Nick Sava – O vizită pe Granville Island

Nick Sava – O vizită pe Granville Island

Granville Island

Cele mai multe vederi din Vancouver prezintă zgîrie-norii din Downtown (Centru), cu părţi din Burrard Inlet (“fiord”) şi Parcul Stanley în fundal – uneori şi cu o panoramă spre North Vancouver şi lanţul muntos din spatele lui, de obicei acoperit cu zăpadă pînă târziu în vară. Totuşi, nu Downtown este cea mai frumoasă zonă a Metropolei. Vancouveriţii o ştiu, curînd află acest lucru şi turiştii.

Mie îmi place cel mai mult zona „Insulei” Granville. Este, cumva, considerată a fi situată în „centru” – deşi este chiar la limita sudică a Downtown-ului. Este mai curînd la limita nordica a „centrului” oraşului Vancouver (unul din multele oraşe care formează Marele Vancouver), care se întinde de-a lungul Broadway-lui, artera principală a oraşului, pe cîţiva kilometri – între Main şi Alma, dar concentrată în două zone: Grenville-Burrard şi Cartierul Grecesc.

Strada Grenville este o arteră importantă a Marelui Vancouver, lungindu-se, practic, din Downtown pînă în sud, la Frazer River. Porţiunea din Downtown se leagă de cea din Vancouver prin podul de peste False Creek. Ei bine, Granville Island se află exact sub acest pod. Nu este chiar o insulă – mai curînd un promontoriu ieşind în apele „fiordului”. Pentru că ăsta este „False Creek” – Rîul Fals. Cînd Vancouver, exploratorul englez care ajungea pentru prima dată în această zonă a Pacificului a zărit şuviţa de apă strecurîndu-se printre dealuri, a gîndit că este un „pîrîu”. Ulterior şi-a dat seama că apa era salină – deci, parte din ocean. Era un simplu fiord îngust – dar cu maluri mai puţin înalte şi abrupte decît fiordurile scandinave, cu care suntem atît de obişnuiţi (măcar din poze, dacă nu vizitîndu-le). False Creek se întinde cîţiva kilometri spre est, pînă în zona istmului care leagă Vancouver de Sowntown.

Promontoriul care a devenit „insulă” în momentul în care un golfuleţ subţire  lateral (spre sud) a tăiat aproape complet promontoriul de mal. Istmul care îl leagă de mal – în zona marinei (debarcaderului) este zona de acces al maşinilor spre „insulă”. Pietoniii mai au două podeţe peste golfuleţ, puînd accesa insula direct dinspre parcul care însoţeşte inletul (False Creek) pe toată lungimea lui, chiar la nord de Broadway.

Insula, o zonă cvasy-industrială pănă prin anii 70 – pe ea erau şantiere navale, docuri, magazii, o fabrică de ciment, ateliere de reparaţii (şi cîteva căsuţe), a fost transformată complet după aceea, devenind unul (poate chiar cel mai) important punct turistic al Metropolei. În construcţiile (cele mai multe metalice) dezafectate au fost înfiinţate magazine, buticuri, teatre, restaurante, muzee, galerii de artă – şi Institutul de Artă şi Design „Emily Carr”. Acest lucru a făcut ca întreaga Insulă să devină un centru artistic şi cultural, legat mai ales de artele plastice. Pe lîngă institut, sunt deschise cîteva galerii de pictură (din care două sunt atelierele artiştilor, care lucrează în faţa vizitatorilor), dar sunt şi ateliere de sticlărie, metal, sculptură (din care unul este al băştinaşilor care sculptează totemuri şi stîlpi totemici), tapiţerie, artă cinetică, op-art, modelaj (trenuri, maşini, vapoare în miniatură)… În plus, sunt cîteva magazine de materiale de artă – din care Opus este cel mai cunoscut.

Sunt şi alte forme de artă. Sunt două teatre – unul „de vară”, dar pe terasa din faţa Pieţei se produc, cîte 30 de minute, tot felul de artişti – de la pantomimă, stand-up theatre, instrumentişti (vioară, chitară clasică, formaţii duo, trio şi chiar „fanfare”), recitatori şi povestitori (story-tallers – pentru copii şi maturi), dansatori, echilibrişti şi clowni… Aceste spectacole care se desfăşoară pe durata întregii zile (mai ales vara, cînd nu plouă), sunt subvenţionate de Primărie, care astfel dă de lucru artiştilor (da, au şi cîte o pălărie în faţă…), atrăgînd totdată turiştii. În zona respectivă, cu multe bănci şi blocuri de piatră, turiştii mănîncă produse „fast-food cumpărate direct din Piaţă sau zona „food-court” a Pieţei, urmărind performanţele artiştilor „amatori (majoritatea extrem de talentaţi, dar care preferă această formă de spectacol „fringe” – în afara sistemului instituţionalizat).

Piaţa, că tot am amintit de ea, este o Hală – „Farmers’ Market – la care producători din fermele din jurul Metropolei (mai ales mai spre sud, în Delta) şi din portul Setevenson aduc produse naturale proaspete, de obicei bio (legume, fructe, peşte, carne), dar şi produse „de casă”: afumături, brînzeturi, miere, prăjituri – dar mai deloc „artizanat” sau, Doamne fereşte, kitchuleţe.  Piaţa se află exact sub Podul Granville, între stîlpii groşi ai podului, şi are o suprafaţă destul de mare – mai mare decît oricare piaţă agro văzută de mine în România. Foarte mulţi locuitori ai Centrului se aprovizionează din Granville Market, venind ori cu maşina, ori cu vaporaşul care face trecerea Creek-ului la fiecare jumătate de oră, chiar în zona pieţei.

Spre vest de Piaţă se găsesc atelierele „navale” – de fapt, nişte ateliere unde se repară (sau chiar construiesc) iahturi şi şalupe „de lux”.  Spre sud de ele este Debarcaderul (Marina) unde multe din ele se şi vînd. Debarcaderul principal este în capătul estic al Insulei, udne se pot admira iahturi mai mari sau mai mici, ancorate acolo, unele din ele ajungînd la preţuri fabuloase – chiar şi 100 de milioane de dolari! Dacă pe iahturile de vînzare oricine se poate urca şi vizita, acestea sunt private şi prin poarta spre chei se intră doar cu carduri speciale. Alături, spre nord – chiar pe firul principal al fiordului – se poate admira „satul plutitor” – un mănunchi de case „lacustre” construite pe pontoane. E drept, satul este mai mic decît cel din Seattle (apare în filmul „Sleepless in Seattle”, Tom Hanks trăind într-o astfel de casă) sau chiar cel din Victoria. Cel puţin aparent, casele-vile au absolut tot ce îi trebuie unei case moderne, civilizate, deşi, evident, le lipseşte… canalizarea. Avantajul este că, dacă te plictiseşti stînd într-un loc, chemi un remorcher să te mute în alt punct al Creek-ului…

Bineînţeles, Insula are şi o mare zonă verde – în prelungirea parcului de pe malul sudic al Creek-ului. Aici se află atît unul din teatre, cît şi terenuri de tenis, de basket, volei, locuri de joacă pentru copii, alei, bănci, fîntîni, din nou, restaurante cu terasă. Şi, spre deosebire de parcurile din România, vizitatorii pot călca pe iarbă, se pot aşeza sau culca pe ea, copiii (şi cîinii) se pot juca… Cu toate acestea, ele impresionează prin curăţenie şi prospeţimea ierbii, prin coloritul zonelor florale şi zonele umbrite de copaci (în număr mic, totuşi). Dacă zona vestică este aglomerată de clădiri, zona estică a Insulei este aproape în întregime un parc.

Ce mai este pe Insulă? Păi, este un mare magazin de jucării – un adevărat univers deschis copiilor şi părinţilor lor. Mai este o berărie – fabrică de bere. Nu este mare şi este un adevărat muzeu: totul este la vedere, poţi urmări (însoţit de un ghid, dacă doreşti) întregul proces de obţinere a berii. Berea poate fi degustată (sau băută) în restaurantul berăriei – sau cumpărată din magazinul de prezentare. Berea Granville se produce în patru varietăţi (de la blondă la brună, cu diferite grade) şi pentru degustare eşti servit cu un set de patru păhărele de 150 ml. Pînă prin 2005-6, berea respectivă (avînd şi o reţetă proprie) putea fi cumpărată numai din magazinul berăriei şi în limita cantităţilor disponibile. Ulterior, a început să apară cutii de 6 sticle prin unele magazine specializate în vînzarea alcoolului (Liquor Store sau Beer/Wine). În Canada, alcoolul nu se poate cumpăra la Mall sau în magaztinele alimentare! În schimb, în America, berea se poate cumpăra şi la benzinării…

Mai sunt magazinele specializate în produse de peşte şi fructe de mare. Erau două – între atelierele navale şi Marina. Produsele erau marine 100% – de la diferite soiuri de somon şi cod pănă la scoici, homari şi caracatiţe. Cele mai multe erau „catch of the day” – proaspăt pescuite, dar erau şi de crescătorie – mai ales homarii. Din cauza pescuirii intensive, au devenit o specie în pericol, aşa că acum este mai ales de cultură (în apă de mare). Sunt două specii de „homari”: homarul propriu-zis, care trăieşte în Atlantic, mai ales pe coastă estică a continentului nord-american, şi „lobster” – care e puţin mai mic, fără cleşti (seamănă cu un shrimp uriaş) şi trăieşte în Pacific. Homarul este negru iar lobsterul deschis la culoare, cu nuanţe de la crem la roz. Homarul este, acum, mai ales de cultură, pe cînd lobsterul este aproape exclusiv de pescuit (din Mexic, în special. La gust sunt absolut identici.

Vizita mea spre Insula Grenviulle începea, mai mereu, chiar pe Strada Granville. Era o zonă pe care o vizitam des – mai ales pentru că am locuit cîţiva ani pe o stradă alăturată (la vreo 500m) şi am avut şi, timp de cîţiva ani, un job în zonă. Este o stradă „comercială”, cu magazine, bănci buticuri, restaurante şi cîteva galerii de artă. Dintre  magazine, vizitam mai des Meinhart – cu produse „europene”, Columbia (o marcă apreciată de încălţăminte de piele) şi o cafenea, unde citeam presa zilei, în timp ce beam o cafea „Seattle Best” (s-a unit ulterior cu Starbucks). Dintre restaurante, îl apreciam, mai ales, pe cel japonez (Mikado). Ulterior, cînd m-am mutat, vizitele au devenit pur „artistice” – cam la două-trei săptămîni. Începeam din sud, de la Mikado, vizitam cele vreo 4-5 galerii, urcînd pînă la Broadway (care e pe culmea dealului). De aici coboram la Insulă, unde vizitam cele 3-4 galerii de artă. Uneori îmi completam materialele de pictură (mai ales culori şi pînze). După o vizită prin Market şi un ceai pe terasa cu spectacole, uneori mă opream la vreo terasă din park (dacă era soare şi cald). După ce am înfiinţat clasa de pictură la Centrul Comunitar, vizitele le făceam cu cîţiva din „studenţii” mei – copii şi părinţi. Nu numai că le arătam locurile (mulţi nici nu le vizitaseră înainte), dar le explicam prin galerii tehnici şi compoziţii, îi învăţam cum  să îşi aleagă materialele, de cîteva ori ne-am dus şi la spectacole.

Deseori, în timpul verii, vizita pe insulă se termina fie la corturile „Shakespeare on the Beach” (S. pe plajă”), aflate pe Creek la vale, spre Ocean (deci, la vest de insulă), fie în Downtown, traversînd Creek-ul cu un vaporaş. „Festivalul” S. on the B. avea loc toată vara, cîteva luni cu piese numai de Shakespeare (deseori jucate în limba engleză veche, elisabetană), cu costume de epocă, de cîteva trupe (circa 5-9), cu cîte două spectacole pe zi fiecare (matineu şi seara), pe scene montate în corturi ca de circ. Fără a fi trupe de prima mînă (deşi unele veneau de la teatre mari ale lumii), spectacolele erau atît de bune încît mulţi turişti venea la Vancouver special pentru a urmări spectacolele acestui „festival”. Din nou, o iniţiativă fantastică a Primăriei. Ca şi spectacolele date pe Insulă, ori la teatrul de vară, ori direct pe iarba din parc, de orchestra Filarmonicii din Vancouver sau de orchestra Conservatorului din Vancouver), studenţi şi profesori). Ca un fapt divers: marea majoritate a performerilor sunt de origine asiatică! O dovadă a afirmării tot mai pronunţate a soliştilor asiatici în muzica clasică.

Şi, în zilele cu adevărat însorite şi călduroase, mai ales, dacă avea loc de dimineaţa şi nu neaparat în weekend, vizita lua sfîrşit pe plaja de la Kitsilano (K. Beach), una din cele mai frumoase din Vancouver, cu nisip fin, fără pietre şi puţine alge, apă curată şi relativ caldă (pentru apa de ocean). Orientată direct spre Vest, cu maree destul de reduse (apa nu scădea cu mai mult de 2 m), spre seară se poate vedea un apus de soare cu adevărat magnific, în spatele munţilor de pe Vancouver Island. De pe Kitsilano Beach se poate admira, spre nord, zgîrie-norii din Downtown şi, în spatele lor, creastă Munţilor Cascadei, deseori acoperiţi cu zăpadă chiar pînă în iunie.

Nick Sava, Iaşi

1 mar. 2016

 

 

NICK SAVA – Vin Americanii! din ciclul EDITORIALE

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA – Vin Americanii!</span> <span class="entry-subtitle">din ciclul EDITORIALE</span>
Tot mai des, mulţi români ating acest subiect: relaţia noastră cu Marea Democratie trans-oceanică. Cu Occidentul, în general. Cu cît ni se pare că aceştia ne tratează nu exact în spiritul celor sperate de noi, cu atît tot mai des se aud voci care acuză UE şi USA drept „Noua Poartă” otomană, avînd un singur gînd: să ne transforme în paşalîc pentru a ne spolia mai bine. Pentru un cetăţean normal al secolui al XXI-lea, al Mileniului Trei, această percepţie ar părea de neînţeles. Ea aminteşte mai curînd de populaţii înapoiate, puţin civilizate, trăind încă sub apăsarea unor veacuri de subjugare teritorială, politică şi socială.
Desigur, românii au suferit de-a lungul istoriei această subjugare. Fără a deveni paşalîc, ţările române medievale s-au aflat sub suzeranitatea altor vecini mai puternici – mai ales Imperiul Otoman. Să nu uităm: de pe la 1400, anul cînd atît Moldova cît şi Valahia, s-au supus turcilor, pînă în 1877, deci aproape jumătate de mileniu, principatele române au fost supuse. Rescriind istoria, încercăm să batem monedă pe acei (puţini) domni români care au reşit, pentru extrem de puţini ani, să „scuture jugul otoman”. Transilvania a stat de fapt opt sute de ani sub regatul ungar şi apoi Imperiul austriac. Am plătit biruri, am aplicat politica stăpînitorilor, am dat băieţi oastei turceşti şi fete haremurilor lor, am schimbat domnii ca izmenele, fără a ne întreba măcar ce aveam de spus… Nu mult diferit de „libertatea”adusă de sovietici după Al Doilea Război Mondial.
Deci, poporul român a fost învăţat, pe cea mai grea cale, ce înseamnă să fii „slugă”. A rămas schilod: s-a adaptat în politica supravieţuirii cu orice preţ. Orice e bun: vînzarea rudelor, trădarea, furtul, minciuna, „tîrşîitul picioarelor”, lenea, lipsa de iniţiativă, lipsa de patriotism, corupţia. Nu ştie să-şi facă planuri de viitor – prea de multe ori viitorul era hotărît în altă parte. „Să avem grijă de clipa de faţă şi Dumnezeu va avea grijă de cea de mîine”, gîndesc cei mai mulţi. „Ce-i în mînă nu-i minciună” şi „Nu da vrabia din mînă pe cioara de pe gard”. Şi, printre toate acestea, a învăţat să arunce mereu vina, responsabilitatea, în cîrca altuia. Aşteaptă ca altul să vină să-i dea ceva ce altfel el nu ar putea obţine: Dumnezeu, Domnul, boierul, popa, primarul, vecinul… ba chiar părinţii, copiii sau naşii şi cumetri. Românul ştie că fără şpaga de rigoare, nu s-ar descurca. Mai ştie că are şi el „datorii” – principala fiind aceea de-a-şi ajuta rudele, în special copiii. Pot fi cît de loaze, dacă le poate face viaţa mai uşoară, le-o va face. Şi „o mînă spală pe altă”: ştie că absolut toţi cei din jurul lui gîndesc exact la fel. Puţini sunt cei care au acceptat să se rupă de această ţesătură de sistem naţional, ducîndu-se să se descurce singuri printre străini.
Atît de obişnuiţi suntem cu acest mod de-a gîndi încît ne aşteptăm ca peste tot să fie la fel. De aceea nu credem cînd ni se spune că „alţii” nu fac chiar aşa. Sunt şi la ei cazuri – şi sunt. Nu atît de multe, dar sunt. Sunt şi pedepsite, dar noi nu vedem asta. Sau nu credem. „Dă-le prilejul şi vor fi ca noi”, spun românii. „La ei se aplică legea”, recunosc ei – deşi asta le infirmă opiniile: legea n-ar lucra altfel decît la noi, dac-ar fi aşa cum spunem noi c-ar fi. Dăm vina pe turci, pe tătari (unii chiar pe romani!), pe ruşi, pe comunişti, pe „grofi” (ăştia nu pot fi decît unguri), pe „politicieni” (deşi sunt români de-ai noştri, aleşi chiar de noi). Şi mai ales dăm vina, de o vreme, mai ales pe cei care „ne-au exploatat” şi „au profitat de noi”, în loc să ne ajute.
De exemplu, după 45, românii i-au aşteptat pe americani ca pe Mesia. Desigur, cel puţin teoretic – nu cred că sunt cu adevărat foarte mulţi care şi-ar dori revenirea lui Mesia în carne şi oase. Dar pe Americani îi aşteptau. În mintea lor, Americanii trebuiau să ne scape de ruşi, de comunişti. Să ne ajute – aşa cum îi ajutau pe nemţi şi, în general, pe occidentali. Nimeni nu se întreba ce drept aveam noi la ajutorul american; nici, ce obligaţii aveau americanii să ne ajute. Cum ei n-au venit, ne-am întors împotriva lor: „AHA, ne-au trădat! Ne-au vîndut ruşilor!” S-a ajuns să-i urască pe americani, care ne înşelaseră aşteptarea, mai mult decît pe ruşi, care ne aduseseră comunismul.
O aşteptare la fel de mare şi-au pus românii în Uniunea Europeană. A fost, pe undeva, şi efectul pervers al propagandei pro-europene dinainte de aderare. În general, românii nu sunt în stare să-şi unească eforturile în împlinirea unui mare deziderat. Poate, de la Războiul de Indepdendenţă şi „daţi un leu pentru Ateneu”, nu s-a văzut nimic care să pună împreună eforturile întregului neam. Nici la Unirea din 1859, nici la Marea Unire, nici în cele două războaie mondiale, nici chiar la „revoluţie”. Dar în anii 2006-2007, toţi românii asteptau aderarea la UE ca pe sfintele moaşte. Fuseseră convinşi că simplul gest de-a face parte din UE ne va scăpa şi de înapoiere, ne va înlocui industria praf, agricultura jefuită, nemunca de decenii, lipsa de imaginaţie, va corecta minusurile din Învăţămînt şi Educaţie, va re-aduce, chiar, moralitatea naţiei! Dar, mai ales, ne va face să trăim şi noi „ca europenii”, nu?, dacă chiar suntem europeni: salarii mari, drepturi, liberă circulaţie, sisteme sociale cît se poate de umane. Şi, în vederea acestei aderări, politicienii români au semnat orice hîrtie, convinşi că nu-i va trage nimeni la răspundere. Ce dacă nu suntem pregătiţi, ce dacă ne pun MCV, ce dacă promitem marea cu sarea…? Nici măcar (adevăraţii) otomani nu ne-au luat capul pentru minciună!
Anii care-au trecut de la aderare (2007) a trezit naţia. Salariile nu pot creşte „ca în Europa” dacă nu munceşti ca acolo. Marele decalaj în puterea economică, dar mai ales în productivitate, dotare tehnic-industrială, know-how, resurse marteriale şi umane, infrastructură, şi-au pus pecetea. Am rămas cei mai săraci. Cei mai întreprinzători români au plecat acolo unde îşi puteau folosi talentele – lăsînd acasă pe cei mai puţin capabili, direct dependenţi de sistemul de stat socialist. An după an, comisiile au trebuit să constate că nu suntem în stare să ne respectăm promisiunile – nici la MCV, nici la acordurile cu Troika, nici măcar la acordurile cu parteneri străini. Nerespectarea legilor, corupţia rampantă, au fugărit investitorii străini serioşi şi ne-a barat intrarea în spaţiul Schengen. Românii s-au „răzbunat” întrorcîndu-se împotriva celor care ne „înşelau aşteptările”, din nou: americanii, în general occidentalii.
La asta a contribuit, din nou, modul în care s-au manifestat o mare parte a politicii româneşti. Faptul că ţările democratice ne-au împiedicat să facem „democraţia originală” românească, după ureche, poftă şi nevoi personale, a fost „înfierat” în stil comunist drept „amestec în treburile interne”. Aşa a apărut termenul de „Noua Poartă”, cea la care noi trebuie să mergem cu căciula-n mînă să cerem voie să facem ce vrem. Lucrurile absolut normale pentru absolut toate ţările lumii, nu numai europene (împrumuturi în vederea creşterii economice, investiţii trans-frontariere, schimburi economice, exploatarea resurselor) au devenit, în urma declaraţiilor politicianiste, „vînzare de ţară”, „trădare naţională” şi, mai ales, „colonizarea României de către Marile Puteri, transformarea bieţilor români în sclavi moderni fără drepturi, buni doar de pus la muncă.
Dacă pînă prin 2010 românii erau, probabil, cei mai pro-europeni cetăţeni, lovitura de stat din 2012 a schimbat semnificativ trendul. Politicienii ştiu că, în continuare, nu se pot da la Justiţie cît timp veghează UE. Că, avînd susţinerea Consiliului Europei, DNA îi va lua la puricat privind privatizările şi achiziţiile corupte. Ca tot mai mulţi din ei sunt în pericolul de-a ajunge în puşcărie, după ce ani de zile nu s-au ferit prea mult de matrapazlîcuri, neavînd de cine se teme. Aşa că ei, în continuare, au tot interesul să manipuleze populaţia în a urî „americanii”.
Faptul că USA şi Canada refuză, în continuare, să acorde „viza weaver” României, este interpretat exact în acest registru. Această viză a fost singura care a împiedicat emigrarea masivă a românilor la New York, Toronto, Los Angeles… Desigur, au imigrat în „America” mai toţi cei care meritau – buni cetăţeni, educaţi, capabili să se integreze rapid, să contribuie major la economia ţărilor care-i acceptă. Nu mai e de mult o mare problemă să obţii viza de intrare în America sau Canada, chiar multi-anuală. Dar, desigur, cei care cerşesc pe la Paris sau Londra, care muncesc la negru, care vor să scape de urmărirea justiţiei româneşti şi UE, inclusiv politicienii, au tot interesul să menţină ura împotriva „stăpînilor” care ne „exploatează”. Proiectele de la Roşia Montană (canadian) şi gazele de şist (american) a turnat gaz pe foc.
Desigur, la o problemă falsă nu există rezolvare. Nu cred că „americanii” vor umbla să ne „împace”, acordîndu-ne privilegii la care nu avem dreptul. Mai curînd, cît se poate de diplomatic, vor spune „take it or leave it!” Depinde de noi, din nou, să merităm ca „americanii” să vină. Dacă nu facem nimic noi, românii, să le cîştigăm încrederea, nu vor veni. Ne vor lăsa, chiar, în laba Rusului! Oricît am crede noi altceva, pentru Americani România este un stat de mîna a doua, cu un nivel de dezvoltare de lumea a treia, cu oarece avantaje strategice – dar nu mai mult de atît! Să nu uităm, avantaje prezintă şi Turcia, Grecia, Bulgaria, Macedonia, Albania, Georgia… Supăraţi ca văcarul pe sat, vom ajunge să nu mai avem de unde cumpăra lapte!

 

 

NICK SAVA- MICKHAEL ŞI JAKUB (Evocare)

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- MICKHAEL ŞI JAKUB</span> <span class="entry-subtitle">(Evocare)</span>

 

 

Greu de găsit doi prieteni mai diferiţi decât Jakub şi Mickhael.
Iacob, purtînd numele britanic de Jeffries şi cunoscut celorlalţi drept Jeff, era un bărbat înalt, slab,  cu capul cam ţuguiat, părul puţin cărunt, lung, pieptănat peste cap, faţa smeadă şi cu riduri adînci în jurul gurii, între sprîncenele stufoase şi de-a latul frunţii înalte, cu ochelari fini cu ramă subţire, aurită; arăta aşa cum un goim îşi imaginează un rabin baltic. Îmbrăcat întotdeauna în costum trois-piece de un gris-fier, cravată îngustă (uneori papion), cămaşă albă, cu un lanţ de aur de la ceasul spânzurat în buzunarul vestei. Avea pe atunci puţin peste cincizeci de ani.
Mickhael, cunoscut drept Mike, era opusul lui Jeff. De înălţime medie, chiar puţin scund, vînjos, arăta, probabil, mult mai mult ca semiţii de pe timpul lui Jeshua ben Joshef. Părul era negru, creţ şi des; i-ar fi crescut o barbă la fel de deasă, creaţă şi neagră dacă nu s-ar fi ras zilnic. Pielea fină a feţii, arsă mereu de soare, avea o nuanţă albăstrie acolo unde o barbă ar fi părut normală. Era un bărbat frumos, cu ochii aproape verzi, nas fin şi buze clar conturate, dinţi albi pe care îi arăta destul de des. Mike zîmbea acolo unde altcineva ar fi vorbit – iar Jeff era vorbăreţul, gălăgios chiar uneori, pe cînd Mike era tăcutul. Cînd era cazul, se îmbrăca şi el în costum, prefera bleumarin sau gris deschis, dar cel mai adesea era îmbrăcat în pantaloni şi pulover, rar sacou. Uneori, venea îmbrăcat simplu, cu jeans şi tricou, mai ales în rarele zile însorite ale Seattle-ului. Se apropia, pe atunci, de patruzeci, deşi, cu greu,însă nu îi dădeai mai mult de treizeci.
Cei doi aveau şi unele puncte în comun. De exemplu, amîndoi proveneau de pe Coasta de Est, Jeff din New York şi Mike din Albany. Amîndoi absolviseră colegii de primă mînă, amîndoi erau atraşi de cultură (de fapt, amîndoi erau arhitecţi) şi de artă, iar simţul antreprenorial, normal unui evreu, se manifesta, la acel moment, prin faptul că deţineau, ca parteneri, o firmă de arhitectură. Pentru o vreme, cel puţin. Aşa ajunsesem şi eu să-i cunosc, fiind la un moment dat angajat de firma respectivă.
Cei doi se cunoscuseră cu cîţiva ani înainte, pe cînd lucrau la firme diferite, în oraşe diferite, fiecare dorind o schimbare majoră în viaţa lor şi a familiilor lor. Aşa au ajuns să devină parteneri şi să caute fericirea pe Coasta de Vest, unde s-au şi mutat. În anii care trecuseră, firma crescuse de la cei doi arhitecţi la nu mai puţin de opt, cu desenatori şi secretară, contabilă şi IT-ist – nu mai puţin de şaisprezece oameni. Jeff şi Mike nu mai proiectau, erau manageri. Firma devenise cunoscută nu numai în Seattle, ci pe toată Coasta de Vest, avea multe contracte şi proiecte premiate, toate drept urmare a unei munci stăruitoare, responsabile şi a talentului debordant al echipei. Să zicem că, pe undeva, mi-am găsit şi eu locul în această echipă – dar aici nu e vorba despre mine.
Era prima dată cînd lucram cu nişte evrei. Nu erau prea ortodocşi, deloc habotnici – dar încercau să respecte cîteva din tradiţiile strămoşilor. De exemplu, prima dată cînd am aflat că sunt evrei a fost chiar în prima vinere de lucru. Deşi, în mod normal, noi, angajaţii, munceam între orele pe care le găseam cele mai conveniente – singurul lucru important era să dăm proiectele la timp şi de cea mai bună calitate! – vineri am fost cu toţii trimişi acasă la cinci, pînă luni. Eu, fiind în prima săptămînă de lucru, nu terminasem ce aveam de făcut, aveam un proiect pasionant şi aş mai fi stat – tot nu ştiam pe nimeni în Seattle. Dar Jeff mi-a spus: „Du-te, o să ai destul timp săptămîna viitoare. Azi e Vineri!”
Totuşi, nu am plecat imediat. Lăsasem lucru, dar mă apucasem să mă uit pe internet, căutînd informaţii despre Seattle şi locurile pe care aş fi putut să le vizitez peste weekend. Aşa se face că, pe la şase, am auzit din biroul „Şefilor”, o cântare. De fapt, cei doi se rugau: începuse Sabatul. Îşi puseseră pe cap kipa lor, aveau fiecare în mînă o Biblie şi, extrem de serioşi, îşi făceau rugăciunea săptămînală. Acest obicei a avut loc în fiecare vineri, cît timp am lucrat cu ei, atunci cînd vremea îi prindea în birou.
În cursul săptămînii următoare am cerut mai multe informaţii de la Mike, în timpul unei călătorii de afaceri la un client din Tacoma. El conducea maşina, aşa că eu, în afară de căsca ochii pe fereastră spre zona necunoscută mie din acel stat „mereu verde”, rămăsese să fac „conversaţie”. Deşi în general tăcut, Mike nu era deloc zgîrcit cu informaţiile. Poate şi din „bună creştere”… Deci, el mi-a explicat ce e cu Sabatul respectat de ei. Cum munca se termina la cinci, pe vremea cînd erau doar ei doi, deseori îi prindea ora cinci la birou. Nu ar fi avut timp să ajungă acasă – şi nu vroiau să îi prindă ora şase pe drum, în maşină.
„Ştii, de Sabat e interzis să facem focul. Sunt unii purişti care prin asta înţeleg inclusiv să nu porneşti maşina, să nu aprinzi lumina… Poate ortodocşii din Israel pot urma aceste restricţii, în State e mai greu. Noi încercăm să limităm aceste „abuzuri”. De exemplu, nu circulăm cu maşina pe timpul sederului, dar după aceea, da. Dacă ne apucă sederul acasă, în general, în seara de Vineri, nu aprindem lumina electrică, ne mulţumim cu lumînări. Soţiile noastre nu gătesc pînă sîmbătă seara, nici noi nu aprindem grătarul şi, în general, nu ieşim din casă, să nu trebuiască să pornim maşina. Şi totuşi, nu mi-aş pune în pericol viaţa cuiva drag din cauza acestor restricţii, liber consimţite! Dacă aş fi nevoit să duc pe cineva la spital, aş porni nu numai maşina, ci toate focurile din lume!”
Am aflat pe urmă că una din regulile ortodoxe ale Sabatului, cea care le interzicea să meargă mai mult de o mie de paşi, era încălcată aproape în fiecare vineri: Mike locuia la vreo opt kilometri, Jeff chiar mai departe. După ce se rugau, plecau spre casă, desigur…
Pe soţia lui Jeff nu am cunoscut-o. Ştiu de la Mike că era cu doi ani mai în vârstă decît soţul ei, „o adevărată doamnă!”, extrem de timidă şi retrasă, care îşi găsise împlinire în viaţa de familie (aveau trei copii, în acel moment toţi pe la colegii de renume, americane). Nu îi plăceau deloc petrecerile şi, în general, nu participa la agapele de afaceri ale soţului; totuşi, participa alături de el (şi, pe vremuri, de copii) la slujbele duminicale de la sinagoga cea mai apropiată.
Pe soţia lui Mike, Reba (desigur, Rebecca – deşi americanii i-ar fi spus Becky) am cunoscut-o la petrecerea de „casă nouă” a unuia din directorii de la Microsoft, proiect la care participasem şi noi (primind, astfel, invitaţie). Atunci l-am cunoscut (şi am dat mîna) cu Bill Gates, îmbrăcat în tricou, shorts şi şlapi, întorcînd hamburgherii pe un BBQ negru de atîta folosire. Singurul om în costum era, de altfel, Jeff… Dar, ca mulţi alţii, am remarcat mai ales prezenţa soţiei lui Mike. Era cu cîţiva ani mai tînără, probabil abia trecuse pragul în deceniul al treilea. Era îmbrăcată simplu dar elegant, mai curînd foarte bine asortat. Nu era o femeie frumoasă: puţin mai înaltă decît Mike, destul de ţeapănă – nu grasă, cît… puternică, aproape musculoasă. Arsă de soare, cu părul arămiu închis, ochii căprui, nasul destul de mare – ca şi gura, de altfel. Ochii erau însă ceea ce îţi rămînea în minte: mari, limpezi, strălucitori, sclipind plini de viaţă şi inteligenţă, cînd puţin maliţioşi, cînd plini de o bunătate infinită. Doar văzîndu-i ochii puteai înţelege cum de Mike, un bărbat care şi-ar fi găsit locul printre vedetele holliwoodiene (chiar aducea puţin cu Tom Hanks) a putut fi atras de o femeie urîţică, aşa cum era Reba.
Mai era firea ei. Avea un discurs spumos, inteligent, plin de imagini şocante sau de cugetări profunde, pe care le debita simplu, neîncercînd să epateze. Dovedea o foarte temeinică educaţie şi cultură. În curînd s-a văzut că era unul din punctele de concentrare a invitaţilor, chiar mai mult decît gazdele sau Billy, marea „vedetă” a serii. Aflasem că era patroana unui magazin de antichităţi şi opere de artă în centrul vechi al oraşului Seattle, ea însăşi fiind critic şi istoric de artă, numărînd printre clienţi mulţi din vip-iştii metropolei. Nu ştiu cît de mult l-a ajutat ea pe Mike participînd la petrecerile de business ale acestuia, dar, în mod sigur, afacerea ei profita extrem de mult de pe urma lor…
Am aflat de la Mike cum se cunoscuseră. Mike, în ciuda aspectului lui (şi a talentului şi, chiar, a averii familiei) a avut o singură iubire, de pe timpul liceului, care îi devenise soţie. Acest fenomen este relativ răspîndit în State… Cînd se mutase în Seattle avea un copil, un băieţel. Soţia era şi ea arhitect – dar n-a apucat să profeseze pe Coasta de Vest. Imediat după ce s-au mutat, a fost depistată ca avînd cancer. A murit după un an de chin. Spunea Mike:
„Am fost distrus, atunci. Noroc cu Jeff şi cu afacerea, că trebuia să trag de ea… Băiatul îl dădusem la îngrijire cît a fost Ea bolnavă, aşa că, în afară de muncă şi vizitele la spitale, clinici… nu mai făceam nimic. După ce-a murit, mergeam la cimitir. Acolo îmi petreceam tot timpul liber. Deseori, vorbeam cu Ea. După vreo cîteva luni, am început să privesc în jur. Nu eram singurul care îşi vizita morţii. E un cimitir evreiesc. Niciodată nu m-am gîndit că noi, evreii, avem un cult al morţilor…
Printre ei era şi o femeie, vizita un mormînt nu departe de mine. Ea nu stătea mult, venea deseori după mine şi pleca devreme. Eu mai stăteam pe o bancă, nu departe de mormîntul Ei. Într-o zi, s-a aşezat şi străina pe bancă. Mi-a zis că are mai mult timp, băiatul ei era plecat la bunici. Eu i-am povestit de Ea, de băiat, ea mi-a povestit de El, murise într-un accident, de băiatul ei… Era tot în cadrul ritualului pentru morţi, să îi pomeneşti celorlalţi, să împărtăşeşti cu ceilalţi durerea pricinuită de pierdere. Am mai stat de vorbă, cînd şi cînd, pînă cînd ea a început din nou să plece devreme de la cimitir. Mi-am dat seama că băiatul se întorsese, se grăbea la el. Atunci mi-am dat seama, după luni de zile, aproape un an, că şi eu am un fiu! Că am datoria în primul rînd faţă de el.Nu era drept să-l lipsesc de prezenţa mea. Atunci am încetat să merg zilnic la cimitir, îmi petreceam timpul cu băiatul meu.
Într-o zi, Reba s-a oprit din nou la banca pe care stăteam. A zis, zîmbind: „Ori ai găsit o femeie, ori ţi-ai redescoperit fiul. Eu cred că e a doua…” Atunci am ştiut că ea mă cunoştea mai bine decît mă cunoşteam eu însumi! În mai puţin de un an după aceea, ne-am căsătorit. Pare o chestie dintr-un film prost, dar să ştii că aşa s-a întîmplat!”
A stat puţin pe gînduri, pe urmă mi-a spus:
„Un rol în asta l-a avut şi Jeff. Într-o zi, după rugăciunea de seder, mi-a spus: „Ştii, am visat-o pe Ea. Mi-a spus că mi s-a arătat mie, pentru că nu vrea să intre între tine şi Reba. Mi-a zis să te conving să te căsătoreşti cu ea, că o face… moştenitoare. Aşa a zis. Că va avea grijă de tine şi de băiat, aşa cum ar fi avut chiar Ea. Şi că mi-a apărut pentru că simte că tu nu te poţi hotărî, dintr-un sentiment greşit de loialitate faţă de Ea. E vremea ca loialitatea ta să se manifeste faţă de băiat. El are nevoie de Reba!” Vezi, de aceea eu sunt atît de bun prieten cu Jeff: îmi este ca un frate spiritual. Nu mă voi despărţi niciodată de el!”
S-au despărţit, totuşi, rămînînd prieteni. Nu mult după atacul de la WTC, firma s-a dizolvat. Cei doi, Mike şi Jeff, începuseră să urască munca de „manageri”, de afacerişti. Ei se apucaseră de arhitectură din dragoste faţă de actul de creaţie. Acum, cînd alţii făceau proiectele, în timp ce ei umblau din şedinţă în şedinţă, tot ce făceau era să „supravegheze” creaţia celorlalţi. Să îşi dea cu părerea… Chiar dacă făceau mai mulţi bani decît făcuseră vreodată ca arhitecţi, erau tot mai nemulţumiţi. Au lichidat firma de arhitectură. Noi am plecat care încotro. Una dintre noi,o japoneză, s-a mutat în Hawaii. Alta, nativă chipewa din Minesota, a plecat la Boston. Una, măritată cu un japonez, şi-a deschis propria firmă la Portland. Alt coleg s-a lăsat de arhitectură, devenind full-time cîntăreţ de jazz. Margy a născut şi a rămas acasă, pe o insuliţă din Pueget Sound, să crească fetiţa. Eu am plecat în Canada. Jeff s-a angajat ca arhitect la o firmă din Tacoma, cu numeroase contracte cu diferite primării şi firme de pe ambele Coaste.
Mike, împreună cu Reba, şi-au făcut un studio de obiecte de artă. Două din pasiunile lui Mike erau sticlăria şi ceramica. A început să proiecteze obiecte de artă în tradiţia Tiffany, Gallen, Gaudi: vitralii, pavimente, candelabre, lămpi. Singurii rămaşi din vechea firmă au fost cîţiva desenatori, pricepuţi în CAD 3D, împărţiţi între Jeff şi Mike, şi specialistul IT, plecat cu Mike.
Sigur, poate cei doi evrei sunt excepţii – dar pentru mine ei continuă să reprezinte mult mai mult poporul evreu decît trăsăturile îngroşate atribuite lor de tradiţiile creştine de peste tot. Nu este adevărat că evreii se închină numai lui Mamona, banilor, averii. Sunt multe lucruri mult mai importante pentru ei. Acest lucru este adevărat şi pentru America, atît de greşit înţeleasă de europeni şi, îndeosebi, de români. Îmi amintesc că cei doi, Mike şi Jeff, ne-au interzis să lucrăm în weekend. În birourile lor, desigur. Dacă vroiam să facem un ban în plus, nu aveam decît să căutăm contracte peste weekend cu alte firme, chiar cu McDonalds! Pentru ei, Sabatul şi, în general, weekendul, era dat de Domnul pentru bucuria omului.
Şi bucuria lor cea mai mare nu erau banii, nu era averea. Pentru amîmdoi ea era timpul petrecut în familie, cu familia. Mike se juca cu cei trei copii – al lui, al Rebei şi, un al treilea băiat, al căsniciei dintre ei. Îşi petreceau sîmbăta şi duminica în propria curte, cînd era timp frumos, sau mergeau cu toţii pe la muzee, teatre, librării, biblioteci, sau, pur şi simplu, să se plimbe prin parcuri şi pe străzile oraşului. Oricît de tăcut părea a fi la birou, acasă Mike se schimba complet. Reba mi-a zis, odată: „De aceea sunt eu atît de vorbăreaţă la petreceri, acasă nu încap de gura lui!”
Doi evrei americani atît de asemănători altor milioane de evrei şi americani – şi atît de puţini români care să le semene! Uneori mă gîndesc că de ce aceea este America atît de mare: pentru că e locuită de Mikhael şi Jacob. Şi de alţi Mike şi Jeff. Ei aduc binecuvîntarea Domnului asupra acelui pămînt, chiar dacă sunt atîţia alţii care să aducă şi pedeapsa Lui, cîteodată. Nu mai ştiu nimic despre ei de mai bine de un deceniu, dar sunt convins că sunt bine! Şi că munca lor bună este continuată de copiii lor. Nu poate fi altfel, am văzut cum îi educă. Oricîte crime şi nenorociri aud că se întîmplă în State, ştiu că viitorul va fi bun. Şi datorită celor doi evrei.

 

 

NICK SAVA- Primul Crăciun în Canada

NICK SAVA-  Primul Crăciun în Canada

 

 

 

Sunt şaişpe ani de atunci… Primele Sărbători în Canada. Era zăpadă, era ger (minus 27oC…), era senin, era frumos!

Luasem şi al doilea job: la benzinărie. Nu e plăcut să pui benzină în maşini la minus 27. Nu întotdeauna o poţi face cu mănuşi. Şi fâţâiala înăuntru-afară nu făcea decât ca aburii condensaţi pe sticla ochelarilor, ce mă împiedicau să văd înăuntru, să se transforme în gheaţă, afară… Dar eram bucuros, ne hotărâserăm să adunăm suficienţi bani să cumpărăm apartamentele “alor noştri”.

Al doilea job al meu, alături de cel al soţiei – ca şi micile neplăceri prin casă; de exemplu, din vinetele coapte cu destul fum şi făcute salată (prima salată de la plecarea din ţară!) nu a mâncat nimeni (eggplant? Yuk!), tigaia în care prăjisem nişte ficăţei de viţel ajunsese în tomberonul de gunoi (liver? Yuk! – numai pisicile mănâncă aşa ceva!) – o făcuseră pe “vară”-mea să ne dea ultimatum: acum sunt sărbătorile, dar vă mutaţi la sfârşitul lui ianuarie! Soţia a vrut să ne mutăm chiar atunci (“nimeni nu m-a dat afară din casă până acum!”), dar am convins-o că nu putem ajunge la serviciu fără o maşină. Şi maşină nu pot cumpăra până la sfârşitul lui ianuarie. Mai trebuie să fac şi şcoală…

“Văru”-meu nu era foarte fericit de cele întâmplate, el credea că ne va ţine vreo şase luni. A avut şi curajul să mă ajute să fac oarece exerciţii cu maşina lui, să îmi iau carnetul. Am ieşit în duminica dinaintea Crăciunului pe şosele – după ce m-a pus să scot maşina din garaj. Cu spatele. Nu am patinat decât de vreo două ori – nu se aruncase cu nisip peste tot… În drum spre casă, după vreo două ore, mi-a zis: “Nu conduci rău. Ai avut maşină în România?” “E prima dată când pun mâna pe volan”, i-am răspuns, atent la condus. Când am ridicat ochii, era palid. Mi-a zis: “Nu te supăra, îţi plătesc eu şcoala de condus, dar eu nu mai vreau să risc. Ştiu că e o tâmpenie, dar am patru copii de crescut. Dacă ştiam…” Am făcut şi şcoala (pe banii mei), am luat carnetul din primul test, am cumpărat şi un hârb de Colt cu trei sute, ne-am şi mutat la sfârşitul lui ianuarie…

Dar eram în zilele de Crăciun. A început cu câteva zile mai devreme: Brenda ne-a dus la “Christmas Party”. Aici mai toate companiile fac un astfel de party pentru angajaţii lor. Cum ea nu lucra, a vrut şi ea unul – şi ne-am dus la MacDonalds’… Avea cupoane. Nu mai ştiu ce am mâncat (nici nu e nimic de rememorat!) – dar soţiei i-a plăcut! MacD’s a rămas unul din localurile ei preferate… După câteva zile ne-am dus la Fred, patronul companiei unde lucram. Ne invitase pe toţi angajaţii, cu soţiile, prietenele… Nici ce am mâncat acolo nu mai ţin minte. Cred că din curcan. Yuk! Şi a venit seara de Ajun.

Aflasem că în acel an Party-ul urma să se ţină la noi. Erau invitaţi vreo zece rude şi prieteni. Curcanul (yuk!) îl dădea Brenda, ceilalţi urmau să aducă restul (pe aici asta se numeşte potlack). Ştiind că trebuie să plecăm, nu am cheltuit prea mult. Văzând că nu prea e în casă telemea, am cumpărat o bucată. Şi nişte pateu – în loc de caltaboşi. Nu am găsit cozonac (nici acum nu găsim!), dar am luat nişte panetone italian. Şi o sticlă de vin german – seamănă cu cel de Murfatlar. Aşa că, din camera noastră din basement (demisol), de pe la cinci am tot ciulit urechile să auzim când se adună lumea la masă. Pe la şase am auzit oarece forfotă – dar după aceea s-a făcut linişte. Am adormit – tot era întuneric ca în peşteră… Ne-am trezit pe la 10. Linişte. Ora 11 a venit, Moş Ajunul n-a sosit… Ne-am luat inima în dinţi şi am urcat scările. Nimeni. Doar luminiţele din Brad sclipeau, în rest – beznă. Unde naiba sunt ăştia? În Canada nu se serbează Crăciunul?

Văzând că nu e nimeni, până la urmă ne-am dus şi ne-am adus lucrurile cumpărate. Am încropit o masă – am găsit şi nişte lumânări (în Canada astea nu lipsesc din nici o casă. Sunt mirositoare – mai puţin funcţionale…). Auzind probabil zgomot, a apărut Nick, “văru”-meu. Era în trening şi tricou, se vedea că se sculase din pat.
– Ce faceţi? am întrebat eu. Nu serbaţi Crăciunul? Nu e Party?
– Da, mi-am amintit, a zis el. Şi la noi în casă, când eram copii, sărbătoream în Ajun. Aici se serbează ziua de Crăciun. Mâine va fi party… Era frumos când eram copil. Se cântau colinde (“carols”) şi veneau vecinii să dea mâna cu noi. Mâncam porc, nu curcan, şi mama făcea un cake cu nuci.
– Cozonac.
– Da, cozonac… Era frumos!
– Mama mai face cozonac?
– Nu ştiu. Nu am mai fost de mult la Willingdon de Crăciun. Am fost de două ori în Christmas Day. Am mâncat curcan…

Am împărţit totul în trei şi am turnat vin. Nick a stat cu noi până ne-am dus la culcare – după vreo două ore. Brenda era plecată la mama ei, ca de obicei în weekend. Copiii dormeau. Aş fi ascultat colinde – de carols eram sătul! Le auzeam peste tot, în mall-uri, în magazine, în bancă, în bibliotecă… Dar era iarnă şi pace – şi Nick aprinsese câţiva buşteni în şemineu. Stăteam şi priveam flăcările şi sorbeam în tăcere din vin. Îmi aminteam de fostele Crăciunuri. Les neiges d’antant… Cred că şi Nick făcea acelaşi lucru.
A doua zi a fost Christmas Day. Au început să vină pe la 2, la 3 ne-am pus la masă. Nu eram prea mulţi, încăpeam la o masă lungă (cred că vreo doisprezece, cu totul). Rude de-ale Brendei. Nu îi mai ţin minte. S-a mâncat ca la noi; adică, mult. Curcanul, destul de dolofan, a fost mâncat aproape tot! Cu sos de coacăze, cartofi dulci (yams) şi piure. Cu stuffing cu tot. Yuk! Fără murături. Ca aperitiv au fost tot felul de “salate” (lipsea, de fapt, salata…): din verdeţuri, fasole, pasta… Morcovi şi ţelină (crude), nişte dipp-uri (un fel de sosuri albe) în care să le înmoi, tortillas şi salsa… La coadă, nişte prăjiturele fără gust. Au luat-o cu tărie (vodka, rum, whisky) şi pops, eu am băut o bere şi pe urmă am rămas pe apă minerală. Noroc că în Canada toate femeile ştiu să conducă…

Pe la 5 au zis că e destul. Şi-au desfăcut nasturii şi cureaua… Au debarasat masa şi au trecut la joc. Mai precis, la tot felul de jocuri. De societate. De masă. Nu folosind cărţi sau zaruri. De exemplu, o echipă încerca să exprime un cuvânt sau frază, expresie, prin pantomimă – şi cealaltă încerca să ghicească. Se făceau clasamente… Alt joc folosea hârtie şi creion. Se citea o literă (foloseau un petec de ziar; cineva mergea cu creionul peste cuvinte şi când cineva striga Stop!, spunea la ce literă ajunsese…). Pe baza acestei litere căutau cuvinte din diferite domenii (ţări, oraşe, expresii, scriitori etc.) Şi iar se făcea clasament.

Pe la 7 au zis că e destul – şi au plecat acasă. Au ajutat-o pe Brenda să adune, să cureţe vasele. Nu pentru că le era milă de ea – ci pentru că fiecare şi-a luat acasă ce rămăsese din ce aduseseră. Care o jumătate de cartof, care o farfurie de prăjiturele, care câteva boabe de fasole sau nişte tortillas… Resturile curcanului au rămas la Brenda – a făcut sandwich-uri din ele o săptămână! Chiar şi sosurile au fost puse cu grijă în borcănele. Când am văzut-o pe una dintre invitate luând nişte felii de morcovi (după ce le-a şters de sos), ne-a apucat râsul (pe mine şi pe soţie…). Deşi se zice că nu e frumos să îţi judeci semenul…

Din fericire, a fost doar primul – şi ULTIMUL! – Crăciun, Christmas Party mai precis, printre canadieni. De atunci l-am făcut, întotdeauna, între români. Sau cu nişte ucraineni (singura diferenţă este că ei mănâncă iepure…) În această privinţă, nu am reuşit să mă “integrez”. Nici nu am vrut. Nu vreau să merg acasă de sărbătorile de iarnă, s-ar putea să am surprize (neplăcute). S-ar putea să serbez şi acasă Christmas Day, nu Ajunul, nu Crăciunul. Ne cosmopolitizăm atât de repede… Mai ales din snobism.

Mi se mai întâmplă să serbez nu numai Ajunul, aşa cum am pomenit eu în Ardeal, ci şi Christmas Day, alături de români “din regat”. Sunt mulţi care pun pe masă curcan (yuk!) şi nu porc. Poate au dreptate, aici nu ţinem post şi până de Crăciun suntem sătui de porci… Cum suntem, deseori, sătui de jigodia de brad care, împodobit dinainte de 1 decembrie, începe să-şi lepede cojocul de ace înainte de Crăciun… În multe lucruri ne-am “integrat” – şi îmi pare rău că o facem… Societatea nu vine peste noi, avem acest drept să ne păstrăm identitatea, mai ales dacă noua societate nu îţi oferă ceva mai bun.

Dar oricum o fi, nu există casă de român în care să nu poţi asculta, de Crăciun, colinde româneşti. Sau acela nu este român!

22.12.2006

 

NICK SAVA-Căruţa cu paiaţe a pornit din nou la drum O discuţie amicală între Nick Sava, Mircea Diaconu şi Constantin Cotimanis

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA-Căruţa cu paiaţe a pornit din nou la drum</span> <span class="entry-subtitle">O discuţie amicală între Nick Sava, Mircea Diaconu şi Constantin Cotimanis</span>

 

Într-o noapte cu stele multe, multe, şi o lună ca o muchie de cuţit, stau pe terasa răcoroasă a restaurantului La Viletta cu Mircea Diaconu, cunoscut actor de teatru şi film, directorul Teatrului Nottara din Bucureşti, şi cu colegul său, actorul Constantin Cotimanis. Suntem la nici două ore după terminarea spectacolului cu piesa Operele Complete ale lui WLMSHSPR, spectacol urmărit cu interes şi, în final, deplină satisfacţie estetică de aproape două sute de români. Interviul este mai mult o discuţie amicală, cu câte un pahar de bere în faţă – deci nu o să dau decît spicuiri din ea.
NS: Cu ce este diferit acest turneu?
MD: Este o experienţa dublă… triplă, chiar. E o călătorie, e o aventură şi mai este şi un test – pentru noi. Încercăm să înţelegem ce ar fi nevoie de făcut, ca să atragem publicul românesc din Diaspora. Trebuie să pregătim spectacole prin care să putem cuceri acest public virtual, care numără nu mai puţin de zece milioane de români. Ne interesează pe noi, ca teatru. Nu reprezentăm pe nimeni, nici ministerul Culturii, nici pe cel de Externe. Nu am avut nici o legătura cu ei – decât pentru a obţine vizele de călătorie… Ne interesează major – am început deja în Europa – românii din afara graniţelor. Noi nu deranjăm pe nimeni, noi încercăm să atingem acea populaţie de origine romaneasca care nu şi-a uitat încă limba. Cum spunea şi soţia mea, Diana Lupescu… Zicea: „Dumnezeule, suntem de atâta vreme afară şi vorbim numai româneşte, ne întâlnim numai cu români, jucăm în limba română… Parcă nici n-am plecat, parcă suntem acasă!” Aşa am ajuns şi aici, ceea ce înseamnă că, dincolo de plăcerea de a călători, comună tuturor, am avut experienţa fabuloasă de a ne întâlni cu publicul de aici, cu gusturile lui… Acest public este, desigur, diferit de cel din ţară şi trebuie să îl înţelegem aşa cum este, dacă vrem să-l cucerim. Trebuie să gândim alte spectacole, special pregătite să treacă Oceanul, ceea ce înseamnă clar că vom mai veni. Asta o spune directorul Teatrului Nottara, adică… aşa. Pe lângă asta, o spune actorul Diaconu, care a avut o imensă bucurie, imensă, întâlnindu-se cu voi. Chiar dacă vin oameni puţini la spectacolele noastre. Chiar şi în seara aceasta – probabil au fost destul de puţini care au ştiut despre acest spectacol şi despre turneul nostru. Comunicarea nu este fericită, comunicarea în diaspora nu este funcţională încă. Sperăm că, venind mult mai des, noi Teatrul Nottara adică, vom crea o stare de aşteptare.
NS: Ar fi multe de spus despre comunicarea în comunitate, dar mai bine mă abţin…
CC: Noi am întâlnit chestia asta şi în alte locuri. Sunt forţe necunoscute care se împotrivesc unui dialog sincer între românii din comunitate. Ne întristează când întâlnim astfel de situaţii. Chiar, pun pariu că aveţi două biserici româneşti în Vancouver.
 NS: Nu pune pariu, că pierzi. Avem patru (se râde). Şi vreo două pe hârtie…
MD: Pe hârtie?
NS: Adică, fără preoţi… Să revenim la comunicarea între români. Noi încercăm să realizăm aceasta tocmai prin intermediul culturii.
MD: Sper că prezenţa noastră, a artiştilor români din ţară, să ajute în acest sens.
CC: Este vorba de comunicare, în primul rând. Toate relele pornesc de la lipsa ei. Dacă oamenii vorbesc unii cu ceilalţi, deschis, nu se poate să nu se ajungă la înţelegere. Dincolo de orgoliile personale, de interese meschine, până la urmă fiecare din noi doreşte numai bine ţării. Aşa şi noi, am venit aici să ne întâlnim cu românii. Acum au fost mai puţini, rândul viitor vor fi mai mulţi, sunt sigur de asta.
NS: Cred că formula la care s-a ajuns la Teatrul Nottara este una pe care scrie „succes”. Trupe mici de actori, trei, patru, cinci maximum – unii jucând in travesti. Am întâlnit-o în Moştenirea lui Cadâr, o vedem acum în Operele com-plete…
MD: Da, am încercat să ne adaptăm acestor noi cerinţe ale pieţii. Nu este încă momentul unor puneri în scenă imense, cu un mare număr de actori şi personal. Poate doar la Bucureşti. Formula pe care o aplicăm astăzi, indiferent de piesă şi gen, special destinată pub-licului românesc – pentru că nu se poate altfel! – este absolut ideală. Este motivul fundamental pentru care noi vom trece oricând, cu plăcere, oceanul, sau doar frontiera. Să ne căutăm publicul vorbitor de limbă română.
NS: Cum este privit actorul român în ţară? MD: Ne apropiem din nou de momentul pre-decembrist. Pe atunci actorul român era un fel de revoluţionar. Era singurul care mai îndrăznea, prin aluzii şi situaţii, să critice starea de fapt. Actorul nu este numai un revoluţionar, ci şi
un… cum sa spun?…un foc în jurul căruia oamenii se adună să îşi spună, şi mai ales, să îşi asculte păsurile. În ţară, tineretul a început să vină la teatru, ceea ce ne bucură enorm. Sălile sunt pline de tineri. La noi, la Nottara, şi nu este un caz special – dar poate este, şi ne mândrim cu aceasta – sălile sunt pline de tineri, spectacol de spectacol.
CC: Fenomenul acesta nu a început să se manifeste de prea mult timp. A început de când „fenomenul străzii” şi-a pierdut din intensitate. De când politica a încetat să mai fie o piesă jucată pe stradă, de când politicienii au încetat să mai fie actorii jucând această piesă. Şi-au terminat repertoriile…
NS: Cred că actorul ar trebui să joace rolul pe care l-a jucat dintotdeauna, de la Nenea Iancu încoace. Cred că voi puteţi ajuta foarte mult să aibă loc acea renaştere morală pe care o aşteptăm cu toţii. Veniţi cu comedii bune, cu critici pozitive… Râsul îl face pe om mai bun!
 CC: Numai atunci când nu este ironic, sau sarcastic. Dar da, ai dreptate. Terapia prin râs. Ce zici, Mircea?
MD: Ce spune Nick nu-i nou, dar e bine că a spus-o. Vom avea în vedere şi această idee. Ţi-am spus, suntem în căutare de idei bune.
 NS: Cum e cu filmul?
CC: Cum e cu filmul? Îl las pe Director să spună, el se pricepe mai bine…
 MD: E groaznic. Cumplit. Nişte creaturi care au pus mâna pe industria filmului şi la a căror voinţă joacă totul. Toţi banii de la Guvern se duc la ei, iar ei îi cheltuiesc pe prostii. Iau banii bugetari, dar nimeni nu are voie să spună nimic… Îi cheltuiesc după cum vor muşchii lor, dar nu dau socoteală ni-mă-nui. Acum nu mai exista cenzura, vezi Doamne! Ies tot felul de prostii vulgare, fără idei, fără estetică… Filme care nu se vând, cinematografele nu le vor, publicul nu le vrea. Banii se duc, dar nu se întorc. Nu relansează industria. Cercul nu se închide – bani aruncaţi pe gârlă…
 NS: Văd că am atins un punct dureros… Cum de nu sunt investitori privaţi? MD: Cum or să fie? Privaţii văd ce mafie este acolo, nu vor să rişte. Pe urmă, investitorii în industria cinematografică nu sunt consideraţi investitori. Nu au nici un fel de facilităţi de la guvern, nici o reducere de taxe… E mai bine să investeşti în haine de mâna a doua… Unii, foarte puţini, mai fac câte un film pentru vreo amantă cu ifose de actriţă, cadou adică… Iese ceva de groază, nici cal nici mă-gar…
NS: O struţo-cămilă (râdem cu toţii).
MD: Şi totul se opreşte aici. Mă rog, cred că m-am încins (bea berea din pahar). NS: Eu am văzut două filme făcute după ce am plecat. Ambele bune. Mă refer la Stejarul lui Pintilie şi la Asfalt Tangou, în care a jucat Mircea…
CC: Şi eu am jucat. Ia uite, Dom’le, nimeni nu mă recunoaşte!
MD: (se adresează lui CC): Iar începem? Acolo aveai păr… Cine este de vină că te-ai ras în cap, cum vrei să te recuno-ască lumea?…
CC: Cel mai mare şofer din film!
 NS: Unicul. (râdem)
MD: Să revenim la cele două filme. Au fost făcute cu bani franţuzeşti, de aceea au iest bune. Sa fiu bine înţeles, nu spun că nu se fac filme în ţară. Se fac, zeci. Vin tot felul de investitori din America, din Australia, de peste tot. E ieftin să facă filme la noi, peisajul e fantastic, actorii buni… Lucrează cei din spatele camerei ca demenţii… Se fac filme, dar nu româneşti. CC: Eu am jucat în zece filme americane, dar într-un singur film românesc. E drept, cele americane sunt de mina a şaptea… Nici nu cred ca vor vedea Marele Ecran. Se fac tot felul de prostii, filme de groaza, de aventuri… chiar şi sexi…
MD: Da, din păcate cei ce vin să facă filme la noi vin să facă bani, nu artă. Iar filmul românesc, din pacate, nu se întâmplă – din nişte orgolii personale, corupţie… Nişte tipi cu pile, agresivi, controlează finanţarea; tipi care s-au obişnuit cu acest stil, o să râdeţi, nu o să mă credeţi, pe timpul dictaturii. Acel mediu a facilitat apariţia şi dezvoltarea acestui tip de gândac imoral. Societatea de azi a permis su-pravieţuirea lui…
NS: Ca şi în administraţie, în politică
MD: Da, da. Tot ei sunt în frunte, fără ruşine, fără scrupule. Printre ei, „marele” Nicolaescu… dar mai bine nu dau nume.
NS: Pentru că aţi pomenit numele lui, mi-am amintit de un aspect pe care aş vrea să mi-l lămuriţi, dacă se poate. Vedeţi, noi am început să proiectăm filme la Centru, am dat mai ales filme de-ale lui Nicolaescu până acum. Nu am obţinut acordul nimănui de a le proiecta şi ne este teamă să nu venim în conflict cu legea. Trebuie să plătim ceva, cuiva?
MD: Eu zic că nu. Dacă îl daţi o singură dată – pentru popularizare, pentru culturalizare, chiar ca promovare a artiştilor români, a unei capodopere…
CC: Da, se poate proiecta. Dacă rulaţi un spectacol în regim permanent, să zicem câteva seri la rând, cu scopul să faceţi ceva bani, atunci trebuie să plătiţi celor în drept, desigur. Dar aici ajungem într-o zonă cam cenuşie. Cine are copyright pe filmele româneşti? Statul român? Direcţia Generală de Cinematografie? Buftea? Regizorul? Actorii?…
NS: Am încercat să contactez Oficiul Drepturilor de Autori din Bucureşti, să aflu ce spune legea română. Am trimis câteva me-saje, nu am primit nici un răspuns deocamdată.
CC: Stil românesc de muncă (râsete. Ni se alătură Milu – Emil Hossu , dar văzând ce se întâmplă, îşi ia tălpăşiţa. Mircea strigă după el: „Stai, unde fugi?”, dar Milu se pierde în mulţimea de petrecăreţi.)
 NS: Dacă vrem să organizăm gale de spectacole cu scop de profit, trebuie să plătim cuiva, cumva…
 CC: Dacă aflaţi cui. (îmi face cu ochiul)
MD: Atâta timp cât scopul este, aşa cum am menţionat, doar unul de culturalizare, de promovare a artei româneşti, nu trebuie să vă faceţi probleme.
CC: Ascultă la el, se pricepe. Este director de teatru!
 MD: Se poate chiar percepe o taxă la intrare, sau accepta donaţii. Dacă banii respectivi se folosesc pentru a acoperi cheltuielile de prezentare; să zicem salariul personalului, chiria sălii, costul de procurare a filmului, aparatajul. Este exact ce se întâmplă cu Cinemateca din ţară, ei nu trebuie să plătească nimic. Ei nu au programe zilnice, nu rulează filmele cu scopul de a face bani, ci de a populariza anumiţi artişiti din lumea filmului, nu neaparat români.
NS: E bine că aţi amintit acest lucru. Este posibil ca şi noi să începem acest stil de activitate. Să vedem filme de Felini, Renoir, Mann, Kurosawa, Tarkovsky…
MD: Eu ştiu mai bine legea românească, nu o ştiu pe cea americană, sau canadiană. Nu cred să aveţi nici o problemă, dar e bine să vă interesaţi.
NS: Asa o să facem. Cred că este timpul să ne oprim aici, ni s-au terminat berile. Pot să anunţ, deci, cititorii, că vă vom vedea din nou, şi nu peste multă vreme…
MD: Da, definitiv. Deja se conturează o serie de turnee. O să avem griji, emoţii, o să muncim în draci, dar sunt sigur că aceste turnee se pot face rit-mic! Publicul să se obişnuiască cu noi, să ştie la ce intervale ne pot reîntâlni. Bineînţeles cu trupe mici, cu piese special destinate acestor turnee.
a consemnat Nick SAVA
%d bloggers like this: