NICK SAVA- JURNAL DE CĂLĂTORIE ÎN TURCIA Castelul de Bumbac al Hierapolisului

Turcia, Pamukkale, Teatru

foto: Nick Sava

Desgur, aş fi ajuns acolo oricum, vizitând Laodykeia. Aceasta se află la câteva minute cu maşina de Pamukkale (în turceşte = Castelul de Bumbac), chiar pe drumul ce leagă principalul oraş din zonă, Denizli, şi faimoasa localitate. Pentru că nu e măcar o agenţie de turism în Turcia, alegeţi ce oraş doriţi, care să nu aibă măcar un afiş publicitar pe care scrie, cu litere de-o şchioapă, „Pamukkale”. În plus, una din cele mai active companii de transport cu autobuze poartă acelaşi nume. Turiştilor străini, indiferent ce zonă din Turcia vizitează, le sunt oferite excursii, măcar de-o zi, la Pamukkale. Şi cine se înscrie la ele nu are decât de câştigat!
Inaginea de pe postere este într-adevăr spectaculoasă, cu travertinul alb ca neaua adus în prim plan, cu cerul albastru şi bazinele încă mai albastre, deseori cu oameni umblând printre ele… Nu mai sunt de actualitate, acum nimeni nu mai are voie să umble pe unde vrea el, cu atât mai puţin să se scufunde în acele minunăţii albastre (cu apă termală). Se constatase că trecerea mulţimii (şi e mulţime! În fiecare zi sunt mii de oameni care viziteză situl) dăuna dezvoltării travertinului. Travertinul este un mineral pe bază de calciu, care, în stare naturală, se află dizolvat în apa termală. Ajuns la suprafaţă, sub acţiunea aerului, se depune, rezultând o rocă de o albeaţă strălucitoare care seamănă mai curând cu zăpada şi cu marmura, decât cu roca de calcar… Tălpile oamenilor făcea ca stratul nou, superficial, să fie împiedicat să se depună şi era dus de izvoare la vale, sub formă de nisip sau pietricele. Aşa că s-au făcut „poteci” pe unde turiştilor le este permisă circulaţia, pentru o vreme. De data asta au un rol pozitiv: travertinul tinde să dezvolte nişte alge care trăiesc în apa termală şi înnegresc roca. Trecerea turiştilor face ca acest strat de alge să fie dus la vale… Aşa că autorităţile au grijă să mute tot timpul „poteca”, şi zonele de scurgere a apei, astfel ca travertinul format, alb, să rămână fără trecere de ape termale – dar şi de turişti. Nu e uşor să întreţii o „minune” naturală; s-au convins şi turcii.
Tot ei au mai făcut ceva care e posibil numai într-o lume liberă, democratică (şi deloc în România, unde, de atâta libertate, mai nimeni nu mai respectă legile): au mutat cele câteva hoteluri înfiinţate de antreprenori (au şi turcii de-ăştia) chiar sus, pe platou, printre izvoare termale, ruine şi travertin, care adăposteau sute de turişti, dar distrugeau minunea. Aşa că ele au fost demolate şi mutate jos în sat. Pentru că sus se bucurau de prezenţa apei termale în propriile lor piscine, guvernul a tras conducte cu apă termală la fiecare hotel. Cine stă în ele se poate bucura de efectul benefic al apelor.
Satul Pamukkale e situat la poalele falezei albe şi cuprinde, probabil, vreo 6 mii loc. În afară de hoteluri şi pensiuni (mai toate la şosea), nu prea e nimic de văzut. Dar, din el, porneşte poteca ce străbate travertinul pentru a se ajunge sus, pe platou (în circa 30 min – 2km). Pe platou se găseşte a doua mare atracţie a sitului: Hierapolis. Staţiunea a fost înfiinţată de regele Pergamului Eumenes II (şi numită după soţia lui, Hiera). Lumea a început să fie atrasă nu atât de frumuseţea teraselor de travertin, cât de apele calde tămăduioare, astfel că pe timpul romanilor cetatea a avut o mare dezvoltare. Multe clădiri (temple, terme, teatrul, porţi, colonade, agora) datează din acea perioadă. Tradiţia că aici a evanghelizat Apostolul Filip (şi nu diaconul, cel ce a evanghelizat în Samaria şi Iudea), cât şi faptul că „Hirerapole” este amintit în scrisorile lui Pavel, a făcut ca cetatea să fie importantă şi pe timpul bizantinilor (până prin secolul VI). Ei au construit aşa-numitul Martyrium, basilica octogonală a Sf. Filip (după tradiţie, ucis de populaţia instigată de filosofi prin răstignire de un copac), ca şi alte câteva biserici şi un palat episcopal. Necropola locală (sunt, de fapt, două) este cea mai mare din Anatolia, cu numeroase sarcofage, morminte tip „casă”, monumente, şi este „ocupată” de greci, romani şi creştini. Cetatea a fost de câteva ori reconstruită după cutremure puternice, dar nu după cel din 1334, când locuitorii au preferat să se mute în vale.
Probabil centrul resortului era, cum este şi azi, bazinul „sacru” roman, tranformat în termae. Este deschis vizitatorilor (la un preţ piperat: 18YL pe toată ziua!), dar mulţi consideră că merită. Apa este caldă (nu fierbinte), limpede ca cleştarul (de aceea are nuanţe sinilii); numeroase fragmente de coloană romană zac pe fundul bazinului neregulat, înconjurat de arbuşti cu foliaj şi flori luxuriante şi cu destulă pajişte să îi acomodeze pe cei ce vor să facă plajă (nu neapărat în şezlonguri). Numeroase bufete au grijă să scuture buzunarele turiştilor… Până când hotelul a fost mutat, baia era privată, acum e deschisă publicului. În acelaşi complex este Muzeul Hierapolis. Alte locuri de interes sunt Teatrul roman, foarte bine conservat (de fapt, aici are loc în fiecare an, la sfârşitul lui mai-începutul lui iunie, festivalul naţional de muzică şi dans folcloric), aleea largă cu coloane (platea) şi Poarta-Arc de triumf a lui Domiţian, Templul lui Apollo, al lui Pluto, necropola…
În partea de nord a sitului, la 5km, se află satul Karahayit, unde apa termală conţine fier şi sulf, astfel că micile terase/cascade de travertin au o frumoasă culoare roşie cu nuanţe galben-portocalii. Apele au un efect terapeutic încă mai bun decât cele de la Hierapolis, dar tind să „vopsească” pielea celor care le folosesc. Băile sunt bazine în interiorul hotelurilor, multe cu baze de tratament.
E greu să eviţi vizitarea Pamukkale şi, practic, nu ai avea de ce. Mai mult, recomand petrecerea măcar a unei nopţi aici, dacă e posibil, pentru a se beneficia de băile termale fie sus, în termele romane (deschise până la 11 pm), fie în piscinele hotelurilor din zonă. Desigur, cele mai multe tururi organizate din staţiunile turistice sunt de o zi, deseori incluzând şi vizitarea altor obiective turistice.
Principalul oraş din zonă, Denizli, aflat la 19km de Pamukkale, peste 250 mii loc, nu are nimic interesant de văzut. Este un oraş agrar-industrial cu o dezvoltare explozivă în ultimele două decenii. Latura lui turistică este ca şi nulă, e greu de imaginat că vreun turist va prefera să se cazeze în Denizli când o poate face la picioarele falezei de travertin, în hoteluri cu baze de tratament, deseori mai ieftine decât cele din marele oraş…

This entry was posted in TURCIA and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply