NICK SAVA – Păstorii (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

 

…să nu ne mirăm, deci, că românii au fost numiţi – nu neapărat în batjocură – „ciobanii Europei”.

Desigur, cui i-ar place să fie numit „cioban”? Dacă i-aş spune domnului de colo „cioban”… Nu, nu vă fac „cioban”, vă rog să vă liniştiţi. Mda, se zice că tonul face muzica. Una este să spui că te-ai întâlnit cu un cioban, cu totul altceva este să spui „bă, ciobane!”. Nu, vă rog, nu mă adresez dumneavoastră… În primul caz, nimeni nu ar gândi nimic rău despre demna meserie a confratelui nostru.

Da, pentru că nu este nimic de ruşine să fii cioban. Mă rog, acum este – dar asta doar pentru că majoritatea dintre noi suntem nişte filistini care credem… Cum, dumneavoastră nu sunteţi o filistină? Desigur, desigur… era doar o expresie…

Să ne amintim că în ochii lui Dumnezeu ciobanul de Abel găsea mai multă plăcere decât ţăranul de Cain. Şi că Avraam cu tot neamul lui erau nişte ciobani unul şi unul. Şi că vestitul Moise a schimbat dubioasa îndeletnicire de prinţ egiptean cu cea mult mai demnă de cioban medianit. Şi că până şi David, marele, inegalabilul rege David, a fost numit „păstor”. De neamuri… Iar când amintim că una din descrierile cele mai plastice ale lui Iisus Mesia este cea de „blândul păstor”, trebuie să recunoaştem că meseria de cioban a fost una dintre cele mai respectate îndeletniciri omeneşti. Aproape că nu ne mai miră faptul că primii umani care s-au închinat noului Rege au fost păstorii!

Chiar şi în afara spaţiului biblic, ciobanului îi este recunoscută statura morală deosebită. Apolon, Herakles, Iason, Paris, Romulus şi Remus, şi atâţi alţi eroi, zei şi semizei s-au îndeletnicit, măcar pentru o vreme, cu această meserie. Cel puţin la români, fără păstori nu ar exista limba română unitară, nu ar exista baladele, doinele, „Mioriţa”, nedeiele, caşul, urda… Fără ciobani românii nu ar fi români!

Nici nu au purtat ciobanii acel chip de troglodit pe care filistinii se grăbesc să le atribuie… Da, mi-aţi spus, dumneavoastră nu sunteţi filistină… Chipul lor moral reiese din fiecare baladă, din fiecare basm. Ei sunt vitejii haiduci, ei sunt feţi-frumoşii. Aşa că popii de tot felul au adoptat cu bucurie titlul de „păstori” – lăsând titlul de „oiţă” blânzilor enoriaşi. Episcopii poartă, chiar şi azi, un toiag păstoresc în mână. Iar Papa, pe lângă „cele trei coroane, puse una peste alta” poate fi recunoscut după cârja lui (aurită).

În sfârşit, putem spune că tot ciobanilor le datorăm o mulţime de invenţii ale culturii populare româneşti. De la sarică, samar, ceaun, până la zer şi bulz, contribuţia lor a fost substanţială. Şi după ce se mânca bine, se cânta! Aproape că nu există instrument muzical neinventat de ei… Nu, vă pot spune că saxofonul nu a fost inventat de ciobanul român, mă puteţi crede pe cuvânt. Se întâmplă că ştiu cine a inventat saxofonul… Dar să nu intrăm în detalii.

Cred că am reuşit să vă conving că ciobanii, păstorii, păcurarii sunt persoane demne de tot respectul nostru. Cei mai mulţi. Din păcate, vremea trece. Nu numai că îmbătrânim – deşi chiar şi chestia asta ne umple de jale – dar şi tradiţiile se trec. Cum ziceam la început: cine mai doreşte azi să fie considerat un cioban? Cine mai dă o ceapă degerată pe faptul că feţi-frumoşii, haiducii, Avraam şi tot neamul lui au fost ciobani? Cine mai are chef să fie numit un „blând păstor”? Da, vremurile au trecut şi tradiţiile odată cu ele, iar păstorii, la rândul lor, nu s-au mai ridicat la menirea dată lor de Dumnezeu.

Dar hai să vă povestesc o întâmplare, drept ilustrare a celor afirmate de mine. Undeva, într-un sat la poalele munţilor… Ah, munţii! Pădurile! Imaşurile! Satul!… Să revenim. Ani de zile păstorii satului s-au îngrijiseră conştient şi foarte diligent – cum ar zice unii din confraţii mei – de îndatoririle lor ciobăneşti. Mai sărbătoreau câte o Nedeie, mai luau un căşuţ, mai tundeau o blană… Mă rog, ca păstorii. Satul era mulţumit – adică, ţăranii erau mulţumiţi. Aveau timp să-şi vadă de glie, că alături de un caş să poată pune şi ceva mămăligă, ba chiar ceva ceapă şi ridichi. Nu trebuiau să alerge pe coclauri, nici să ţină „câini învăţaţi”. Nu aveau numai pântecul plin, cum s-ar zice, ci şi sufletul mai aproape de rai…

Dar, mă văd nevoit să mă repet, timpurile au trecut pe nesimţite, toate cele vreo două mii de ani, şi chiar şi ţăranii au început să se schimbe. Înţelegerea ancestrală cu ciobanii nu mai părea chiar atât de importantă. Limba se formase, slavă Domnului, unitară; Mioriţa ajunsese deja în cărţi, iar de haiduci nu prea mai era nevoie (acum avem avocaţi…). Brânză începuse să li se pară cam iute, caşul cam apos – oricum, nu erau mucegăite savant ca cele de pe la alţii…

Îi supăra şi pretenţia de a da zeciuiala. Asta o fi fost bună atunci când ţăranul nu prea avea pe ce da banii. Doar hrana şi-o lua din câmp, iar ţuica din butoi… Acum, ehei, alte dorinţe. Şi-ar fi vrut buda din fundul curţii mai din gresie, căruţa de import, grădina cu flori, nu cu arpagic, mai multe camere la stradă… Pohtele culinare se schimbaseră şi ele, simultan cu cele culturale. Nu mai asculta ţăranul nostru balade şi colinde – că nu putea dansa pe ele din buric. Dar ceea ce punea capac la toate era faptul că deveniseră conştienţi că ciobanii începuseră să cam zgârie din brânză! Şi trebuie să recunoaştem: o cam zgâriau.

Pentru că nici ciobanii nu mai erau ce fuseseră. Şi peste ei trecuse vremea… Nu mai alerga păstorul – că se cam îngrăşase. Veneau căşuţii uşor, fără pera multă alergătură. La Nedei cam vedeau ţăranii că oile erau mai puţine, mai jigărite, cu blana plină de scaieţi. Deh, cam ciolănoase – câinii arătau mai bine. Berbecii erau cam ciuţi, asinii cam şchiopi, lâna cam încâlcită iar telemeaua cam apoasă – să tragă la cântar… Că apa e de la Dumnezeu, nu costă nimic.

Ciobanii nu mai veneau cu faţa deschisă şi cu obiceiuri noi. Nu mai aveau acea blândeţe ancestrală. Erau şi ei puşi pe căpătuială: căleaşcă nu doreau, dar începuseră să caşte ochii după asini de import. Şi stânele şi le doreau mai din marmoră – şi cu vedere la mare. Dacă se poate. Ca păstorii de la greci. Şi dacă ar fi putut, ar fi poleit şi bota, ca Marele Păstor de la Roma.

Din acest conflict de noi generaţii (de ţărani, respectiv ciobani) nu putea ieşi nimic bun – şi ştiut este că românul vrea să-i iasă ceva din orice. Ţăranii nu au luat bâtele la ciobani – dar au început să nu îşi mai plătească zeciuiala. Mai mult, au început să renunţe la a creşte oi – şi, atunci, spuneţi şi dumneavoastră, ce nevoie mai era de ciobani? Aşa se face că, dacă înainte erau oiţe ca de vreo patru stâne bogate, acum ciobanii celor patru stâne aveau mai mulţi câini decât oiţe! Pentru că ciobanii rămăseseră, înconjuraţi de câinii lor „mai bărbaţi” şi asinii „mai învăţaţi” (erau, doar, de import…) Puse laolaltă, oiţele ar fi fost deajuns de-o stână, nici aia prea bogată, dar ce să facă ei cu câinii, asinii, stânele frumoase, botele aurite?… Mai ales, care din ei să rămână ciobanul unicei stâni şi care s-o ia pe coclauri străine, la adunat de căpşuni?

Şi iată că într-o bună zi trecu starostele pe la stâne. Se adunară câţiva ciobani şi puseră de-un zaiafet: tăiară repede un berbecuţ (că tot nu era al lor), desfăcură o putină de brânză, ba de undeva scoseră şi-un ciocan de jinars. Ba chiar un burduf cu vin, de la o Nedeie. Şi începură să se plângă.

– No, îi bai, bade staroste, or fi zis păstorii – dacă or fi fost „ungureni”. Aşa nu ştiu ce-or fi zis, dar s-au dus în mijlocul stânii, şi-or chemat pe-aproape şi vreun câine, şi s-au pus la sfat să se judece. Nu între ei, ci ce să facă mai departe, că vremurile rele sunt pe ei mai ceva ca iarna.

– Bădie, nu-i bine! zice unul mai îndrăzneţ, cu bărbuţa mai deloc. Aşa nu se mai poate. Muncim pă degeaba, nimic nu se-alege.

– Văd că nu vă puteţi plânge, molfăi starostele în jurul unui os. Mai sunt oiţe…

– Mi sunt, mai sunt, clipi unul cu ochi de viezure.

– Să vorbeşti pentru tine, se oţărî un al treilea, cu glas ca de buhai. Sunt tot mai puţine. De unde brânză să zgâriem, de unde blană să tundem?

– Parcă eraţi mai mulţi, zise starostele sorbind din vin. Bun berbecul…

– Da, mai sunt şi oiţe de nădejde, încuviinţă cel cu ochi de viezure.

– Suntem cam mulţi, zise spânatecul încruntat. Şi nu toţi calcă după tipic.

– I-auzi, i-auzi! se miră starostele.

– Ăla, veneticul, nu are turmă. Umblă să ne fure din oiţe, de parcă ar fi ale lui… Şi umblă şi pe la păstorii greci!

– Am auzit, spuse starostele încruntat. Nu recunoaşte stăpân lumesc, cică. Care din voi mi-aţi spus atsa?

Cei trei ciobani se priviră încurcaţi. Fiecare se ştia a o fi spus.

– Nu sunt oiţe destule, izbucni spânatecul. Iar sătenii sunt cărpănoşi, greu scot banul din buzuinare. Trebuie să le facem tot felul de jucărele…

– Am auzit de cavale, făcu starostele semn să se treacă peste amănunte.

– Înainte ne venea dijma de la fiecare casă, îl susţinu viezurele pe spânatec. Acum nu mai vor să dea, cică au pera multe hangarale.

– Tu nu te poţi plânge, îl acuză spânatecul cu pizmă.

– Nu, dar crezi că-i uşor? Trebuie să le zâmbesc tot timpul, să par milos, înţelegător… Uneori îmi stă în gât să le zic vreo două! Am şi eu ale mele…

– Şi de parcă asta ar ajuta, se plânse mai departe viezurele. Sătenii sunt nestatornici. Anul ăsta ne dă nouă oiţele, dar la anul le pot da altcuiva – chiar şi veneticilor!

– Ce n-am încercat, continuă îndrăzneţul cel spănatec. Am făcut nedei, am compus balade, am cioplit…

– Să nu aminteşti iarăşi de cavale, că mă supăr! Se încruntă stareţul. Ia dă ciocanul ăla.

– Numai oiţele nu le-am învăţat să joace ca urşii, schimbă îndrăzneţul fraza, neîndrăznind să-şi supere superiorul. Ne-am tras stână mai pe plai, să le bucure ochii. Am poruncit câinilor cam bărbaţi să se mai smerească… Ce mai vor, să înceapă mioarele să proorocească?

– Sigur, duhul blândeţii ajută, zice viezurele mieros.

– Ajută, ajută, se oţăreşte din nou cel mai buhai. Ajută să-mi furi din oiţe, asta ajută!

– Ce putem face? se plânse spânatecul. Dacă sunt tot mai puţine oiţe? Dacă ţăranii au început să îngrijească de prostii, uitând de tradiţii?

– Am ajuns să avem câte un ciopor de mioare, de mai mare scârba. Mi-e şi teamă să le mulg, să nu le pierd. Când mă uit la ele, îmi vine să-mi fac cruce. Parcă m-au lovit lotrii! Ptiu! Privi fără intenţie spre viezure…

– Să nu ne certă, găsi acesta duhul blândeţii. Mai sunt săteni ce-şi dau oiţele la stână.

– Mai sunt, încuviinţă buhaiul. Dar tot mai puţini. Am mai mulţi câini decât oi! Ce-oi tăia la Paşti, Doamne iartă-mă?

– Da, noroc cu tradiţia, îl susţinu starostele. Dacă nu le-ar mai trebui miei de Paşti, brânză şi zăr…

– Of, of, că nu mai au nimic sfânt, mârâi sonorul. Au început să aducă miei din Noua Zeelandă. Iar unii zic că brânza şi zărul nu trebuie să vină din mâna noastră, ci de la negustori. Nici cavalele – privi el spre îndrăzneţ.

– Da, tot acei „unii” spun că suntem prea mulţi ciobani la un sat atât de sărac. Cică să le punem toate împreună, să vedem cu toţi de ele. Auzi prostie!

– Mda, sorbi starostele din „ciocan”. Asta nu se poate. Oiţele sunt de toate felurile. Unele sunt albe, altele bălţate. Dacă le amestecăm, păţim mai ceva ca Iacov şi Labam din vechime. Nu se poate.

– Unde mai pui că trebuie să împărţim căşuţii între noi, recunoscu îndrăzneţul partea care îl durea cel mai mult. După ce-s puţini…

– Şi a mai venit şi ciobanul cel nou! La ăsta unde îi mai dăm loc de stână? De unde să mai împărţim oiţe şi cu el? sperie glasul buhaiului câiini „bărbaţi”

– În plus, umblă cu drăcii, se plânse îndrăzneţul. Cică să ne dăm silinţa, că numai aşa ţurcanele noastre pot da fir de merinos, iar caşii pot mirosi a camembert. Auzi acolo! Cui ce-i pasă de aşa ceva?! Şi uite cu ce umblă! – îi arătară pe ascuns o hârtie. Starostele făcu ochii mari.

– Să nu-l laşi, bădie, bubui glasul buhaiului. Umblă prin sat pe la nedei. Zice tot felul de vorbe, de nici nu şti dacă înjură stâna, ori o laudă. Eu nu am înţeles nimic…

– Nu-l las, nu-l las, încercă să-l liniştească starostele. Aşa e, cu el nu avem de ce împărţi oiţele. Nici nu s-a hotărât dacă e cu laiele ori cu bălaiele. Dar văd că sunteţi numai trei, unde-i al patrulea? El nu trebuia chemat la bairam?

– Păi, ştiam că nu-ţi prea plac ochii lui, zise viezurele. Face totul numa după pohta lui. Nu ascultă de stăpâni. Şi îl aprobă pe venetic – da, chiar şi cu asta! – arătă din nou hârtia pe ascuns.

– Unde mai pui că are cam puţine oi, zise buhaiul. Nu ne poate sta alături.

– Cu voia Celui de Sus – privi spânatecul spre staroste cu înţeles – îl lăsăm şi fără acelea. De ce să se împartă oiţele la patru ciobani, când trei sunt destui?

– Prea mulţi, scrâşni din nou buhaiul.

Nu ştiu cum s-a terminat bairamul, nici ce au mai zis cei trei ciobani şi starostele lor. La un momnet dat, pe când buhaiul o luase prin desiş cu ceva treburi lumeşti, ceilalţi doi au sărit să spună că acesta este un cioban mincinos, fără carte de muncă… Ce s-o fi spus despre fiecare din ei în scurtele lor lipse, nu am de unde să ştiu.

Nu încerc să fac vreo judecată asupra celor discutate. Fiind o parabolă, povestirea prezintă un caz special, dar care poate fi considerat semnificativ pentru întregul neam de păstori. Cred că acum vă este clar de ce ciobanii sunt mai puţin respectaţi. Se schimbă satul, se schimbă tradiţiile – dar nici ciobanii nu mai sunt cei rânduiţi de lege. Nu mă pot întreba uneori, când mai pun clonţul pe câte o fărâmitură de brânză: „Mais ou sunt nos bergers d’antant?”

 

Nota Redacţiei:

Am rugat pe Profesor să ne traducă acele cuvinte învăţate, probabil, pe coclauri fără prea mulţi ciobani. El în schimb ne-a zis: „Ultima dată când am fost la o stână, ciobanii miroseau curat a brânză, a oaie, a zăr. A sudoare de muncă multă şi cinstită.”

Şi a mai zis câteva cuvinte, cică auzite de la un Păstor: „De aceea vi s-au dat două urechi, ca să ascultaţi cu ele. Ascultaţi, deci!”

This entry was posted in Blog. Bookmark the permalink.