Nick Sava -Tata Noe

 

Nick Sava – Bărci

„Eh, nu a fost atît de uşor pe cît se zice. Ba chiar mai greu decît se Crede. Ceea ce puteţi citi acum e doar o versiune abreviată şi deseori adăugită a întîmplărilor prin care am trecut cînd cu acel experiment.”

Bătrînul, înalt, solid, cu părul alb coliliu lung pe spate şi barba stufoasă – dacă ar fi tuns mai scurt ar putea fi luat drept Zeus – are ochii mari, galben-aurii, adînciţi sub arcade puternice şi sprîncene stufoase, negre încă. Umerii largi sunt musculoşi, ca şi braţele care ies din tunica albă, cu dungi late vişinii, strînsă la brîu cu o curea lată. E destul de bronzat, sau poate e mai închis la piele, cam ca trăitorii de prin Levant. Nu are deloc înfăţişare de Înţelept, mai curînd de Demiurg – dar poate face parte din acea şcoală de filosofi care trăiesc după principiul „mens sana in corpore sano”.

„În primul rînd, că au fost mai multe încercări. Ţi-am spus, cine crede că lucrurile simple nu se pot complica, nu ştie pe ce lume trăieşte! Şi în povestea asta, aproape tot ce putea merge rău, a mers chiar mai rău decît s-ar fi aşteptat cineva. Eu, bineînţeles, fiind Atotştiitor, ştiam la ce mă pot aştepta, astfel că nu am fost niciodată luat prin surprindere. Am fost, ca să zic aşa, prevăzător. De exemplu, l-am făcut pe Noe să trăiască mult, muuult. Au murit toţi patriarhii de dinainte pînă să se hotărască el să îmi urmeze porunca. Nu şi nu: că lui îi place lumea aşa cum e, că are prieteni, că are rude, că o fi, c-o păţi. A încercat pînă şi chestia aia: „dar dacă sunt pe lume cincizeci de nevinovaţi, tot îi îneci?” I-am tăiat-o! „Aaaa, păi, stai aşa, stimabile, tu ce faci, te tîrguieşti cu mine? Zi mersi că îţi duc păcătoasele de rude Dincolo”… Cum? Nu, nu a zis „mersi”, poate a zis „aferim”, nu mai ţin minte. Eu mi-am pus un nod la batistă să îmi amintesc de curcubeu, nu de ce a spus Noe în acele zile…

Dar pînă la urmă l-am convins! Era să intru în criză de timp. Ştiam că e abia începutul, că tot ce poate merge bine va merge rău. Şi aşa a şi fost. Mai întîi, animalele, nu şi nu! Că nu vor pe corabie, că au auzit de la şobolani că se mai şi scufundă, că nu e loc cu verdeaţă, că nu vor putea mînca şi ele vreo ciozvîrtă de carne proaspătă (asta o ziceau leii – dar şi mieii!), că nu mai are încredere în mine de cînd l-am lăsat fără picioare (şarpele), că nu are loc pe vas (brontosaurul), că el oricum se simte bine în apă (delfinul), că lui îi place o ciurdă, nu doar vreo şapte vaci prăpădite (taurul), că nu sunt banane (maimuţa), că unde o să facă un muşuroi (furnica)… Ba, termita a zis că va face greva foamei, cînd i-am poruncit să nu se atingă de lemnul arcei!

Şi toate se plîngeau că trebuie să se adune acolo, la malul mării, la pasarela care ducea pe arcă. Să bată atîta drum – doar ca După, să o ia iar spre casă. Încaltea, marsupialele au trebuit să plece la drum cu vreo cîteva milenii mai devreme… noroc că nu dispăruse încă pământul dintre Asia şi Australia. Număram zilnic animalele să fiu sigur că sunt la număr, nici prea multe nici prea puţine. Cînd animalele de jertfă s-au văzut mai multe, s-au bucurat. Dar le-a trecut, cînd au aflat că doar o pereche nu va arde de tot… Din acel moment a fost o dihonie între ele cît a durat călătoria!

Între timp, Noe construia Arca. Da, a făcut-o de vreo cinci ori. A luat-o apele, a ars de vreo două ori, i-au furat lemnul – mai ales că între timp, de atîta arcă, apăruse pe acolo deşerturile de le avem şi acum… O dată a făcut-o prea mică, nici jumătate din animale nu au încăput. Dar a făcut-o! Au ajuns şi animalele, într-un final. A trebuit să întorc corabia din drum de vreo cîteva ori, ba cădea vreun animal şi se îneca (şi trebuia să aduc altul, ba cîteva au evadat. Cel puţin nevasta lui Noe intrase în depresie galopantă, a trebuit s-o lege să nu se aurnce peste bord. De ce? Păi, de unde să ştiu eu? Omul nu are liber arbitru, să facă ce-i trece lui prin cap? Mai rău a fost cu al patrulea fiu… Cum, care al patrulea? Hm, cum îl chema? Nu mai ştiu, nici nu are importanţă. A murit, l-a muşcat o cobră.

Dar pe urmă? Prima dată s-a scufundat Arca. Da, pur şi simplu. Ia-o de la cap – noroc că apele nu crescuseră prea mult. Apoi a fost nasol – a dat peste vîrful Ararat şi s-a dat la fund. Noroc că aveam o Arcă de rezervă, hehe. Ba chiar două – cea din Cărţi e a treia, de fapt. Vezi ce bine e să ştii Totul. Pe primele două am pus nişte impostori care se dădeau drept Noe, începuse să-i meargă vestea. Ce-a fost cu a doua? Nimic – au murit toţi de foame. Da, chestii de-astea mărunte, oricînd gata să se întîmple…

Vocea bătrînului e adîncă, puternică, foarte convingătoare. Îl întreb: şi cum a fost cu acel Canaan?

„Canaan? Care Canaan?

„Fiul lui Ham. Da, ăla blestemat de Noe.”

„De unde vrei să ştiu toate amănuntele? Nu eu am scris Cartea. Ce ştiu eu ce chestii au băgat preoţii pe-acolo, ca să-şi justifice matrapazlîcurile? Eu am avut o singură sarcină: să înec Pămîntul, fără a distruge Omenirea. Crezi că e uşor? Stai să vezi data viitoare dacă experimentul are succes!

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

%d bloggers like this: