Nick Sava – Brandul de ţară: despre stereotipuri

 

Cu ceva timp în urmă, mai precis pe 24 iunie 2005, a avut loc o conferinţă internaţională dedicată brandingului de naţiune – „Brandul România. Dezbatere de presă: Fabricat şi montat în România/Wikification of Nation Brands”. Participant la conferinţă, ex-preşedintele Statelor Unite Mr. Clinton zicea: „the most important thing in the branding is that it reflects what you believe to be true and important and good. Don’t worry if nobody else believes you yet, that’s what you have brands for! So, the most important thing in this enterprise you want to brand Romania is to say something that the people would instantly believe is true and good and a source of pride and is future oriented.”

Să vedem deci în ce credem NOI suficient de mult pentru a oferi străinilor drept brand România. Ca să nu ziceţi că eu inventez toate cele ce credem că ne reprezintă – sau că „dau” din nou în români, mă voi folosi de o discuţie purtată pe un site, la care au participat români din ţară şi din diaspora, şi care a avut în vedere exact acest branding. A fost o discuţie care a stârnit interesul (nu mai puţin de 80 de mesaje!) referitor la „Stereotipuri despre români şi România”. Într-adevăr, un brand este un stereotip, un clişeu, o generalizare – deci vă rog să nu contestaţi acest fapt din start.

Dar mai întâi să vă amintesc (celor care ştiu) un fapt „vesel” din tinereţea mea, atunci când încă se făcea reclamă în România pentru a se vinde nişte produse. Exitau pe atunci două modele de aspirator casnic, Practic şi Ideal cărora li se făcea reclamă la radio. Aşa că românul, învăţat (şi arătând aceleaşi trăsături de caracter ca şi azi) a scos o vorbã: „Ce este Practic nu-i Ideal, iar ce-i Ideal nu-i… Practic.” Asta a propos de branding… Cam acelaşi lucru putem spune despre schimbul de opinii despre „branding România”. În primul rând o explicaţie: în respectivul post s-a cerut să se discute ce este şi nu ce am dori să fie, şi s-au propus spre discuţie cinci categorii de stereotipuri care ar putea deveni, eventual, brand România. Acestea au fost:

  1. Personalităţi şi personaje

Au fost amintite de la Decebal (pe care unii l-au contestat, considerându-l personaj de legendă…) până la Dracula (alt personaj fictiv, literar), dar pe primele locuri s-au situat Ceauşescu, Nadia şi Dracula. Au urmat Hagi, echipa de gimnastică feminină, Băsescu, Iliescu, Maia Morgenstern, Dan Purec, Brâncuşi, Eliade, Eminescu, Enescu, Marcel Iureş… Mai sunt amintite personajele istorice (Ştefan, Mircea, Mihai, Vlad Ţepeş, Cuza, Iorga, Horia Sima şi, cum ziceam, Decebal). Din ce am aflat eu de la canadieni, cei mai cunoscuţi sunt Nadia şi Ceauşescu, pe când Dracula este în general legat de „Transylvania”, nu de România…Unul auzise de Brancuzii (aşa îi zicea el lui Brâncuşi). Probabil în anumite medii sunt cunoscuţi Eliade, Enescu (şi Porumbescu), iar Eminescu mai deloc. Probabil fotbaliştii or fi auzit de Hagi – mai ales dacă vin din Europa, dar e greu de crezut că politicienii îşi amintesc de Iliescu sau Băsescu. Cu toată modestia, trebuie să recunoaştem că România este tot atât de puţin cunoscută aici ca şi Malta, Togo, sau Nepal… Deci, încercând să faci un brand din aceste personalităţi, singura care ar putea fi luată în consideraţie ar fi Nadia (sunt convins că nimeni nu l-ar propune pe Ceauşescu…)

Mai există şi nişte „personaje de grup”: politicianul corupt, cerşetorul, hoţul, emigrantul ilegal, securistul, omul de afaceri snob, lăutarul ţigan, bătrânul flămând şi… câinele comunitar. Bănuiesc că nici unul din ele nu ar trebui incluse în lista propunerilor pentru brand. Cu excepţia, poate, a lăutarului. Gitanii muzicieni şi dansatoare sunt un brand pentru Spania! Dar trebuie să amintesc cele spuse de cineva (evident, trăind în Franţa): oamenii din acele ţări îi cunosc mai ales pe românii pe care îi întâlnesc. Aşa că, între cerşetorul, muzicantul şi hoţul de pe străzile Parisului şi Eliade, Brâncuşi şi Enescu, ei întotdeauna vor cataloga România după primii. Vor vedea în personalităţi cel mult excepţii – chiar dacă le vor fi fost cunoscute.

  1. Caracter şi comportament

Cum aceasta a fost categoria cu cele mai multe răspunsuri, o lăsăm deocamdată deoparte.

  1. Evenimente

De departe, revoluţia din decembrie 89 ocupă primul loc, urmată de mineriade. În ‚revoluţie’ intră şi ‚lovitura de stat din decembrie’, ‚morţii ucişi de terorişti’ şi ‚lichidarea lui Ceauşescu’… Alte evenimente amintite sunt cele două Uniri şi „războaiele pentru independenţă şi întregire naţională” (ăsta precis a făcut şcoala la comunişti…) Este evident că primele două reflectã prezenţa lor constantă în mass-media, dar şi faptul că sunt într-adevăr cunoscute în Vest. Mai sunt amintite câteva evenimente culturale (Festivalul ‚George Enescu’, ‚Cerbul de Aur’, TIFF) – probabil datoritã prezenţei artiştilor strãini. Altfel, nu cred cã vreun canadian de rând a auzit vreodatã de ele… Pentru ca unul din aceste evenimente să devinã brand, ar trebui să fie făcut extrem de popular în străinătate. Nu cred că vrem să batem monedă din mineriade, nici din ‚revoluţie’ – iar evenimentele culturale sunt la mare competiţie cu altele, similare şi mult mai cunoscute, care au loc în străinătate. O soluţie ar putea fi Festivalul medieval de la Sighişoara – cu publicitatea adecvată.

  1. Locuri

Majoritatea au fost de acord să includă Bucovina, Poiana Braşov, Transilvania, Delta, Marea Neagră, Bucureşti (şi alte câteva oraşe mari), inclusiv Sighişoara (se pare că

se întâmplã lucruri frumoase acolo…) Din pãcate, din discuţiile cu canadienii pot spune că nici unul din aceste locuri nu este cunoscut aici. Poate în Europa să fie mai cunoscute – deşi unul din participanţi zicea că Marea Neagră este „tăiată de pe listă iar în Deltă nu ştiu cum să ajungă”… Când te gândeşti că mânăstirile bucovinene (în primul rând Voroneţul) deţin Mărul de Aur drept recunoaştere de monument cultural-turistic de primã importanţã mondialã! Dar poate aici ar putea fi fãcut ceva, cu publicitatea necesarã şi cu multã seriozitate.

  1. Monumente/Clădiri

Pe primul loc se situeazã Casa Poporului, dar sunt amintite Voroneţ, castelul Bran, Sighişoara (probabil Turnul cu ceas) şi Hotelul Intercontinental. Dacă mă gândesc bine, toate au figurat pe postere turistice – alãturi de Castelul Peleş, Casino-ul constănţean (neamintite) şi Sfinxul din Bucegi (apărut pe coperţi de cărţi turistice). Nimeni nu a amintit de Complexul brâncuşian de la Tg. Jiu. În mod cert, nici una – cu excepţia mânăstirilor din Bucovina – nu sunt atât de uşor de făcut reprezentative ca brand – multe ţări au monumente care au intrat deja în conştiinţa generală, ca de exemplu Akropolis, Louvre, Basilica San Pietro, Hrad-ul praghez, etc… Dar Voroneţul ar putea deveni un brand România!

După cele cinci categorii mai sunt câteva „imagistici simple”: sărăcia, căruţa trasă de cai, carul cu fân, aratul cu plug tras de vaci, traininguri rupte şi decolorate, câinele comunitar (din nou), spitale, autobuze, trenuri murdare, mirosul pestilenţial, mizeria, blazarea din priviri… Nici una nu poate fi luată în considerare pentru brand, desigur. Dacă eu aş fi întrebat care a fost cea mai pregnantă unică impresie pe care am avut-o în România, aş spune „nefericirea oamenilor”. Oamenii trec pe stradă încruntaţi, mohorâţi, amărâţi, cu privirile goale. Nimeni nu zâmbeşte, nimeni nu te priveşte în ochi, nimeni nu râde (decât cel mult în băşcălie…). Şi asta nu doar trecătorul de rând de pe stradã – e valabil, sau cu şi mai multă pregnanţă, şi pentru românul din maşini scumpe. Gata oricând să urle, să înjure, să jignească pe cineva… În rest, încruntat şi preocupat – nefericit de viaţa pe care o duce. Vã las pe voi sã gãsiţi explicaţii…

Şi au mai fost amintite mâncărurile şi băuturile româneşti. S-a contestat unicitatea mămăligii şi sarmalelor (deşi mămăliga nu-i polenta, iar sarmaua românească nu-i dolmathes mediteranean – şi nici măcar cabage-rolls ucrainiene…). Pot însă să vă anunţ că s-a recunoscut faptul că palinca este românească! Într-o dispută asupra brand-ului cu maghiarii, i s-a recunoscut oraşului Turţ dreptul să folosească această denumire. De asemena, s-a recunoscut României dreptul să folosească denumirea de „feta cheese” (telemea) alături de Grecia, ca singurele ţări care folosesc aceleaşi tradiţii în fabricarea ei, din vremuri imemoriale. Putem deci să bem palincă de Turţ, alături de o felie de telemea – suntem la noi acasă!

Dar pentru brand eu am o altă propunere – neamintită în discuţii: vinurile. Ele sunt o comoară ne-exploatată îndeajuns. Alãturi de vinuri înrudite cu cele americane şi europene (în urma distrugerii culturilor de cãtre filoxerã, multe soiuri au fost importate), avem câteva soiuri care au supravieţuit de pe timpul lui Ştefan şi poate şi mai de demult. Sã nu uitãm cã dacii erau vestiţi bãutori de vin! Printre ele, Grasa, Tãmâioasa, Feteasca Roşie, Busuioaca, Cadarca şi alte câteva ar face cinste oricărei mese de gurmand cunoscător, totul este sã le promovãm aşa cum se cuvine. „Ţara vinurilor” este un posibil brand!

Cu asta ne putem întoarce la punctul doi. Totuşi, înainte să listãm (şi comentăm) răspunsurile legate de „mândria de a fi români”, să mai fac o precizare: cineva a întrebat, pe bună dreptate, de care români vorbim? De cei din ţară sau de cei din diasporã? De cei ce au plecat de mai bine de cinci ani, de curând, care vor sã plece, care nu pot sã plece, sau care nu vor să plece? De românul de la oraş sau de cel de la ţară? Ceea ce pentru unii reprezintã o imagine clişeu despre români, pentru alţii poate să nu pară prea semnificativă – ba chiar distorsionată, o „generalizare fără temei”. Şi, apoi, strănii pot avea o cu totul altã opinie despre români decât avem noi

înşine – sau am vrea sã aibã…

Un exemplu de înţelegere diferită a unui concept este imaginea satului. Unii străini văd în satul românesc drept singurul loc „virgin”, care şi-a păstrat identitatea, tradiţiile, cultura. Văd case colorate vesel, livezi verzi şi triluri de păsărele (când aţi ascultat ultima dată ciripitul de păsărele, sau cântatul de cuc, pupăza sau guguştiucul? Când aţi auzit ultima dată un hămăit de câine sau orăcăit de

broască?). Dar unii români – inclusiv eu – văd în satul românesc o imagine idilicã, pierdutã printre jocurile copilãriei. Alţii văd locul unde au muncit din greu, în mizerie, la vârsta copilăriei, iar alţii văd un loc plin de praf şi noroaie, cu baruri împuţite pline de muşte şi ţãrani cu faţa roşie de bãuturã, cu case cu vopseaua coşcovitã, buda în curte şi miros de balegã, în care viloaie cu turnuleţe strigã strident împotriva bunului simţ. Satul a devenit un fel de mahala orăşenească plină de manele şi kitschuri. Deci, care e satul românesc? Când ne referim la oraş, opiniile sunt încă mai diverse…

Probabil adevărul este undeva la mijloc, iar noi oricum nu încercăm sã stabilim adevărul, ci să vedem care sunt imaginile stereotipe despre români. Deci, ce spun românii despre ei înşişi? Că în comportament ne ghidăm după câteva reguli elementare: „să moarã şi capra vecinului”, „să lăsăm pe mâine, că poate nu mai trebuie”, „iarba vecinului e mai verde”, „las’ că ştiu eu mai bine”, „dar mie ce-mi iese?” Şi ca mod de comportament: lipsa de respect faţă de reguli, faţă de ei înşişi şi, în general, faţã de nimeni şi nimic; proasta organizare (inclusiv în formarea ‚cozilor’), lipsa de punctualitate, lipsa de demnitate în faţa celor mari şi a străinilor; lipsa coeziunii naţionale şi sociale; lipsa sentimentului de răspundere (inclusiv nerespectarea obligaţiilor), minciuna (inclusiv aruncarea propriei vini asupra altuia); fudulia deşartă; snobismul; mitocănia; sentimentul de slugă şi nevoia de a avea un „tătuc” (rol pe care îl dã adesea Statului); refuzul de a sacrifica ceva (inclusiv timpul pe care îl iroseşte nefăcând nimic), chiar şi pentru prieteni; indiferenţa, toleranţa şi chiar admiraţia faţă de cei ce fac abuzuri în funcţii publice; autoflagelarea, masochismul… De ultimele două vă daţi seama doar citind lista de mai sus. Aceasta este ceea ce noi gândim despre noi – nici măcar nu se ia în considerare dacă suntem la fel percepuţi de străini. Străinii ne văd puţin altfel: hoţi, şmecheri, profitori, egoişti, ignoranţi, veşnic nemulţumiţi – dar, cei ce încearcă să ne cunoască mai bine au adăugat şi alte epitete în ultima vreme: harnici, inteligenţi, conştiincioşi…

Suntem oare micinoşi? Şi dacă suntem, când suntem? Când ne minţim singuri, când îi minţim pe alţii? Când spunem că suntem paşnici, blânzi, prietenoşi, ospitalieri? Suntem aşa, sau dorim să părem a fi aşa? O facem doar în faţa străinilor, cu mult efort, sau chiar ne stă în fire? Ca o paranteză, nici unul din vecinii noştri de ţară NU văd în români nişte prieteni… Mulţi români trăind printre străini ştiu că e de preferat să îţi faci prieteni printre oameni de altă naţionalitate – şi unii chiar îşi fac. Sentimentul general este că e bine să îţi ocoleşti conaţionalii, că şansa de a fi „ars” de un român este mult mai mare…

Desigur, a fost amintitã şpaga, mita, pila. Şi s-a mai spus despre noi că suntem apatici, nevrozaţi, îngâmfaţi… Uneori nerespectarea regulilor (alături de inteligenţă şi lene) duce la inventivitate, chiar activitatea de inventator – dar şi la activitatea de „tunar”, de „inginer financiar”. Trebuie să recunoaştem, cu excepţia Rusiei, prea puţine ţări se pot „lăuda” că au vazut cum li se formeazã multi-milionarii peste noapte… Că proasta creştere, imoralitatea, mitocănia, nu mai pot fi corectate doar prin cei şapte ani de acasã. De multe ori părinţii nu mai au timp să dea sfaturi bune, ba chiar dau exemple rele, în sarcina lor deloc uşoară de a asigura pentru familie cele necesare – şi cât mai mult în plus…

Să înţelegem din asta cã noi suntem mai rãi decât alţii? Cã alte naţii nu îşi au şi ele „rãgãliile” lor? Nicidecum. Totuşi, când zicem „neamţ”, gândim imediat „corectitudine, precizie, seriozitate, lucru bine fãcut”. Acesta este brandul lui de naţie – deşi mulţi şi-l pot închipui pe neamţ „cârnãţar”, cu obrazul roşu, cu o halbã în mânã, rece şi indiferent, iar cei ce ştiu mai bine zic cã şi ei mai înjurã şi îşi mai bat nevestele… Iar corupţie existã peste tot! Aici e vorba totuşi nu atât de „calitatea”, cât de „cantitatea” – frecvenţa de recurenţã a fenomenului. În ţãrile „dezvoltate” un astfel de comportament este mai degrabã o excepţie decât o normã. Mai mult decât atâta, opinia publicã acţioneazã împotriva acestor fenomene, iar justiţia îşi face, de cele mai multe ori, datoria. Nu e cazul cu România… Mai mult, mai toţi au o conştiinţă naţionalã, o demnitate de naţie. Canadinaul zice (şi crede când o zice!): I AM Canadian! Nemţii dau uşor în rasism-arianism, americanii se cred moţul globului pãmântesc. Chiar şi chinezii sunt mândri că sunt chinezi: cel mai vechi popor al lumii, cu o cultură multimilenară! Unele sunt exagerări, duc adesea la naţionalism şi alte aberaţii – dar nu-i vei auzi niciodată spunând, nici măcar între ei, ce am listat că spun românii despre ei înşişi! Nemţii nu au spus-o nici măcar după al doilea război mondial când aliaţii (mai ales ruşii) le-au aruncat pe umeri sentimentul de vinovăţie naţională, colectivă.

Noi acceptăm pasiv aceste etichete negative. Mai mult, găsim în ele justificare în părăsirea ţării – sau în a încălca legile şi regulile. Nu plecăm în Canada să facem bani – ci pentru că în România e mizerie şi românii sunt aşa cum sunt. Liiceanu zicea că România trebuie reclădită din temelii – dar se pare că ceea ce trebuie reclădit mai întâi şi mai ales este OMUL, românul. Trebuie să îşi regăsească încrederea în sine – nu fudulia deşartă, ci încrederea bazată pe o demnitate de ţarã. Numai aşa se poate găsi şi pune un brand România. Altfel vopsim gardul – ceea ce nu e greu – dar ce facem cu leopardul din curte? Ce folos că facem vitrina spre stradă să arate bine, când chiar şi noi ştim că înăuntru marfa este de aruncat? Ce folos este că ne furăm singuri căciula – primul client care va intra va constata realitatea. Şi atunci brandul va deveni unul negativ – gândiţi-vă cum ne feream ca de cel Necurat de ceva purtând eticheta „Made in Romania”. Chiar şi acum strâmbăm din nas la „Made in China”…

Ca să vindem un brand altora trebuie să credem în el noi înşine, în primul rând. Nu putem cere altora să ne vadă altfel decât ne vedem noi înşine. Dacă noi chiar credem cã românii sunt hoţi, mincinoşi, apatici etc, etc, cum vrem ca alţii să creadă că suntem altfel? Mai mult, cum să îi facem să creadă că suntem aşa cum spunem c-am fi, dacă, din nepăsare şi chiar rea voinţă, le dăm prilejul să constate pe propria lor piele adevărul celor ce gândim c-am fi? Cum sã îi atragem în ţarã, fãcând din turism industria numărul unu la export, dacă existã încã mizerie, dacă serviciile sunt încã proaste, dacă îi facem să îşi păzească buzunarele, sã se teamă de violenţă şi, mai ales, de necinstea celor cu care trebuie să interacţioneze?

Trebuie să schimbăm omul, care va asigura că toate aceste nereguli vor dispărea. Ştiind noi înşine că tot ceea ce spunem în reclame este adevărat, crezând în brandul România, ştiind că acesta nu acoperă o vorbă goală şi o realitate tristă, îi vom convinge şi pe ei. Mai zicea Mr. Clinton: „If 98% of the people in Romania believe it, that’s more important than having any people in Europe believe because is your self image you will project and over time you will persuade other people that you’re right.”

Moise a avut patruzeci de ani să-şi ducă poporul în deşert pentru a-l forja în Poporul lui Dumnezeu. O întreagă generaţie. Noi, din păcate, nu avem timp. Şi mult mai uşor este să te integrezi decât să te transformi. Tinerii inteligenţi şi studioşi care câştigă olimpiade internaţionale au o foarte puternică motivaţie: vor să părăsească ţara! Noi găsim că e mai simplu să ne integrăm LOR, altora, devenind o naţie care are deja un brand, uitând de naţia care nu are unul – sau dacă îl are, el este unul negativ. Noi nu avem patruzeci de ani, noi suntem chiar generaţia care nu vrem să ne sacrificăm. Aşa cum poporul lui Moise a cârtit împotriva soartei lui tot timpul – doar că noi nu suntem în deşert şi acum putem obţine vize să plecăm în cele patru vânturi.

Speranţa României – nu a noastră, căci noi vom înceta să fim români – stă totuşi în cei ce nu pleacă. Globalizarea îi va forţa să îşi găsească un brand în care să şi creadă. Nu neapărat de ţară – România se va integra Europei – ci de naţie. Vor trebui să îi facă pe europeni să renunţe la brandul pe care l-au pus românilor – dacă vor să se integreze europenilor. Alfel vor rămâne aşa cum sunt percepuţi, asemenea unui alt popor care a refuzat permanent să se integreze naţiilor între care au trăit, rromii. Cu un brand negativ.

 

[embedyt] http://www.youtube.com/watch?v=LapvaLZB4RU[/embedyt]

 

 

This entry was posted in Blog. Bookmark the permalink.