Nick Sava -Căderea cunoaşterii Recitind Vechiul Testament


Nick Sava-Pădure toamna

Acum, că am văzut unde era (sau nu) Grădina, să ne întoarcem în ea. Deci, Omul (Adam, deh) fusese „aşezat” în acea grădină „să o lucreze şi să o păzească”. Şi să mănânce din toţi pomii – mai puţin din unul din ei: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” După care i-a căutat un ajutor – şi, pentru că nu i l-a găsit, chiar i-a făcut unul: pe Eva.

Să vedem ce este cu acest pom, cauza căderii noastre. În fapt, Dumnezeu făcuse să răsară tot felul de pomi „plăcuţi la vedere şi buni de mâncat” – dar mai ales doi pomi minunaţi. Unul era Pomul vieţii, sădit în mijlocul grădinii, celălalt era tocmai acest Pom al cunoştinţei binelui şi răului – nu se spune unde anume sădit. Undeva prin grădină… Erau aceşti pomi mai deosebiţi? Uşor de recunoscut? OK, Pomul vieţii îl recunoşteai pentru că era „în mijlocul grădinii”. Poate chiar era „un picior de plai, o gură de rai” – o zonă verde în mijlocul căreia se înălţa un pom falnic pe care puteai să îl bănuieşti a fi Pomul vieţii. Dar Pomul cunoştinţei etc.? Poate era într-un pâlc de pomi – toţi plăcuţi la vedere, toţi cu fructe moi şi zemoase, frumos mirositoare… Să-l fi putut cunoaşte după frunze? Pomul este cunoscut mai curând după „fructe” – după acestea şi este judecat. Ce fel de fruct avea Pomul cunoştinţei etc.? Cei mai mulţi creştini, întrebaţi, vor spune, desigur: MĂR! Păi, de ce măr? Atunci de ce nu i s-a spus măr – chiar Mărul cunoştinţei etc.? Eh, se pare că, într-adevăr, nu era măr. Primele reprezentări ale Pomului nu îl arată încărcat cu mere, ci mai degrabă cu… rodii. Sau, cum le mai zicem noi, pomegranate. (Să ne amintim că pomegranatul e originar chiar din zona Mesopotamiei!). Ba, islamicii vorbesc de… smochine.

Oricum, avea alt fel de fructe – fructele cuoştinţei etc. Pentru Om, văzând pentru prima dată în viaţa lui fructe, primul lucru (mai mult instinctiv dacât datorită curiozităţii) era să guste din toate fructele, să vadă ce e bun şi ce nu, ce e mai săţios. Să „experimenteze”, mai precis, să afle… Neştiind ce e „bine” şi ce e „rău”, singura întrebare era, probabil: mă va face să mă satur? Şi corolara: mă voi cufuri? Mi se va face gura pungă? (în fond, şi lămâiul e pom…) Va fi rău la gust? (aţi încercat să gustaţi o măslină culeasă din pom? Nu o faceţi!) Neştiind „binele şi răul”, chiar dacă cineva i-ar fi promis o patalama de doctor în filosofie dacă muşca din fruct, tot nu ar fi făcut-o – era mai ales interesat de astâmpărarea foamei. Dar a fost totuşi un lucru care l-a făcut să muşte din acel fruct oprit!

Ne putem întreba (că tot nu vom primi un răspuns): oare Omul chiar nu trebuia să muşte din fruct? Să ne gândim puţin. Dacă nu trebuia să muşte, Dumnezeu putea să nu facă Pomul, nu? Sau, îl putea face în afara Grădinii. Sau îl putea înconjura cu spini, cu sârmă ghimpată, cu sârme sub înaltă tensiune… Îl putea face cu nişte fructe respingătoare: gândiţi-vă, cât de mult aţi fi îndemnat să muşcaţi dintr-un fruct de o culoare dubioasă, din care picură zemuri urât mirositoare, cu un aer de putreziciune în jurul lor…? Îl putea face greu de scuturat, cu crengi la înălţimi imposibil de ajuns: strugurii la care nu poţi ajunge sunt precis acri, o ştie şi vulpea!

Dar de ce a avertizat Dumnezeu pe Om să nu muşte din el? Da, da, i-a zis că va muri „negreşit” – dar ar fi trebuit să îi explice totodată ce înseamnă „a muri”. Neştiind ce e bine şi ce e rău, atunci, la începutul vieţii, Omul nu avea de unde cunoaşte acest concept. Pentru el toate erau „vii”. Pentru el tot ce era, era – şi ce nu era, nu era –, nici nu îşi bătea capul să afle de ce nu mai sunt. Aşa că îndemnul să nu facă ceva, inclusiv să nu muşte din ceva, nu putea decât să îi stârnească o anumită curiozitate. Poate chiar putea înţelege în sens pozitiv: dacă vei muşca din fruct, o să „mori” – adică, o să primeşti o răsplată! Dintr-o dată, după ce a gustat din TOATE fructele (mai puţin două), se putea întreba: dar fructul ăsta ce gust are? E acru, e dulce? E săţios, astâmpără setea? Arată atât de frumos!… Da, da, mi s-a spus că o să mor, whatever înseamnă acest lucru. Chiar, a fi mort înseamnă că voi fi mai înalt? Îmi va mai creşte un… oarece? Îi va place mai mult Evei de mine?

Printre basme, inclusiv în cele arabe din 1001 de nopţi, multe sunt cele care povestesc tocmai despre astfel de interdicţii – bineînţeles, încălcate! Nimeni, nici o fiinţă omenească nu se va opri să experimenteze pe propria-i piele riscul călcării unei porunci de genul „poţi deschide toate uşile din palat – dar nu uşa care se deschide cu această cheiţă! Că atunci…” Da, e nevoie de o experienţă – chiar dacă aceasta nu este direct a noastră. Nu dăm cu bomba atomică pentru că ŞTIM ce se va întâpla. Am văzut-o – şi nu dorim deloc să o şi simţim pe pielea noastră. De când am muşcat din fructul oprit, am învăţat ce înseamnă „a muri”…

Deci, putem crede că Dumnezeu a cam vrut să muşcăm din fruct. La această afirmaţie găsim o a doua motivare. E destul să ne întrebăm: ce se întâmpla dacă Adam nu muşca? Eh, ce se întâmpla? Păi, nu prea multe. Adam continua să lucreze şi să păzească Grădina. Nu ar fi văzut-o pe Eva goală şi, deci, Dumnezeu nu avea motiv să le spună că vor naşte copii – amintesc, până în acel moment femeia era doar „ajutorul” bărbatului! – în durere. Nimic nu ne face să credem că, dacă nu ar fi fost alungat din Grădină, Omul ar fi născut „fii şi fiice”, umplând pământul. Ar fi continuat să trăiască în „Rai”, bucurându-se de prezenţa lui Dumnezeu, de frumuseţea şi bunătatea fructelor, de munca „fără sudoare” în grădină, păzind-o (oare, de cine?) şi trăind veşnic. Deşi nu mâncase încă din Pomul vieţii!

Eh, dar cum e cu Pomul vieţii? Ne putem întreba: de ce nu a muşcat Omul din el? Era uşor de identificat – era doar în mijlocul Grădinii. Nimeni nu îi interzisese să se înfrupte din fructele lui… Că nu a făcut-o ştim din afirmaţia lui Dumnezeu: „Iată că omul a ajuns unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.” Well, well – iată un lucru nou! Hai să ne gândim puţin: ce se întâmpla dacă Omul muşca înainte din rodul Pomului vieţii – că tot avea voie să o facă -, şi abia mai pe urmă din Pomul cunoştinţei etc.? Nu ajungea el ca şi Noi? Mai era atunci ceva de făcut? Pare stupid să întrebăm „de ce nu a mâncat din rodul Pomului vieţii?” – dar nu e deloc aşa. Probabil Dumnezeu, sau Noi, l-a făcut să nu pohtească la rodul vieţii, să uite de el – să nu-l vadă, chiar. Şi atunci, de ce nu a făcut acelaşi lucru cu Pomul cunoştinţei etc.?

Dar să mergem chiar mai departe. De ce a făcut Dumnezeu Pământul? Iar o întrebare idioată, veţi spune. Şi chiar aşa e: l-a făcut pentru Om! Pentru Omul-precunoaşterii ar fi fost de ajuns să facă o Grădină, nu? Dar a făcut un Pământ – El ştia că Omul va ajunge să îl locuiască. Ştia că va fi alungat din Grădină – că va muşca din fructul oprit! Desigur, această afirmaţie seamănă prea mult cu (unele) teorii creştine ale predestinării. Mai precis: Dumnezeu îl făcuse pe Om chiar aşa: cu sămânţa muşcării din rod sădită în gena lui! Că vroia sau nu, Omul TREBUIA să muşte din fruct. Teoretic nu e chiar aşa: Dumnezeu l-a creat cu liber arbitru, Omul putea să muşte sau nu; dar însăşi mecanismul, complexitatea creaţiei arată că Omul era destinat unui singur lucru: să calce porunca!

Şi chiar aşa, ce folos ar fi avut Dumnezeu dintr-o fiinţă, din Omul supus, obedient – care nu ar fi muşcat din fructul cunoaşterii? Îşi avea îngerii, doar. El avea nevoie de cu totul altceva: de cineva care, cunoscând binele şi răul, să aleagă binele şi să respingă răul. Chiar numai din această afirmaţie – pe care nu o pot nega nici cei mai credincioşi creştini! – este evident că Omul TREBUIA să ştie binele şi răul, să poată să ia decizii informate. Altfel era de ajuns ca Dumnezeu să stea tot timpul alături să îi dea peste mână: „nu fă asta, că e rău!” Şi Adam să îl întrebe de fiecare dată: „De ce e rău, Doamne?” iar Dumnezeu să îi răspundă „Crede-mă pe cuvânt, nu trebuie să o ştii şi tu.” Pare plauzibil?

Se pare că Omul repetă această dilemă de fiecare dată, cu fiecare viaţă. De la naştere, el începe să înveţe ce e bine şi ce e rău. Putem spune că actul de a ne naşte este un astfel de muşcare din fructul oprit! Cu timpul ajungem într-adevăr în situaţia de a fi în stare să luăm o decizie, folosindu-ne liberul arbitru – o decizie informată. Am ajuns să citim cărţile sfinte (nu numai Biblia), scrierile filosofilor, analizele psihologice şi conceptele morale universale. Învăţăm care e Binele şi care e Răul – putem decide ce alegem.

E foarte posibil ca acesta să fie scopul traiului pe acest tărâm, în această viaţă. S-ar putea ca acestă viaţă să fie numai un test, care ne va permite, în cealaltă viaţă, să ocupăm o anumită poziţie. Dacă Dumnezeu este informaţie – şi o putem bănui ca informaţie pură, desăvârşită – vom ajunge, poate, să ocupăm şi noi un loc în masa ei. Cu cât testul nostru va fi trecut mai bine, cu atât vom ocupa, poate, un loc mai în „centru”, sau mai pe la „periferie”. Cine o poate spune? Până una-alta, putem spune doar atât: Omul nu ar fi Om dacă odată, de mult, nu ar fi muşcat din Pomul cunoştinţei binelui şi răului…

Rămâne o singură mare întrebare – ultima, dacă vreţi: de ce a fost creat Omul? Nu ştiu dacă cineva a răspuns la ea – ceea ce prezint aici este doar propria mea opinie. Rodul, dacă vreţi, a ani de lecturi şi discuţii, nu o dată în contradictoriu. Şi, bineînţeles, nu am nici o dovadă că aşa ar fi. Deci, eu cred că Dumnezeu a creat Omul pentru că era, sau se simţea, neîmplinit. Avea tot ce îi trebuie: Putere nelimitată, Cunoaştere nelimitată, Conştiinţă nelimitată. Putea fi Drept – dar nu cunoştea Dragostea. Ştia că este „neîmplinit”, oricât ar părea de straniu acest lucru. Îi lipsea ceva – şi această afirmaţie poate fi interpretată drept o blasfemie! Eu cred că îi lipseau SENTIMENTELE. Umane, dacă vreţi. Bucuria, durerea, dragostea, ura, uitarea, mila, teama, grija, dorul… A creat Omul, l-a pus să mănânce din „cunoaştere” şi l-a „alungat” pe Pământ. I-a dat soţie, copii, părinţi, un pământ care este binecuvântare şi blestem, viaţă şi moarte… Când trece prin acest „purgatoriu” şi se întoarce la Dumnezeu, acea parte a entităţii va avea nu numai cunoştinţă, ci şi experienţa sentimentelor.

Cum rămâne atunci cu Iisus? Creştinii cred că el este Dumnezeu – deci, Dumnezeu este şi Om. Cine a avut sentimente mai adânci, mai umane, decât Iisus? Ei bine, eu cred că Iisus este mai mult o reflecţie a Planului lui Dumnezeu: El îl „naşte” pe Iisus – şi nu Îl face! – prin fiecare om care trăieşte pe Pământ. Dar nu în Grădina Edenului. Dacă Omul nu era alungat, el nu ar fi servit Planului! De-ar fi trăit milioane de ani, o veşnicie, în Rai, nu ar fi învăţat – în fapt, nu ar fi avut sentimente! Pentru că aşa ne apare Adam în acele zile de început: fără pofte, fără năzuinţe, fără dragoste, fără respect, fără uitare, fără milă, fără teamă, fără ruşine… Mai mult robot decât om. De aceea cred, încă o dată, că era destinul Omului să muşte din fruct – şi slavă Domnului în vecii vecilor că a făcut-o!

 

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply