faimosul Turn al Galatei, construit de genovezi pe la 1200. Cartierul a fost dat de bizantini genovezilor care ulterior i-au trădat, aducând pe capul lor cruciaţii celei de-a IV-a Cruciade, care au şi ocupat Constantinopolul în 1204 (pentru vreo 70 de ani). S-au împotrivit însă otomanilor, trebuind să fie cuceriţi. Pe la nord de Galata otomanii au aplicat faimoasa stratagemă care a contribuit la cucerirea cetăţii: vasele de război au fost duse pe bârne de lemn până în Cornul de Aur, închis cu lanţuri, cucerind astfel portul şi flota bizantină şi blocând definitiv Constantinopolul. Pe timpul otomanilor, cartierul a fost dat europenilor, astfel că e locuit şi azi de mulţi italieni, evrei, armeni, francezi, olandezi, germani…
Priveliştea de pe Turnul Galatei, ba chiar şi de pe Pod, este fantastică, mai ales la apus. Linia de moschei şi minarete de pe malul sud-vestic, în spatele cărora apune soarele, e de-a dreptul de legendă (şi apare în multe afişe turistice). Seara se poate continua pe o terasă, cu acelaşi decor. Sau cu o excursie cu vaporaşul pe Cornul de Aur, sau pe Bosfor. Călătoria pe Bosfor ar trebui totuşi să fie mai devreme, astfel fiind posibilă vizitarea Palatului Dolmabahce, ca şi interesante panorame ale malurilor Bosforului (cu cele două turnuri, Rumeli şi Anadolu Kavagi), satele pescăreşti, micile resorturi şi palate construite de sultani în sec XIX)
În sfârşit, traversarea podului (cu pasul) este interesantă în sine. Cei 2km de balustradă sunt aliniaţi de pescari „amatori” care prind plevuşcă (când prind ceva), şi se pot observa vaporaşe, ferries şi chiar vase maritime trecând pe sub pod, sau la gura Cornului, pe Bosfor. În tot acest timp, drept în faţă, avem panorama vechiului Istanbul, iar în spate măreţul turn al Galatei. Peştii pescuiţi îşi găsesc grabnic sfârşit pe plitele nenumăratelor restaurante construite sub pod (în partea dinspre Eminonu). Ele înlocuiesc una din atracţiile anilor trecuţi: sandvişurile cu peşte prăjit direct în barcă, vândute de pescari. Concurenţa mare face ca un sandviş să fie relativ ieftin (am avut unul cu o bere „mare” (500ml) la doar 6YL), dar peştii au oase! La tarabele de pe mal, din faţa staţiilor de ferry, se pot cumpăra sandvişuri cu peşte cu doar 2YL… Dar, iarăşi, o oră pe o terasă chiar deasupra apelor Cornului, cu soarele apunând în spatele Fanarului, face să nu regreţi diferenţa de bani!

 

NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Istanbul, inima

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Istanbul, inima</span>
Turcia, Istanbul, Galata

foto: Nick Sava

Orice vizitator al Turciei va trece, inevitabil, prin Istanbul. Chiar dacă intenţia lui este să meargă în Anatolia. Desigur, depinde de el să şi viziteze oraşul – dar pentru asta sunt necesare măcar patru zile pline!
Majoritatea românilor nu se încurcă vizitând moschei. Pentru ei e suficient Bazarul. Sosesc cu autobuzul în Laleli, pe Buyuk Raşid Paşa Cadesi (ciadesi = stradă), unde e sediul companiei de autobuze care asigură transportul dinspre şi înspre Europa de Est (România, Moldova, Ucraina), se cazează la unul din micile şi ieftinele hoteluri de alături şi pe urmă pornesc spre Bazar, pe Strada Ienicerilor (Yeniceriler Cadesi). Nu ştiu dacă apucă să vadă pe drum frumoasă geamie „barocă” Laleli, sau ruinele Forumului lui Teodosie, sau chiar să viziteze Piaţa Beyazid… E posibil ca unii să coboare, prima dată când sosesc în oraş, până la Sf. Sofia (nu sună bine să spună că nu au vizitat-o…)
Istanbulul este o metropolă. Are peste opt milioane locuitori, majoritatea trăind în cartierele noi, cu blocuri. Ei da, bine ar fi dacă şi cartierele româneşti de cutii de chibrituri ar arăta atâta inventivitate! Şi e păcat, că arhitecţii români nu sunt deloc lipsiţi de har… Circulaţia este, ca şi în Bucureşti, o problemă, mai ales în părţile vechi ale oraşului, cu străduţe înguste gâtuite de dughene… Se circulă, ca şi la Bucureşti, haotic, mai nimeni nu respectă legea… Iar locurile de parcare sunt, probabil, chiar mai rare ca la Bucureşti. În schimb, au o reţea foarte bună de autobuze, dolmuş-uri („maxi-taxi”) şi taxiuri, iar Metroul leagă aeroportul de zone importante ale oraşului. Sunt, de asemenea, două linii de tramvai, una spre Centrul Vechi, cealaltă spre Taksim, peste Cornul de Aur. Şi o mulţime de turci folosesc scuterul, motoreta şi motocicleta (mai puţin bicicleta).
De pe timpul lui Constantin cel Mare, Istanbulul a fost capitală – până când Ataturk a mutat capitala la Ankara. Mai întâi a Imperiului Roman, apoi al Imperiului Roman de Răsărit, apoi a Bizanţului, apoi a Regatului Latin şi iarăşi a Imperiului Bizantin, acum redus la „Rumelia”, şi, după Cucerire (turcii nu spun niciodată „Căderea Constantinopolului”, ci „Cucerirea” lui), în 1453, a Imperiului Otoman. Dar, pe când împăratul punea bazele Noii Rome, Bizantium avea deja o istorie de peste o mie de ani!
Nu se păstrează multe mărturii ale acestei existenţe bi-milenare, atât datorită faptului că oraşul este situat în zonă seismică, cât mai ales a nevoii de a face loc dezvoltării. Oraşul s-a căţărat pe sine însuşi de nenumărate ori. Dar ceva tot a mai rămas – şi azi face bucuria vizitatorilor. Istanbulul este o destinaţie de prim ordin a turiştilor din întreaga lume şi doar străbătând străzile oraşului îţi dai cel mai bine seama de acest adevăr.
În general, Istanbulul turistic este împărţit în patru zone: Cartierul Vechi (la sud de Corn), Beyoglu (numită de noi Galata), Zona Bazarului şi Zona Îndepărtată. Turiştii care se mulţumesc cu condiţii mai modeste de cazare, aşa-zişii „rucsăcari”, se duc aţă în Cartierul Vechi, unde găsesc multe cămine, pensiuni, hoteluri ieftine – şi unde sunt principalele obiective de vizitat din Istanbul. Accesul este facil şi relativ rapid: din Aeroport se ia metroul până la capătul tramvaiului (din păcate, nu îmi mai amintesc numele staţiei, cred că e a cincea de la aeroport; puteţi întreba când cumpăraţi fise/jetoane pentru metrou). Tramvaiul duce direct în Sultanahmet, centrul vechi al oraşului şi mai departe, în Eminonu, pe malul Cornului de Aur. De aici, alt metrou duce sus la piata Taksim.
Metroul îşi are capătul la Aksaray (pe unde trece şi tramvaiul şi e o staţie importantă de autobuze în toate direcţiile), dar după un ocol imposibil de vreo 40-50 min. Altă alternativă este să luaţi shuttle Havaş care vă duce, cu o oprire la Aksaray, direct la Taksim. Galata, mai ales zona pieţii Taksim, este zona turiştilor europeni şi americani, sosind cu tururi organizate. Acolo sunt mai toate hotelurile de lux, în frunte cu Marriot şi faimosul Pera Palas Hotel. Imposibil de scumpe, departe de zonele de interes – dar da, multe cu o panoramă de vis, deservite de restaurante de lux cu mâncăruri internaţionale (unde se cere cod al îmbrăcămintei!), cu multe baruri şi discoteci… Dar puţin altceva. Totuşi, eu îmi încep călătoria de aici, tocmai pentru că sunt mai puţine locuri de interes.

 

 

 

 

NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Dalyan

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Dalyan</span>
Turcia,Dalyan,Sultanye

foto: Nick Sava

Dalyan a fost o decizie de ultimul moment şi nu am regretat nici o clipă! E locul perfect de a pretrece un sejur. În multe privinţe, aminteşte de Costineşti – deşi nu are nici epavă, nici plajă de nudişti. În general, în Turcia este interzis atât nudismul, cât şi „topless”… Chiar numai turistele vestice au bikini, iar turcoaicele, de multe ori, se scaldă în şalvarii şi cu basmaua pe cap! Cel ce vrea totuşi să facă nudism la Dalyan probabil o poate face (pe propriul risc): plaja are mai bine de 8 km lungime! Un grup de nudişti, cu o persoană ţinând de „şase”, probabil nu are de ce se teme…
Orăşelul (nu mai mult de 6 mii locuitori) este de fapt un sat mai mare. Are o stradă principală, o piaţă centrală (unde este şi moscheia – dar, în locul veşnicului Ataturk, aici este o statuie cu două broaşte ţestoase careta cuplându-se – simbolul oraşului) – şi o promenadă pe marginea râului. Pentru că cel mai interesant element al oraşului este râul-canal Dalyan Cayi (se pronunţă… ceai), care este locul de scurgere al lacului Koycegiz Golu (ghiol), aflat în amonte de Dalyan la vreo 30 min (probabil vreo 15km). Râul „meandrează” la poalele stâncoase ale munţilor, făcând un mare loop chiar în zona Centrului. E mărginit de pâlcuri de stuf în care, ici şi colo, se ascund terase sau pensiuni. La cele de pe malul opus (vestic) se poate ajunge doar cu barca (proprietarii oferă serviciu gratuit clienţior).
Mai totul se găseşte pe strada principală, pe cea paralelă şi pe străduţele care le unesc sau care duc direct la malul râului. Sunt multe restaurante şi cafenele, majoritatea cu terasă. Mâncarea s-a scumpit, rar găseşti ceva sub 10YL, dar în general porţiile sunt mari şi săţioase. Un restaurant în Piaţa Centrală oferă peşte proaspăt (ţinut în gheaţă), în rest mai toate au kebab de tot felul, pide sau chiar pizza. Unul sau două servesc „mâncare turcească”, inclusiv din Cappadocia (tocană în ulcior). În foarte puţine locuri se serveşte vin – şi acolo preţurile sunt cu câteva lire mai mari. În schimb, toate servesc bere rece (la sticlă doar). Tot pe aceste străzi se găsesc pensiuni, magazine de covoare, bijuterii şi suveniruri, o cafenea „europeană” (patroana, Grete, este o nemţoaică) care serveşte cafea destul de scumpă şi prăjiturele, câteva magazine de fructe şi legume proaspete.
Desigur, vilegiaturiştii vin aici pentru plajă. Plaja nu este chiar aproape – ia cca. jumătate de oră ca să ajungi acolo. Plaja Izusu (se mai numeşte şi Careta) are de fapt două puncte unde se face plajă, la cele două capete. La primul, spre sud-est, se ajunge cu un minibuz care circulă cam din oră în oră între 9 şi 6 pm, trecând printr-un sat şi peste munte, cam în 30 min. Al doilea, la locul de vărsare al râului în mare, este accesat cu ajutorul bărcilor-taxi (în turcă: dolmuş) care coboară pe râu – cam tot 30 min. Este interesant de străbătut pentru că, după ce iese din zona oraşului, trece prin „delta” de la vărsarea râului în mare. Pe drum se pot vedea din apropiere mormintele „lyciene” şi se trece pe lângă pintenul în dosul căruia sunt ruinele cetăţii cariene Kaunos. Deseori se pot vedea păsări de baltă şi chiar broaşte ţestoase.
Am amintit de Careta. Numele ei ştiinţific este Careta careta, dar i se spune „broască ţestoasă cu cap de buştean. Plaja Izusu este una din singurele două plaje unde se reproduc. În mai vin şi depun ouăle în nisipul plajei, din care puii ies spre sfârşitul verii şi intră în mare. Din acest motiv, plaja a fost declarată rezervaţie naturală şi singurul hotel care fusese construit acolo a fost dărâmat (şi mutat): puii mergeau spre hotel în loc de mare, atraşi de lumini, şi mulţi mureau epuizaţi sau mâncaţi de pescăruşi. Acum e interzisă prezenţa pe plajă în timpul nopţii. De asemenea, este rezervată o porţiune de plajă (cam între 5 şi 10 m de la marginea apei, marcată cu sfoară, zonă în care nu e voie să se stea sau să se înfigă beţe, umbrele etc. E OK. să păşeşti peste cuiburile care sunt sub nisip, îngropate la cca 20-30 cm. Dimineaţa se pot vedea pe nisip urmele lăsate de ţestoase în timpul nopţii, precum şi locul unde au săpat (şi apoi acoperit) vreun cuib.
În fiecare loc de plajă este câte un „complex” – de fapt, o cafenea cu mese din bârne şi bănci, acoperite cu „ciuperci” din stuf. Alături este o mică încăpere în care o bătrână face pe loc un lachmacun (se pronunţă lahmagiun), un fel de scovergă pe care se pune, la alegere, carne tocată (prăjită), brânză, gemuri… Un fel de „clătită” ca o scoarţă. Bufetul este stil „fast-food”, cu hamburgheri, felii de pizza, cafea, ceai, apă şi bere rece, sucuri şi ciocolată. Totul este oferit de cooperativa locală (tot ea asigură bărcile pe râu). Deci, se poate „cooperativă”, chiar profitabilă, în economia de piaţă. Iar economia turcească este cea mai de piaţă! Bazarul e sufletul ei.
Apa e bună, nu foarte adâncă (dar nici prea mică), limpede – deşi nisipul este cam fin, probabil ca cel de la Mamaia. Asta nu e bine, deseori bate o briză destul de puternică din larg. Ea crează valuri care face înotul interesant, în schimb e aproape necesar să ocupi unul din şezlonguri (destul de scumpe – 5-6YL!), cu o pălărie de stuf deasupra. Cearşaful întins pe nisip (nimeni nu te împiedică să îl pui), se umple repede cu nisip…
Pe lângă plajă şi plimbarea de seară pe promenadă, Dalyan oferă câteva distracţii rar întâlnite în alte părţi. Peste râu se găsesc mormintele lyciene, săpate în stâncă. Kaunos a fost o cetate kariană situată chiar la graniţa dintre Karia şi Lycia. A fost înfiinţată pe la 900 î.Hr. şi pe la 400 a fost o cetate foarte importantă. Prezintă influenţe ale ambelor culturi, totuşi Lycia era mai aproape decât capitala regatului Karia, care se afla la Halykarnasus (actualul Bodrum). Deci, mormintele sunt cât se poate de interesante şi numeroase. Se pot vedea de pe malul râului sau din barcă, şi multe pensiuni şi hoteluri au camere cu vedere directă spre faţa muntelui unde au fost săpate. În pensiunea în care am locuit aveam o astfel de privelişte, atât de pe balcon cât şi de pe terasa unde se servea micul dejun. Am făcut multe poze, dar pe urmă le-am şters, înlocuindu-le cu poze luate din apropiere. Ruinele Kaunosului se pot vizita tranversând râul cu barca (e mai ieftin să rezervi unul din tururile organizate de coop). Este un teatru foarte bine păstrat, o acropolă şi alte câteva ruine mai puţin interesante (o basilică, băi, ziduri, morminte…). Un tur ia circa 2 ore.
Locuitorii profitau de pescuitul bogat de pe râu, cu ajutorul unor coşuri şi ţarcuri instalate direct în apă (numite, în turcă, dalyanlar – de unde şi numele râului şi satului). Industria continuă şi azi. În schimb, „delta” şi mlaştina îi făcea pe locuitorii din Kaunos să sufere de malarie – probabil motivul pentru care au părăsit până la urmă cetatea şi s-au mutat în câmpia de pe malul drept al râului. În antichitate se folosea expresia „a avea ochii galbeni ca unul din Kaunos”.
Lacul Koycegiz, altă destinaţie a turiştilor, este un frumos lac albastru înconjurat de munţi, relativ mare. Ici şi colo se pot vedea pâlcuri de stuf, iar păsările de baltă sunt foarte numeroase – semn că lacul e plin de peşte. În partea nordică a lui este localitatea Koycegiz, un orăşel de circa 10 mii locuitori, agro-industrial, în care pescuitul este principala activitate. A început să fie căutat de turişti (mai ales turci), care se bucură de liniştea şi serenitatea lacului, pescuind, navigând – şi frecventând băile de nămol din zonă. O dată pe săptămână se ţine un târg la care participă mai toate satele din zonă – astfel că marţi se organizează excursii cu barca din Dalyan la Koycegiz.
Sunt două „staţiuni” – băi de nămol. Una este chiar în aval de Dalyan, neorganizată (bazine din lemn), dar foarte bune, şi Sultaniye Kaplicalan („Băile termale ale Sultanului”), aflată la circa 30 km de Koycegiz (circa 45 min de Dalyan). Apa este sulfuroasă şi folositoare, ca şi nămolul, în foarte multe afecţiuni (mai ales periferice şi diabet); izvoarele termale au temperatura destul de ridicată, peste 40C. Sunt de fapt două bazine, unul puţin adânc pe fundul căruia se acumulează nămolul (când se usucă, este aproape alb) şi unul cu două izvoare fierbinţi; „clătirea” se face la duşuri sau direct în lac – a cărui apă era neaşteptat de caldă!
Principalul inconvenient al Dalyanului este depărtarea mare de mijloacele de acces din Europa. Se află la cca 5 ore de aeroportul din Izmir, cam tot atât faţă de cel din Antalya, iar cel din apropiere (Dalaman) este mic şi deschis numai vara. În general, autobuzele trec pe şosea şi te lasă în cel mai apropiat oraş, Ortaca (circa 15 mii loc), la vreo 15 km – 15 min cu dolmuşul („maxi-taxi”). Partea bună este că aceste microbuze circulă extrem de des, probabil tot la 20 min.

 

 

 

NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Fethiye, perla Mediteranei turceşti

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Fethiye, perla Mediteranei turceşti</span>
Turcia, Fethye
foto: Nick Sava
Oraşul Fethiye este inima fostului regat Lycia. Capitala era la Xanthos, în munţi, la cca 65 km, iar în antichitate marele port lycian era Patara, dar în zilele noastre acele localităţi sunt doar o grămadă de ruine.
Fethiye (fostul Thalmassos) a profitat de golful extrem de generos şi lipsit de ape curgătoare, astfel că aici nu a avut loc fenomenul care a ucis atâtea porturi antice: colmatarea. A fost un oraş-port lipsit de importanţă, profitând de port şi de câmpia litorală. În urmă cu două decenii a fost descoperit de turişti şi în aceste zile numără peste 65 mii locuitori. Se construieşte masiv – mai ales drumurile sunt cam ca cele din Bucureşti… Are o marina care le concurează pe cele din Marmaris şi Bodrum, de unde se organizează excursii cu caicul în golf, la cele „12 insule” (de fapt, vreo 5-6). Are o plajă relativ bună, cu nisip nu foarte fin, care acum mai bine de un deceniu era destinaţia vilegiaturiştilor – drept care e mărginită de un şir banal de hoteluri şi restaurante. Caliş se găseşte la circa 5Km nord-est de centru.
Oraşul este interesant de vizitat (şi de locuit în el, pentru o perioadă). Hotelurile sunt ieftine, pensiunile încă mai ieftine, mai ales cele din jurul centrului vechi al oraşului. Mormântul tipic lycian al lui Amyntas, cu coloane doriene, e săpat în stâncă chiar deasupra Centrului. Alături este fortăreaţa construită de cruciaţi. La poalele ei este singura ruină antică: un mic teatru roman, bine păstrat, chiar alături de port. Prin parcuri şi grădini se pot vedea sarcofage tipic lyciene, cu creastă. Muzeul este interesant, fără a fi de prim rang.
Tot în apropierea portului este bazarul., având şi o hală acoperită de fructe, legume, carne şi peşte. Aici am întâlnit un tip interesant de restaurant: la mijloc este o „hală de peşte”, tejghele de piatră puse în cerc pe care sunt expuse vieţuitoarele marine (nu doar peşti) abia scoase din apă, ţinute prospete (unele chiar vii) în zăpadă şi gheaţă. Consumatorul îşi alege „animalul” (sau porţiune din el), îl cântăreşte, îl plăteşte şi îl duce la unul din restaurantele din jur. Aici, acesta este preparat (pe grătar, cel mai adesea, dar şi pe ţăpuşă, în tigaie…), i se adaugă legume, o salată, o bere, pâine. Restaurantul percepe 5YL – marele cost este la tejgheaua cu peşti.
Fethiye este locul în care am mâncat cel mai ieftin în Turcia. Dacă te mulţumeşti cu o pide (un fel de pizza turcească), te costă cam 3YL – dacă nu am spus-o până acum, o zic aici: o liră „nouă” (Yeny Lira) e cam cât un Leu Nou (RON) -, uneori cu bere cu tot! O mâncare caldă la o lokanta (un fel de bufet express) costă cca 3-4 YL, de obicei o tocană cu legume şi carne (aşa-zisul guvec – se pronunţă ghiuveci) sau mâncare de fasole excelentă. Au mult sos gustos în care se poate muia excelenta franzelă – care se dă gratis, în cantităţi nelimitate! Un turist deloc pretenţios se poate drescurca uşor cu 10YL pe zi pentru mâncare!
Dar Fethiye este locul de plecare către alte locuri, (discutabil) mai interesante. Principala destinaţie este Oludeniz, la 15km, marea găselniţă publicitară a Turciei turistice. Într-adevăr, plaja din jurul lagunei din acestă staţiune arată ca în vis! Albastrul adânc, uneori puţin siniliu, înconjurat de verdele de smarald al pădurii şi mărginit de salba de onix galben al plajei, pe care se suprapun uneori vreun deltaplan (sau parapantă) îi face pe vilegiaturiştii lumii să saliveze. Şi atunci umplu staţiunea.
Într-adevăr, Oludeniz (în turcă: marea calmă) are tot ce îşi poate dori un turist. O plajă atât spre mare, bătută de valuri, cât şi spre lagună, tocmai bună pentru copii, şezlonguri şi umbrele, un mic sătuc cu zeci de magazine, restaurante, bufete, pensiuni şi mici hoteluri cu piscină, un debarcader de unde caice cu pânze cu aspect medieval te pot lua în tururi prin golf (care durează cca 6 ore) şi mai ales o creastă a muntelui Babadag (cca 600m înălţime), chiar deasupra golfului, de unde te poţi arunca cu paraşuta sau deltaplanul…
Dar diavolul este în detalii. Plaja este acoperită cu pietricele, deloc plăcute sub talpă. Zilele senine sunt mult mai rare, chiar decât în Fethiye – ceţurile stau pe Babadag până spre prânz… Intrarea în mare este dificilă şi neplăcută, la doar trei paşi fiind un reef (brâu neîntrerupt de piatră) acoperit cu alge alunecoase. Se poate sări în apă de pe cele câteva platforme plutitoare (instabile), dar ieşirea din mare este cu atât mai dificilă. Mai toţi vilegiaturiştii au genunchii juliţi… Să nu ne mirăm că majoritatea preferă plaja spre lagună, chiar dacă trebuie să meargă treizeci de metri până le ajunge apa la brâu.
Restaurantele sunt cele mai scumpe din Turcia, chiar mai scumpe decât cele din Istanbul (nu am fost, totuşi, în Bodrum…), iar hotelurile sunt accesibile doar celor cu bani. După prima zi de plajă, nu m-au mai mirat deloc piscinele din curţile hotelurilor. Mulţi turişti preferă însă cazarea în micuţul resort Ovacik, pe deal deasupra staţiunii Oludeniz la vreo 3 km (pe traseul autobuzelor extrem de regulate, la cca 15 minute unul de altul).
Alt loc demn de vizitat în apropierea oraşului Fethiye este Kayakoy (Kaya, numit de localnici). În antichitate a fost localitatea numită Karmilassos, dar pe urmă a fost locuită de greci, care i-au spus Levissi. Când grecii au fost expulzaţi (1923), satul de 2000 de case din piatră a rămas pustiu. Azi este poate cel mai vestit oraş-fantomă din Turcia. Se păstrează şi ruina unei biserici, dar în rest nu sunt multe lucuri interesante de văzut. Decât satul în sine, impresionant. Mulţi investitori ar fi vrut să-l dezvolte turistic, dar guvernul turc l-a declarat monument de patrimoniu. Se poate ajunge la el fie pe jos, direct din Fethyie (vreo 6 km), fie prin Hisaronu, câţiva kilometri din Ovacik.
Am amintit de tururile pe caicuri organizate în golf. Ele pornesc de obicei din Oludeniz. Traseul este standard: Valea Fluturilor, Gemille Beach, Blue Cove şi insula Sf. Nicolas. Valea Fluturilor este un „cove”, un golfuleţ adânc înconjurat de culmi muntoase stâncoase, pe care deseori vezi capre sălbatice (mai curând, sălbăticite) păscând. Plaja bună, dar micuţă, este mărginită de o mică poiană cu grădini şi camping (plus câteva căsuţe din lemn acoperite cu stuf sau cocoţate în copaci), cu o cafenea cu plită unde un bucătar face de obicei pide, şaşlîk, dar şi alte mâncăruri convenite cu locatarii. Este un loc rupt de lume – după ce barcazele încetează să mai sosească… Caicul stă de obicei o oră. Timp suficient pentru un ceai şi puţină plajă, dar nu pentru a urca pe platforma superioară a văii, acolo unde spre sfârşitul lui mai se pot vedea fluturii; mari cât o palmă, dungaţi (numiţi şi Jersey Tiger). Dar valea este un adevărat paradis, plină de flori mai tot timpul anului. Cui îi place campingul în sălbăticie, o şedere de câteva zile în Valea Fluturilor poate însemna destinaţia de vis.
Următoarea oprire este de-a curmezişul golfului, la Gemille – altă plajă, altă oprire de o oră. Blue Cove este exact asta: un mic cove de un albastru ireal, pe fundalul pietrii sure deschise la culoare. Deaupra falezei este pădurea… Iar pe fundul cove-ului, nu acolo unde apa este albastră şi extrem de adâncă, ci chiar la marginea bolovanilor care atrag scăldătorii, sunt pâlcuri de arici de mare! Nu puţini turişti pleacă de acolo cu ţepi dureroşi în mână – care se şi pot infecta. Un remediu (aflat de la căpitanul barcazului): ţineţi mâna o oră scufundată în ulei de măsline. Acele vor ieşi singure, făsă să se infecteze. Insula San Nicolas este un loc de oprire mai ales pentru a prilejui ceva comerţ localnicilor. Există ruine, desigur – insula a fost o localitate destul de însemnată până în Evul Mediu, punct de oprire pentru corăbii. Acum sunt numai ruine, din vărf până aproape de apă. În funcţie de timpul rămas la dispoziţie, barcazul s-ar putea opri într-un alt loc, la alegerea căpitanului-timonier, de unde se poate face baie sărind de pe platformele amenajate pe barcaz, sau coborând pe scările speciale scufundate în apă.
Dar un alt motiv pentru care am ales Fethyie a fost cel că de aici se pot organiza excursii spre oraşele antice (azi, ruine) lyciene. Din anumite motive, agenţiile de turism nu sunt deocamdată interesate să le organizeze, se pot lua autobuze care te lasă relativ aproape de situri (de unde se merge cu vreo ocazie, dar de obicei pe jos…), sau se poate inchiria o maşină timp de o zi (pot fi acoperite cele mai importante – cea mai depărtată este ruina de la Patara). Ele sunt următoarele: Tlos (o aşezare pe culmea unui promontoriu, greu de ajuns la ea dar cu panorame excelente; o acropolă, morminte săpate în stâncă, sarcofage… şi un teatru roman!); Saklikent (nu este ruină lyciană – ci monument natural: un canyon, uneori nu mai lat de doi metri, cu pereţi verticali de sute de metri, cu un pârâu rece ca gheaţa pe fund, lung de vreo 25 km. Se pot vizita primii doi kilometri pe podeţ, mai departe cu… papuci de cauciuc. Câteva restaurante oferă păstrăvi scoşi direct din pârâu, pe platforme pe sub care apele curg învolburate); Pinara (morminte săpate sub formă de „columbar”, printre cele mai interesante), Sydima, Latoon (locul în care, se zice, s-ar fi retras Leto, mama gemenilor Apollo şi Artemis; templu, nymphaeum, teatru); Xanthos, fosta capitală a regatului lycian (teatru, sarcofage, mominte). La 7km spre est se ajunge la Patara, principalul port lycian din vechime, loc în care şi Sf. Pavel a făcut un scurt popas (să schimbe corabia). Era principalul port de grâne, de multe ori corăbiile le aduceau din Egipt până aici, unde aşteptau în mari siluzori să fie preluate de corăbii care le transportau în Grecia şi Italia. Are una din cele mai generoase plaje cu nisip fin (lungă de vreo 12 km!), un teatru pe jumătate îngropat în nisip şi ruine de silozuri – dar puţine amenajări, plaja deschisă, arsă de soare (de evitat în plină vară!) şi distanţă mare de parcurs pe jos de la şosea, sau chiar din micul sat (lipsit de asemenea de locuri de cazare) – câţiva kilometri pe jos.

 

NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Staţiunile – câteva din cele multe

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA</span> <span class="entry-subtitle">Staţiunile – câteva din cele multe</span>
Turcia, Side, Reef
foto: Nick Sava
Când am hotărât să las loc de câteva zile de litoral în cele 31 de zile de vacanţă în Turcia, a fost destul de greu să mă decid unde le voi petrece. Am renunţat rapid la staţiunile de pe malul Mării Negre. Era începutul lui iunie şi Marea Neagră era încă rece. În plus, era departe, afară din traseu. O următoare opţiune era o staţiune-oraş la Mediterana. Litoralul mediteranean prezintă trei „cocoaşe” mărginite de golfuri. În partea de vest, fosta Carie, principalele staţiuni sunt Bodrum (fostul Halikarnasus) şi Marmaris. Ele sunt staţiuni vestite, bogate, preferate de cei ce merg să petreacă vacanţe pe iahturi, fără a avea plaje deosebit de atragătoare, şi cu viaţă de noapte cât se poate de cosmopolită. A doua zonă este în sudul munţilor Baba Dagi, cu principalele staţiuni Fethiye, Kalkan, Kaş, Myra – în fosta regiune antică Lygia. Dincolo de adâncul golf al Antalyiei, în sudul munţilor Taurus, Anamur şi Silifke. Desigur, erau localităţile din Golful Antalya: Phaselis, Antalya, Side, Alanya. O ultimă opţiune erau staţiunile de la Marea Egee. Pornind de sus, din Nord, ele erau Ayvalik, Aliaca, Foca, Ceşme, Kusadasi şi Altînkum (Dydima), plus câteva locale, de mic interes (deocamdată).
Am ales, cu mare greutate, trei din ele. Prima, aproape inevitabil (tot mi se termina acolo traseul de documentare) a fost Antalya. Ştiam că din ţară se fac curse-charter în această staţiune. Abia ajuns acolo am văzut că Antalya este un oraş mare, peste 1.5 milioane locuitori, şi că „staţiunile” sunt în afara oraşului, ori Phaselis spre apus, ori Side spre răsărit. Am făcut o dimineaţă plajă pe plaja de apus a oraşului, dar am petrecut două zile la Side şi alta pe mica plajă de lângă Portul Roman. Dacă ar fi să aleg acum un sejur estival în Turcia, aş opta pentru Side.
A doua destinaţie a fost Fethiye. Este centrul lumii Lykiene, cu nenumărate posibilităţi de trasee arheologice în jur, o plajă locală bună (amestec de nisip şi pietricele – nisipul fiind prioritar), un oraş interesant, o staţiune limitrofă de renume internaţional (ca de obicei, nu luaţi sacul la pomul lăudat…) Este un loc unde se poate petrece o săptămână cât se poate de variat şi interesant. Păcatul mare este că e departe. Este un aeroport nu prea departe, dar primeşte numai curse locale (turceşti, adică) relativ scumpe şi doar în timpul sezonului de vară.
A treia staţiune aleasă a fost una mai puţin cunoscută (abia acum au început europenii să audă de ea…), Dalyan. Am petrecut acolo şase zile şi nu regret nici o clipă decizia. Nu mă miră deloc că numeroşi europeni, mai ales olandezi, şi-au făcut din ea staţiunea preferată, venind cu toată familia an de an. Mulţi şi-au cumpărat proprietăţi în zonă.
Altă plajă pe care am petrecut câteva zile a fost Pamucak, lângă Selcuk. Am prezentat-o când am vorbit de orăşel.
Plajă la poalele ruinelor
Deşi am petrecut numai două zile în Side şi, deşi am făcut-o pornind din Antalya, o prezint separat ca staţiune de sine stătătoare. Dacă, vreodată, va fi să doresc un sejur pe litoral în Turcia de 10-12 zile, voi alege cu certitudine Side.
Side are tot ce îşi poate dori un vilegiaturist modern. Este, într-adevăr, departe. Singurul mijloc de transport rapid şi comod este avionul – până la Antalya. Este o destinaţie charter organizată în România, la un preţ extrem de atrăgător. Este listată de obicei sub „Antalya-charters”; atenţie să alegeţi Side, şi nu Kemer/Phaselis!
Se zice că Side a fost fondat de nişte colonişti eolieni pe la 600 îHr, dar când a ajuns Alexandru acolo ei uitaseră limba greacă… Side ar putea să însemne „rodie” într-o limbă anatoliană locală. Sub greci, localnicii s-au ocupat cu pescuitul, comerţul şi, mai ales pirateria, devenind şi un vestit târg de sclavi. Profitau de portul puternic întărit şi de cetatea construită pe un promontoriu înconjurat de mare din trei părţi. Romanii au stârpit pirateria, aşa că oraşul a decăzut economic. Totuşi, Antonius şi Cleopatra au ales această cetate să se întâlnească şi petreacă luna de miere.
Staţiunea este cât se poate de interesantă. După ce localnicii greci au fost deportaţi în 1923, locul lor a fost luat de turci sosiţi din Creta. Aceştia au transformat oraşul-port într-un bazar deschis şi l-au pus pe harta turistică a Turciei. Profită de cele trei plaje excelente, cu nisip nu extrem de fin, lungite chiar la picioarele ruinelor. Multe monumente se păstrează în ruine impresionante, mai ales teatrul. Se pot vizita de asemenea Monumentul lui Vespasian cu Poarta-Arc de triumf şi strada cu coloane, Muzeul organizat în termele romane, clădirile creştine dinspe est (Casa Episcopală, Basilica şi un Baptisterium), Agora, un Nymphaeum (Fântână monumentală) – chiar la intrarea în perimetrul cetăţii antice. Toate pot văzute venind dinspre autogară spre oraş.
Ieşind din zona fortificată, pătrundem pe străduţele-bazar ale staţiunii. Sute, mii de mici magazine, tarabe, pensiuni, restaurante… cu mii de turişti căutând acel deal (în eng.) deosebit, de covoare, pielărie, bijuterii. Sau doar pierzând timpul, spre seară. Dincolo, înspre capul peninsulei, deasupra portului, este fostul Templu al lui Apollo şi cel al Athenei. Nu se păstrează decât câteva coloane şi arce, dar ele fac o imagine deosebită mai ales la apusul soarelui, când iau foc în soarele ce vine peste largul golf Anthalya.
De obicei pensiunile sunt rezervate, e greu de găsit cazare în high seazon. Grupurile sunt totuşi cazate (de obice)la hotelurile construite la nord-vest de staţiune, la marginea plajei ce se întinde pe mai bine de 20 km, sau la sud, spre Alanya, la terenulrile de golf de la Belek. Mulţi turişti preferă să caute cazare în principalul oraş din zonă, Manavgat, aflat la vreo 5 km pe deal, la picioarele munţilor, peste 70 mii locuitori, de unde curse din sfert în sfert de oră te aduc în câteva minute la autogară. De menţionat: Side este un oraş în totalitate pietonal!
De la Side se pot organiza excursii în împrejurimi. Cel mai apropiat loc de interes este Cascada Manavgat (9km), nu foarte spectaculoasă, dar care oferă un loc răcoros, propice unui picnic după arşiţa plajei. În apropiere, la Belek (între Manavgat şi Alanya), este cel mai important teren de golf din Turcia. Alanya poate fi destinaţia unei excursii de jumătate de zi (50km sud), cu impunătoarea fortăreaţă bizantină (cu o frumoasă catedrală bizantină în interiorul fortificaţiilor.) În port se găseşte faimosul Turn Roşu, hexagonal, construit de selgiucizi. Are bune locuri de plajă şi baie, şi chiar la picioarele fortăreţei se găsesc grote (cea mai vestită e cea Albastră) cu stalactie, stalagmite şi jocuri de lumini – vizitabile cu bărci din port.
O excursie mai interesantă, de o zi, este cea către Antalya, aflată la circa 80 km nord-vest de Side (cca 1 oră şi un sfert cu autobuzul). Se pot eventual înghesui chiar câteva ore de plajă (deşi plaja vă va face să doriţi revenirea grabnică la Side). Între Muzeu şi Kaleici, vă puteţi petrece câteva ore interesante. De asemenea, de la Side se pot organiza excursii la Aspendos, Selge şi Perge – deseori băgate toate într-un tur de câteva ore. Cu puţin noroc, puteţi avea prilejul unui spectacol la teatrul din Aspendos – sau chiar cel din Side.

 

 

 

%d bloggers like this: