NICK SAVA – Când nu ştiu ce vorbesc

 Nick Sava – Marină

Sunt cîţiva ani de atunci. Venisem pentru prima dată în România, după un deceniu de când o părăsisem. Timpul mi-a permis să petrec vreo zece zile la Costineşti, staţiunea de suflet a tinereţii mele. Stăteam în gazdă la un localnic. Era început de iunie, eram unul din puţinii vilegiaturişti din sat. Oferta mai mare decît cererea, aşa că mi-am permis să mă tîrguiesc la preţ. Oarece bănuieli avea gazda, dar i-am spus că sunt ardelean. Chiar sunt. Condiţii modeste, pe măsura banilor pe care îi plăteam. Dar ce-mi trebuia mai mult? – îmi ajungea plaja. Seara mă culcam devreme, după ore de lectură. Vacanţa perfectă, aşa cum mi-o visasem (mai ales că eram după un divorţ…)

Gazda, un dobrgean la vreo 45, era harnic şi strîngător, ca mai toţi localnicii litoralului. Toată viaţa fuseseră obişnuiţi să-şi completeze venitul din închirierea camerelor. Tot mai multe, tot mai ieftine. Ultimele construite, prin fund de curte, erau un fel de barăci din scîndură, placaje şi cartoane, nu mult diferite de locuinţele mizere din bidonville-le americane sărace. Fără nicio dotare, unele chiar fără energie electrică, cu geamuri înguste, deloc izolate – se auzea tot ce se întîmpla în curte şi în celalalte camere. Seara zăpuşeală, spre dimineaţa frig. Paturi înguste, simple saltele pe care cearşafurile (deseori rupte) se schimbau numai la sosirea noului chiriaş. O cişmea în curte şi o budă „ecologică” în fundul curţii, unde îşi făceau nevoile (deseori stînd la coadă) zecile de chiriaşi ai „pensiunii”. Dar chiriile erau ieftine, pentru buzunarele studenţilor români. Iar eu eram, în acel moment, singurul chiriaş al curţii. Aş fi putut sta în „casă”, într-o cameră cu pereţi de cărămidă, răcoroasă, cu pat dublu… Dar era fun să stau aşa cum stătusem pe vremea lui nea Ceaşcă…

 Pe lîngă proprietar de „pensiune”, localnicul era şi agricultor. Adică, chiar ţăran. Avea oarece pămînt undeva, în afara satului. Nu ştiu ce cultiva, bănuiesc că porumb. Ăla era mai „profitabil”, putea să vîndă porumb fiert turiştilor. Construia şi o bucătărie de vară, avea de gînd să vîndă şi „meniu” viitorilor turişti. Deci, e posibil ca pe cîmp să fi avut şi cartofi, poate legume, care să mai taie din cheltuieli. Deşi, meniul – pe care mi-l comunicase plin de speranţă – consta în cîrnaţi, cabanos, muştar, poate piure şi fasole bătută cu ceafă de porc. Porcării, ca pentru românii „tradiţionalişti”.

Ne întâlneam în fiecare dimineaţa şi mai schimbam câteo vorbă. Eu eram „pasăre de zori”, mergeam la plajă pe cînd soarele abia se iţea din apă şi răcoarea dimineţii semăna încă a ger. El era harnic, cum spuneam, pleca de dimineaţa tare la cîmp. Pleca devreme şi pentru că acesta era departe, merge „o oră” cu bicicleta. Îşi punea pe cadrul bicicletei o sapă, îşi lua o traistă de mîncare şi un bidon cu apă, şi pleca. Nu chiar în fiecare zi, e drept, şi nu stătea întotdeauna toată ziua la muncă. Deseori, cînd mă întorceam la prînz, căutînd umbra şi răcoarea camerei cu pereţi de lemn şi carton, îl găseam deja acasă.

În zilele cînd nu mergea la muncă, sau după-mesele, le petrecea în curte, meşterind. Pregătea barăcile pentru valul de turişti pe care-l aştepta „după cinşpe”, alerga prin oraşe să stabilească legături de afaceri cu cîrnăţari şi alţi buticari şi, mai ales, îşi bibilea maşina. Avea o Dacie 1300 (şi ceva), încă nouă, („producţie Renault!”), de care era foarte mîndru. Renunţase la cîştigul unui petec din curte în care îşi construise garajul (deloc diferit de „camerele de locuit”), în care îşi ţinea minunea. În general, nu făcea mare lucru: o spăla, o lustruia, lustruia cauciucurile, dădea cu un mic aspirator (primit cine ştie de unde) prin interior – sunt convins că mult mai lipsit de praf decît „locuinţa” mea – şi, uneori, sălta capota „să se uite” la motor şi la măţăraie. Nu ştiu cît de priceput era la partea tehnică.

Într-o zi am discutat despre maşină.

– Nea Petrică, ce faci cu maşina? Nu te-am văzut ieşind cu ea în stradă…

– Oh, mai ies. O dată pe săptămînă, duminica, e mai puţină circulaţie…. Îi face bine la motor. Ies pînă la şosea.

– Credeam că mergi cu ea la Cîţa. Nu îţi aduci de acolo cîrnaţii?

– În maşină? Păi, să pută?! Ce, în sacoşă nu-i pot aduce, cu trenul?

– Şi navetele de pepsi?

– Aaaa, pe alea mi le aduce băieţii. Tot vine cu ele pe la crîşme. Mi le lasă acolo, am timp să le car acasă cu cîrca.

– Tot nu înţeleg, de ce ţi-ai luat maşină?

– Păi, toţi vecinii are cîte una! Eu cum să n-am? Ce, eu-s mai prost? La anu îmi iau alta, nemţească. Am şi vorbit cu nepotu Costică.

Într-o zi, sejurul meu se apropia de sfîrşit, ajung acasă tocmai pe cînd el se întorcea de la cîmp. Năduşit, obosit. S-a oprit direct la fîntînă, să se hidrateze.

– Ce faci, nea Petrică?

– De la cîmp, mînca-l-ar ciorile!

– Mult de lucru, nu?

– Ei, cu sapa sunt învăţat. Drumul mă omoară. Fac o oră pîn-acolo!

Într-adevăr, zilele erau excesiv de calde, arşiţă de iulie. Nu prinsesem în viaţa mea aşa timp la mare, nici în toiul verii. Îmi închipuiam cum era să dai la pedale pe o astfel de arşiţă prin praful drumeagului, fără pic de umbră, bătut de soare în cap…

– Păi, de ce nu îţi iei maşina, nea Petrică?

– Tălică nu ştii ce vorbeşti! Cum să îmi bag maşina în colbul ăla?

– Păi, o speli…

– Lasă…

Nu îmi pot ţine limba:

– Că tot vorbirăm, stau şi mă gîndesc, nea Petrică, de ce nu ţi-ai cumpărat matale o maşină agricolă? Un tractoraş…

Văzusem unul la Cîţa, la ultima vizită acolo. Costa cît o Dacie de ocazie.

– Cu ce bani?

– Păi, gîndesc că faci oarece bani peste vară, nu?

– Nu-ţi zisei că vreau să-mi cumpăr maşină?

– Ce-ţi trebuie maşină, nu ai una? Nici la cîmp nu te poţi duce cu ea. Eu, în locul tău, îmi cumpăram un tractoraş încă de la început, în locul Daciei.

– Ce să faci cu el? Ce, sapa nu e bună?

– Păi nu era mai uşor să ajungi la cîmp în zece minute. Să termini lucrul în jumate de oră?

– Şi restul timpului ce să fac? Să stau la plajă?

– Poate că da. Dar puteai să lucrezi la vecini, pe tarlalele lor. Făceai şi matale un ban în plus, îţi luai o maşină mai bengoasă, să crape satul de ciudă!

– Nu ştii ce vorbeşti! Cine să-mi dea bani să-i sap pămîntul? Ce, ei n-are biciclete? N-are mînuri? Ce le pasă lor că am tractoraş? N-aş fi decît de rîsul lor. Altceva este o maşină!

– Nea Petrică, ţi-am zis, faci mai mulţi bani şi mai repede, decît din închiriat numai. Nici impozite nu plăteşti.

– Păi, de ce-aş plăti? Ce, statul îmi dă ceva?

– Să zicem că statul face şosele, calea ferată pe care îţi vin turiştii…

– Nu ştii ce vorbeşti! De fapt, nu am întîlnit pe nimeni să vorbească cum vorbeşti tu. Să gîndească ca tine. Ştii ce cred eu? Tu m-ai minţit! Tu vii din altă ţară!

– Păi, sunt român…

– Oi fi tu, dar nu mai gîndeşti ca noi! Şi să-ţi fie ruşine! M-ai pungăşit! Îmi plăteşti numa treizeci de mii pe noapte. Ca străin, ai bani mulţi. Trebuia să-mi plăteşti măcar trei milioane!

– Nu te-am pungăşit, ne-am înţeles la bani. Şi să ştii, muncesc pentru banii pe care îi am. Şi plătesc impozite la Stat.

Noroc că am plecat a doua zi. Nea Petrică mă privea cu ură de cîte ori dădea cu ochii de mine. Probabil, pentru că nu ştiu ce vorbesc. Şi cînd. Mai ales, pentru că gîndesc altfel. E clar: de fapt, nu gîndesc cum trebuie!

 

 

Leave a Reply

%d bloggers like this: