Nick Sava- Scoică

Spre dimineaţă, bolnavul de la „Numărul Patru” s-a liniştit. Pulsul, deşi în continuare slăbit, bătea regulat, iar temperatura scădea de la oră la oră. Nu mai vomitase de aseară. Felicia, asistenta micului ambulatoriu sanitar de pe lîngă Preventoriul TBC din Poiana, îşi notă temperatura în fişa medicală a pacientului. Dom’ Doctor sosise şi el, probabil îşi bea cafeaua pe băncuţa din faţă Ambulatoriului, fumîndu-şi a treia sau a patra ţigară a dimineţii. Pînă spre seară, avea să ajungă la al doilea pachet…

„Nu mai fumaţi atîta, dom’ Doctor, nu vă face bine.” îi spunea Felicia de cîte ori îl vedea cu o ţigară în gură. Era un vechi ritual, îi dădea acest îndemn de douăzeci de ani, de cînd lucrau împreună. Iar doctorul o aproba de fiecare dată, dînd blînd din cap – dar fără a scoate ţigara din gură. Probabil, fără a o auzi… Aşa cum nici ea nu punea prea multă convingere în vorbele ei. De mult, hei, de mult, dom’ Doctor îi spusese:

„Felicio, să ştii de la mine, nu fumatul ucide – ci prostia oamenilor. Să te ferească Dumnezeu de ea! Bunicu-meu a fumat „fără filtru” pînă a murit – la nouăjdoi. Călcat de maşină.”

Pe atunci erau tineri. Ea se apropia de treizeci, el de cincizeci. Ea era proaspăt divorţată, acceptase serviciul la Poiana mai mult ca să nu-şi mai vadă colegii şi vecinii bîrfitori. Lui îi murise nevasta… Dar n-a fost să fie împreună, decît ca simpli colegi. Ei nu i-ar fi păsat de urmări dacă s-ar fi încurcat cu doctorul distins, inteligent, plin de spirit, care se ţinea mai mult decît bine – văzuse şi auzise multe în viaţa ei -, dar dom’ Doctor nu a încercat niciodată să treacă peste barierele pe care şi le pusese singur. „Viaţa nu-i dreaptă!” îşi spunea uneori asistenta. Măcar dacă nu ar fi ştiut că şi doctorului îi era drag de ea. I-a mărturisit odată… da, acum şase ani, atunci cînd muriseră cei doi turişti din Arad… „Felicio, mi-am iubit nespus soţia. Dar, să ştii, tare mult mi-ar fi plăcut să te fi cunoscut pe tine atunci, în tinereţe…” Pentru această mărturisire, asistentei i se părea că viaţa ei fusese frumoasă şi deloc irosită. Fusese zi de zi alături de singurul bărbat pe care îl iubise cu adevărat.

Poate că unii se mirau că un medic atît de bun ca dom’ Doctor, refuzase să se mute la alt spital. Dacă nu la Preventoriu, dacă tot voia să stea aici, în Poiana, atunci alături, în Spitalul din Buşteni. Sau în vreun spital mare din vreun mare oraş – poate chiar în Capitală. Primise oferte multe, chiar şi din străinătate, unde îşi dăduse doctoratul imediat după ’89. Dar refuzase toate ofertele. Felicia bănuia că, într-un fel, hotărîrea lui era legată de blestematul acela de lac. Ştia că soţia lui murise aici, în preajma Poienii, într-un accident stupid. Fără a crede tot ce se zice, aflase de la localnici multe despre lacul cel misterios.

Bolnavul, Dinu, tresări. Probabil căzuse din nou într-un coşmar. Îi puse mîna pe fruntea umedă, liniştindu-l. Era un tînăr înalt, zvelt, ars de soare. Vînjos, probabil bun căţărător, poate chiar alpinist – avea mîini puternice, cu degete lungi, cu numeroase cicatrice mărunte.

„Cum se simte?”

Dom’ Doctor îşi începea ziua de lucru vizitînd cele trei mici saloane, două cu cîte un pat. În acest moment mai aveau două paturi ocupate: nea Vasile, un pensionar localnic, şi madam Dragomir, o femeie aflată în vizită la fiica ei, patroana unui magazin privat din localitate. Cazuri simple, nu fusese nevoie să fie trimise la Spitalul Orăşenesc. De fapt, mîine urmează să fie trimişi acasă. Nea Vasile, care era de o săptămînă, avea ochii unui cîine flămînd de cînd auzise că i se face ieşirea: era singur şi ar fi dorit să stea în Ambulatoriu ca într-un azil. Deşi era de presupus ca ei să se ocupe doar de cazuri urgente, în zile cînd Spitalul – aflat, de fapt, la doar cinci kilometri distanţă – era prea aglomerat, deseori localnicii se rugau să fie internaţi aici.

„Dacă nu se întîmplă ceva, scapă” zise Felicia cu o voce profesională. „Temperatura este în scădere, pulsul regulat, răsuflă mai bine…”

„Da. Să îi mai faci o injecţie. A avut noroc că au dat peste el şi l-au adus direct aici. Muşcătura a fost extrem de periculoasă, atît de aproape de inimă şi de venă.”

Tînărul fusese muşcat de şold de o viperă. După urmele dinţilor, fusese una mare – poate chiar lungă de un metru. Ştia că rar ajungea specia de vipere întîlnită la poalele Bucegilor la astfel de dimensiuni. Şarpele îl muşcase de două ori.

„Oare cum l-a putut muşca de şold? Băiatul e înalt…”

„Greu de zis. Poate vipera era pe-o buturugă. Poate tînărul  s-a împiedicat şi a căzut lîngă şarpe, speriindu-l. O să aflăm de la el, dacă îşi mai aminteşte… Dar da, a avut noroc! Cred că este al treilea care scapă.”

Felicia ştia că nu e vorba de muşcătură. De cînd dom’ Doctor înfiinţase Punctul de Informare, extrem de rar se mai întîmpla ca turişti – sau localnici – să fie muşcaţi de şerpi. Căuta să îi informeze pe toate căile, îi sfătuia să umble în grup, pe cărare, făcînd zgomot să îndepărteze şerpii. Şi să poarte la ei vaccinuri anti-venin. Aşa scăpase tînărul: cel ce dăduse peste el avea o fiolă de vaccin. În schimb, doar trei turişti scăpaseră, după ce văzuseră Lacul… În douăzeci de ani.

„Să mă chemi cînd se trezeşte”, zise doctorul, plecînd să deschidă cabinetul. Îşi împărţiseră datoriile: ea stătea mai mult prin saloane – cînd aveau internaţi -, el primea pacienţi în cabinet, lipsindu-se de serviciul unei asistente. Cînd avea internaţi, trecea des prin saloane. Toată lumea era mulţumită. Era medic priceput, pacienţii se puneau rapid pe picioare şi reveneau rar: îşi făcea datoria până la capăt. Era iubit şi cunoscut de toţi localnicii. Medicii de la Preventoriu îşi vedeau de-ale lor, la fel şi cele cîteva asistente de acolo.

Bolnavul se trezi imediat după prînz.

„Ţi-e foame?” îl întrebă asistenta. Tînărul dădu din cap, cu sinceritate. Felicia îi aduse un platou cu cîteva farfurii pline – mîncarea o lua de la Preventoriu. Fără să întrebe, mai aduse unul. Dinu le goli pe amîndouă.

„De obicei nu mănînc atîta”, se scuză el.

„De obicei nu stai flămînd aproape două zile. Nici nu vomiţi…”

„Atît de mult?!” Prin ochii lui trecu o sclipire de groază. „Cred că m-a muşcat un şarpe…”

„Numai crezi? Felicia se apucă să adune vesela. „O să vină dom’ Doctor”, îi spuse, pe cînd părăsea salonul cu platourile în braţe. Într-adevăr, după cîteva minute intră un bărbat înalt, cu părul cărunt, îmbrăcat în halat albastru-deschis, cu un stetoscop pe după gît, un carneţel gros în buzunar şi un stilou prins în buzunarul de la piept. Faţa puţin ridată, arsă de soare, era parţial ascunsă de ochelari cu ramă groasă şi de o bărbuţă căruntă, tunsă cu grijă. Se aşeză pe cel de-al doilea pat din încăpere şi îl privi cercetător.

„Hm, mare lucru nu mai am ce-ţi face. Criza a trecut. Aş putea să îţi dau drumul chiar mîine, dar te mai ţin două zile sub observaţie. Veninul de viperă e destul de periculos, netratat cum se cuvine. Ai avut noroc, asta e. Poate îmi povesteşti şi mie cum s-a întîmplat. Nu din curiozitate, dar încerc să învăţ cît mai mult din fiecare întîmplare. Ca să îi ajut pe oameni…”

Tînărul stătu cîteva minute pe gînduri. Parcă nu ştia de unde să înceapă.

„Ce ai căutat pe acele coclauri?” întrebă doctorul. „De fapt, pe unde ai trecut? Oamenii din localitate nu îşi amintesc să te fi văzut…”

„Mda. De fapt, vin de sus. Mi-am petrecut cîteva zile pe Platou. Eram cîţiva colegi.”

„Student?”

„Ah, nu. Am terminat acum cîţiva ani. Lucrez la o firmă privată. IT. Dar urcăm des pe munte, aproape în fiecare weekend.”

„Aşa. Şi?”

„Am coborît pe Urlătoare.”

„Singur?”

„Nu. Cu o pereche din Cluj, i-am cunoscut pe Platou. Am dormit întîmplător cu ei în cameră la Piatra Arsă. Colegii sunt montaniarzi, dar nu alpinişti. Mie îmi ardeau degetele de o căţărătură. Cei doi erau şi ei pasionaţi de alpinism – mai ales fata. Deşi n-ai fi zis…”

„Ei unde sînt?”

Tînărul îl privi încurcat:

„De fapt, nu ştiu. Nu i-am mai văzut de aseară…”

„Alaltăseară. Aseară erai aici, îţi vărsai maţele şi aveai febră mare.”

„Da. Ştiţi mai bine. Mi-e teamă că el, Silviu, a murit. Înecat în lacul din pădure… De ea nu mai ştiu nimic…”

Doctorul îl privi, crunt:

„Da. Lacul. Ia-o pe rînd.”

„Aşa. Hotărîsem să coborîm spre Poiana. Zicea fata că ştie ea acolo un perete, de dificultate maximă – deşi nu prea înalt. Plouase însă toată ziua, am stat în cabană. Colegii mei plecaseră. A doua zi a plouat la fel de vîrtos, aproape renunţasem. Voiam să merg la Babele, să iau cabina. Dar pe la prînz norii s-au spart – începuse de fapt o vîntoasă de-acelea. Fata a zis: mai bine coborîm pe jos, telecabina e probabil oprită. Cred că avea dreptate…”

„Nu era cam tîrziu pentru căţărat?”

„Nu. Am mers repede, am făcut doar vreo două ore. Nu am mai intrat în Buşteni, ne-am dus direct, prin pădure, la poalele peretelui. Într-adevăr, nu prea înalt, dar foarte dificil. Acum zic: noroc că a bătut tare vîntul. Ne-a ţinut lipiţi de perete. Altfel… Dar pînă am terminat, încpuse să se întunece, mai ales sub copaci. Nu departe, am dat de lac. Fata a zis: „ce- ar fi să dormim aici? Uite ce frumos este!” Era într-adevăr frumos. Nici nu ştiam că e un lac pe lîngă Poiana…”

„Nu e”, se auzi şoapta asistentei. Intrase şi se oprise lîngă uşă, ascultînd povestea.

„Nu? Mi se părea aşa, cumva… parcă… ireal.”

„În ce fel?” întrebă doctorul.

„Era ca în… poze. Ca în picturile kitsch. Înconjurat de brazi, cu apă turcoaz la mal, dar de un roşu aprins, cu nuanţe spre oranj şi garanţă, spre mijloc. Un lac reflectînd apusul de soare. Dar era… nenatural, v-am spus. În spatele nostru, spre Vest, era Abruptul. Soarele apusese deja, în spatele muntelui. Cerul căpătase acea nuanţă de dinaintea apariţiei lunii. De unde roşu? De aceea, am refuzat să fac baie, cînd fata ne-a chemat. Silviu a acceptat. Cred şi eu; se îndrăgostise lulea de fată. Şi gîndul de a face baie cu ea, goi puşcă…”

„Mda. Norocul tău, ai spirit de observaţie dezvoltat” Doctorul se foi încurcat. „Ştii, mi-aş aprinde o ţigară. Dar n-am voie în spital. Mă jupeşte de viu Felicia…”

„Nu cred că e atît de fioroasă”, zîmbi Dinu, privind spre asistenta rezemată de perete, lîngă uşă. Ea nici nu zîmbi.

„Dacă nu ea, atunci precis mă scalpez singur. Ia zi mai departe. Cum o chema pe fată?

„Miruna… Cred. Sau poate Minodora…”

„Văd că nu îţi place să îi pronunţi numele.”

„Nu. Am avut dreptate că nu am intrat în apă. Am auzit strigătul lui Silviu – cînd am privit spre lac, dispăruse. Bănuiesc că îl înghiţise apa. Speriat, am tras aer în piept şi am privit înnebunit o urmă a lui, să ştiu încotro să sar. Sunt bun înătător, dar… Cînd am simţi că îmi explodează plămînii, am început să mă tem. Am mai tras o dată aer în piept – dar nu a apărut nici atunci.”

„Şi fata?”

„Am crezut că se înecase şi ea – dar a apărut lîngă mine. Goală, îi lucea pielea în lumina stelelor. Mi-a şuierat cu răutate: „Laşule! Sari să-l scapi! E acolo, în lac. Sari după el! Acolo!” Am privit lacul. Niciunde nicio urmă, nici un val… Şi era totul atît de roşu, parcă ardea. Mi-a fost teamă. Ştiam că e ceva rău… M-am întors spre ea: „Unde e? Unde să sar? Erai cu el. Unde e Silviu?” Atunci fata… Miruna… a schimbat vocea. Era melodioasă, învăluitoare, hipnotică: „Hai împreună. Hai cu mine. Îl găsim, o să fim împreună. Hai… Acolo… Vom fi mereu, împreună” Am privit-o în ochi. Erau stranii. Îmi păreau cunoscuţi – dar mă umpleau de groază. M-am smucit, am rupt-o la fugă. După cîţiva paşi m-am împiedicat, ştiu eu? Lacul, cumva, dispăruse… Am simţit o durere ascuţită în şold. Am privit: un şarpe muşca a doua oară. Atunci mi-am dat seama de unde ştiam ochii… fetei: erau exact la fel ca ochii de şarpe: reci, veninoşi, cu pupila verticală… M-am smucit, m-am ridicat şi am pornit prin pădure. Vipera dispăruse. Ştiam că trebuie să ajung cît mai repede la un medic. Am mers mult, poate jumătate de oră. Eram tot mai slăbit. La un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa… Asta e tot ce ştiu.”

Doctorul scoase o ţigară din pachetul pe care îl ţinea de o vreme în mînă. Nu o duse la gură, ci începu să o rotească gînditor printre degetele lungi, puternice.

„Da, asta te-a salvat. Uneori mai greşeşte şi ea. Nu des. Din cîte ştiu eu, eşti al patrulea care scapă…”

„Înseamnă că şi tu ai scăpat”, i se adresă Felicia doctorului. Ştiu precis că au scăpat trei de cînd suntem aici. Deci, şi tu. Primul…”

„Mda. Primul… din cîte ştiu. Or mai fi fost şi alţii, de care nu ştiu. Mie mi-a luat soţia. De atunci stau aici şi încerc să o împiedic să pună laba pe alţi oameni. Nu ştiu dacă reuşesc…”

„Cine e ea?” întrebă tînărul.

„Vrăjitoarea” zise Felicia. Aşa îi zic localnicii. Cică de mult tare, înainte să fi apărut creştinii, în pădure era un lac, cu o insulă. Acolo erau un altar, unde oamenii aduceau jertfă pe unul din ei, anual, unei vrăjitoare. Pînă s-au răzvrătit şi au înecat-o pe vrăjitoare şi au distrus altarul. I-a ajutat zîna bună a lacului. Dar pe urmă au venit creştinii şi lacul a dispărut. Multă vreme a stat ascuns, oamenii şi uitaseră de el. Dar oamenii s-au înrăit, lacul a început să apară din nou. Stă acolo, în pădure, pînă îşi ia jertfa. Mulţi oameni, localnici, dar mai ales turişti, au dispărut…”

„Are semnele ei” o completă doctorul. Asta mă ajută… deseori. Două zile de ploaie grozavă, apoi vînt, furtună… Uneori apare şi iarna, cu ninsori şi viscol. Oamenii mor în tot felul: unii muşcaţi de vipere, alţii prăbuşiţi în prăpăstii, alţi îngropaţi sub avalanşe sau îngheţaţi… Eu încerc să previn astfel de accidente. Uneori chiar reuşesc.”

„Pe cînd dispărea, mi sa părut că vipera îmi vorbeşte. Parcă a zis: „Nu ai scăpat încă. Nu vei scăpa! Nici el nu va scăpa!” Se referea cumva la tine? Dar poate doar mi s-a părut…”

„Nu cred că ţi s-a părut. De cîte ori e pe aceste locuri, îi simt chemarea. Mi-e tot mai greu să mă împotrivesc. Din cei care au scăpat, unul s-a întors aici şi a dispărut. Pe al doilea l-am oprit eu, pe cînd mergea spre pădure. L-am convins să plece, acum e în America. Poate e mai bine şi pentru tine să pleci, să emigrezi. Să nu mai vii niciodată aici, în Bucegi.”

Tînărul stătu tăcut, cu capul în piept. Apoi zise, şovăitor:

„Poate o să plec…”

„Şi nu e nici un fel de scăpare?” întrebă mai tîrziu Felicia. Stăteau împreună pe bancuţă, doctorul îşi aprinsese a doua ţigară. Asistenta îşi dădu seama că, pentru prima dată, nu îi spusese îndemnul formal, ca un ritual prietenesc.

„Eh, dacă s-ar întoarce credinţa. Nu cea creştină, dar o credinţă curată. Răutatea noastră o aduce. Fiind curaţi, am avea din nou ajutorul zînei bune… A spiritelor bune. Altfel…”

„Şi eu nu te pot ajuta deloc?” Pentru prima dată îl simţea pe dom’ Doctor slab, lipsit de ajutor.

„Dar mă ajuţi, doamnă asistentă!” se întoarse doctorul spre ea, zîmbitor, parcă din nou plin de tinereţe. „Mă ajuţi! De douăzeci de ani. De ce crezi că rezist chemării? Deşi stau atît de aproape de bîrlogul ei. Tu ai acea credinţă curată de care e nevoie. Nu îmi lua soţia, dacă aveam şi eu o astfel de credinţă…”

Feliciei i se umeziră ochii. Ca să-şi ascundă fîstîceala, şopti cu glas tremurat:

„Nu mai fumaţi, dom’ Doctor. Nu vă face bine….”

Spre uimirea ei, doctorul privi ţigara aprinsă cu o înţelegere nouă. Apoi o aruncă şi o strivi sub talpă. Cu furie, ca pe un şarpe veninos.

 

Leave a Reply