NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Impresionantul Pergam

 
Turcia, Pergam, Red-Church
foto: Nick Sava
Nu e uşor să vizitezi Pergamul. Este în afara şoselei care leagă Canakale de Izmir, de cele mai multe ori autobuzele nu pătrund în oraş ci lasă călătorii la bifurcaţie. De acolo sunt, însă, trei kilometri până la marginea oraşului, plus alţi trei până în Centru! Nu se organizează tururi – şi mă întreb de ce, Pergamul fiind unul din cele mai interesante situri arheologice ale Ioniei!
Chiar ajuns în Bergama, numele oraşului de azi (peste 50 mii loc), e greu de vizitat. Cele câteva hoteluri şi pensiuni sunt grupate în jurul Centrului, tot acolo este Autogara şi Muzeul. Autobuzele fac curse regulate nu la Izmir, 80km spre sud, ci spre staţiunea Ayvalik (50km, ferry spre insula grecească Lesbos) şi Dikili (30km). Din Centru, Asklepionul este la 2km, iar Akropolis la 6km. Urcuşul la Akropolis este unul pentru oamenii mai tineri şi deloc sedentari…
Pergam, una din cele Şapte Cetăţi din Apocalipsă, îmi era cunoscută mai ales datorită „pergamentului”. Neputând avea acces la papirusul egiptean din momentul în care Biblioteca din Pergam a început să o concureze pe cea din Alexandria, întreprinzătorii localnici au găsit o cale să facă un material pe care se putea scrie din ceea ce aveau în abundenţă: piei de miei şi iezi. Argăsite, tăbăcite, subţiate, acestea au devenit „pergamente”, material pe care s-a scris timp de mai bine de 1500 de ani, până a fost înlocuit cu hârtia. Adică, mult timp după ce papirusul încetase să mai fie folosit.
Îmi mai era cunoscut de la o vizită la Berlin – acolo am fost şi la Muzeul numit Pergamon, unde era reconstituit Altarul lui Zeus. Acel Altar fusese construit pentru a comemora victoria pergamezilor în lupta cu celţii – cu „galii”, cum erau numiţi în epocă. Aceşti gali au fost fixaţi în centrul Anatoliei, dând numele provinciei Galatia. Dar nu am ştiut nici atunci prea multe despre Cetatea a cărei oaste îi învinsese pe gali – cei ce au fost cumparaţi de marea Romă ca să fie lăsată în pace. Nu e de mirare că pe friză era înfăţişată lupta zeilor cu giganţii!
Vizitând ruinele Pergamului, am aflat mai multe. Este una din cele mai uimitoare cetăţi antice şi, chiar dacă în ruine, este impresionantă chiar şi acum. Acropola Pergamului poate fi comparată doar cu cea a Athenei. Este un site care nu trebuie ratat; doar Efesul şi Hierapolisul îi pot sta alături.
Cum ziceam, nu este uşor să vizitezi ruinele Pergamului. Acropola este situată pe un deal abrupt, la şase kilometri de oraş. Nu trebuie mers pe drumul îngust, şerpuitor, care ocoleşte dealul pentru a ajunge la poarta Acropolei, deasupra văii Râului Selinus (acum acolo este un baraj şi un lac), ci se poate sui poteca pieptişă care duce din marginea oraşului, prin Terasa de Jos, până pe Terasa de Sus. Acropola este acolo, sus, înconjurată de ziduri elenistice. Coloanele de marmură albă a Templului lui Traian pot fi văzute de jos, din oraş, de la Asklepion, ba chiar şi din câmpie.
Cetatea a fost întemeiată pe timpul Troiei, dar distrusă de invazia popoarelor mării. Ionienii au reîntemeiat-o, dar a fost din nou distrusă, poate de perşi pe timpul răscoalei cetăţilor ioniene. În urma cuceririi macedoniene, a fost construită o nouă cetate. Dezvoltarea ei a avut loc datorită unui accident al istoriei. Pornind la război cu Seleucizii, regele Lisimachos al Traciei (care în acel moment stăpânea de la Dunăre în Peloponez şi jumătate din Asia Mică, şi-a lăsat tezaurul în cetatea greu de cucerit a Pergamului,sub paza unui servitor credincios, eunucul Philetaros. Nu ştim dacă acesta i-ar fi înşelat încrederea, dar Lisimachus a fost ucis pe câmpul de luptă în 281 îHr. Văzându-se dintr-o dată cel mai bogat om din Asia, Philetaros s-a declarat rege al Pergamului, a angajat oşteni şi a pornit la cucerirea regiunilor înconjurătoare. La moarte, l-a lăsat urmaş pe Eumenes I, un nepot (cel care i-a învins pe gali) şi acesta, ca şi urmaşii lui Attalus I şi Attalus II au dus puterea regatului din Egee până în centrul Anatoliei. Aliaţi cu noua putere apărută în zonă, Roma, au cucerit mai toată Asia Mică. Dar, lipsit de urmaşi, regele Attalus III şi-a lăsat regatul moştenire Romei. Probabil bine a făcut, Pergamul nu ar fi rămas multă vreme independent, ochii hrăpăreţi ai Romei priveau deja cu jind la frumoasa cetate.
Dar Pergamul a avut noroc, în această epocă de expansiune politică şi teritorială, de un mare constructor: Eumenos al II-lea. Acesta a făcut ceea ce urma să facă Augustus cu Roma: găsind o cetate din lut şi piatră, a lăsat una din marmură. Pe timpul lui s-au construit cele mai multe lucruri frumoase, şi doar lăcomia oamenilor a lipsit Acropola de ce era mai frumos. El a construit un Templu Athenei în Acropolă, unul lui Dionyssos şi unul Demetrei – pe acestea coborându-le pe terasa de jos, până atunci nelocuită. În Acropola şi-a construit palatul, Altarul lui Zeus şi Biblioteca, dar şi un Arsenal. Şi mai ales Teatrul, cel mai uimitor teatru văzut de mine, săpat în întregime direct în coasta abruptă a muntelui; de acolo, priveliştea deasupra câmpiei până departe, la coloanele albe ale Asklepionului, este de necrezut. În secolele următoare aceste construcţii au fost reparate, iar Traian a construit, chiar deasupra Bibliotecii, un mare Templu al Romei şi al Împăratului. Acum aceasta este cea mai impresionantă ruină rămasă.
La poalele muntelui este marea ruină a Bisericii (numită „Roşie”, datorită cărămizilor). Ruina este şi ea impresionantă; o moschee a fost construită într-o parte a nartexului, doar. Oraşul, numit azi Bergama, care acum numără peste 60 de mii de locuitori, este mai mult lung decât întins, fiind consturit de-a lungul străzii principale, lungă de mai bine de 3 km. Când am fost eu, trecea prin reparaţii masive, fiind pavată cu marmură şi bazalt, cu insule cu flori şi palmieri. Cine îl va vizita în anii viitori va putea rămâne cu plăcere peste noapte în el. Vizita ruinelor, inclusiv a Asklepionului, ia cel puţin o zi.
Asklepionul este şi el în afara oraşului, spre vest, dar mult mai aproape: doar la 2km (3 din Centru). Intrarea se face pe o Cale Sacră, largă, mărginită de coloane din marmură. Complexul este construit rectangular. În partea vestică era Centrul de Primire şi Templul lui Asklepios. Spre nord era Biblioteca, Colonada şi Teatrul. În Vest erau băi şi toalete, iar spre sud alte coloane (acum e un şant adânc de 3m, rămas în urma săpăturilor, şi un şir frumos de chiparoşi). În colţ este interesantul Templu al lui Telephorus. În el se pare că erau paturi pe care dormeau (adormiţi cu ierburi?) bolnavii. În vis le apărea Zeul şi pe baza visului, preoţii medici prescriau medicamente. Acestea erau homeopatice – cultul lui Asklepios căuta vindecarea prin intermediul plantelor, dar şi al exerciţiilor fizice, linişte, pace, odihnă, teatru, muzică, băi, aer curat… Cam la ce se încearcă astăzi să se revină! De la acest Templu ducea un culoar subteran al cărui scop nu a fost înţeles. În mijlocul patrulaterului, în direcţia de mers a tunelului, era Fântâna Sacră. De la Asklepion se pot vedea, lucind în soare, coloanele de marmură de pe Acropolă.
***
În Fapte nu se pomeneşte nimic despre vizita lui Pavel în această cetate. E greu de crezut că, trăind trei ani în Efes, să nu fi dat o fugă şi până la marea cetate, cea care se bucurase de tot atâta faimă ca şi Efesul, Smyrna sau Miletul. A şi trecut pe aproape, în drum spre Troas. A oprit la Smyrna, poate şi la Phocea – de ce nu la Pergamon? Dar eu cred că sigur a trecut pe acolo – dacă nu el, atunci ucenicii lui. Ascultaţi ce spune Scrisoarea către îngerul cetăţii Pergamului:
„Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri:
Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, marturul meu, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.
Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni cari ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.
Tot aşa, şi tu ai câţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care eu o urăsc. Pocăieşte-te dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele. Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celuice va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatră este scris un Nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care îl primeşte.”
 
Este interesantă referirea la „să mănânce lucrurile închinate idolilor”, piatra de piedică pe care „Balaam” a pus-o l-a porunca regelui „Balan”. Ceea ce întâlnim aici este unul din pesherurile pe care iudeii de la Qumran le foloseau în scrierile lor. Deci, cine era acel „Balaam” la care face referire autorul Apocalipsei? Acest îndemn la consumul cărnii închinate idolilor a fost unul din punctele cheie ale învăţăturii lui Pavel. Pentru el, Pavel s-a certat cu Petru şi cu Barnaba. A atins acest subiect în multe epistole. Să fie Balaam Pavel? Să existe în Pergam ucenici care îi duc învăţătura mai departe? Iar Nicolaiţii să fie noul tip de preoţi organizaţi pe principii pauline? Dacă autorul Apocalipsei este „Israelian” – iudeo-creştin după învăţătura lui Iacob din Ierusalim (şi a lui Iisus), aşa cum bănuiesc, atunci răspunsul este: Da, Pavel a lăsat o urmă în Pergam.

This entry was posted in TURCIA and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply