NICK SAVA – Ohmul Mangă

 
În sfîrşit, după multă vreme, am şi pierdut şirul anilor, avem „ohmul cuvenit la locul cu venit.” Am da dovadă de naivitate să credem că Soarta ar fi avut vreun rol în această „potriveală” – doar dacă acceptăm că aceasta (Soarta) poate purta şi alte nume.
Ohmul Mangă este o figură reprezentativă pentru învăţămîntul românesc. Mai ales, dar nu numai, universitar. Profesor universitar la „faimoasa” universitate din Oradea, una din multiplele universităţi înfiinţate în anii de după 90 cu un singur scop: eliberarea de diplome. Unii spun „vînzare” de diplome – dar nu vreau să fiu rău. Importantă nu a fost pregătirea „specialiştilor”? – ce fel de specialişti? În ce? Pentru ce? Nu cred că din 90 a mai fost cineva curios să vadă care ar fi cererea de specialişti în vreun domeniu. De aceea, nici absolvenţii posesori de diplome nu au prea găsit de lucru. Cu excepţia celor care au avut deosebita şansă a unui stagiu Erasmus, masterat sau doctorat oferit de vreo universitate occidentală.
Ca o paranteză, ne putem întreba la ce foloseau, totuşi, zisele diplome. Aici răspunsul e puţin mai complicat. Odată cu generalizarea învăţămîntului liceal, o diplomă de bacalaureat nu mai uimea pe nimeni. Mai ales că aceasta devenise tot atît de „dificil” de obţinut ca un bilet de teatru, de exemplu. Sau, ca să nu jignim absolvenţii, ca unul de cinematograf. Sau ca la un meci de fotbal, de două lulele dintre două echipe aşişderea. Deci, în bunul obicei al locului, unul, vorba englezului, trebuia să aibă ceva în plus. Tot ohmul trebuia să pună alături şi o diplomă de masters, măcar. Acolo unde diplomele de facultate, numite acum (domnu Marga ştie de ce, „licenţe Bologna”) puteau fi folosite cu oarece succes la ocuparea unui job de vînzător de telefoane mobile sau de supraveghetoare de păcănele, începuse tot ohmul (cum ziceam) să simtă nevoia unui alt titlu de nobleţe. Aşa cum, pe vremuri demult apuse, tot negustorul sau argatul ciocoi îşi cumpăra un rang de boier, acum contemporanii noştri sunt dispuşi să dea – o pungă de bani pentru o diplomă
Ăsta e doar un motiv. Alt motiv este deosebita hărnicie a tînărului băştinaş. După oarece vreme, în care nu şi-a forţat prea mult nici muşchii, nici creierul,ultimul lui gînd era să intre în „cîmpia muncii”. Nici nu ar prea fi ştiut ce să facă pe-acolo… Aşa că s-a îndreptat spre al doilea cel mai bun lucru – primul ar fi fost să stea pe banii babacii  în facultate. Tot nu trebuia să dea examen: prost să fii să refuzi ce ţi se dă moka! Cîştigi şi timp: trei ani, timp în care te mai poţi gîndi.
N-o făceau prea mult,ca să nu se surmeneze, dar aveau posibilitate să se întrebe: şi după aceea? Ei, acolo apăreau mai multe căi, destul de pline de promisiuni (OK, recunosc, depinde şi de cine făcea promisiunea). De exemplu, putea sta mai departe pe banii babacii (mai ales dacă respectivul îi avea). Putea să se trezească posesorul unei firme care nu producea prea multe (uneori, chiar nimic) – dar care prezenta marele avantaj că mai spăla banii celui pomenit anterior.
Altă potecă a oportunităţilor – mai ales pentru absolvente – era să înveţe arta grea, dar apreciată în valută, a dansului la bară. Sau a masajului zis-numai practicanţii ştiu de ce-„erotic”. Sau chiar un partener cu mai mulţi bani decît păr pe cap şi dinţi în gură. Discret – sau chiar cu acte în regulă. Desigur, nenorocoşii trebuiau să intre totuşi în pomenita „cîmpie”, în te miri ce calitate – de obicei ca şi „customer service”. Pe româneşte, „vînzător”. De poliţe, de ceasuri, de bere, de prieteni… mă rog, ohmul va vinde întotdeaun ce are la îndemână. Ştiu, unii, numeroşi în aceste vremuri, vînd şi ce nu au… Iar unii nenorocoşi, în general, dar cu oarece relaţii, ajung în „cîmpia” de Stat sau în politică, de obicei printre ramuri. Şi de acolo, mai ales cînd „mlădiţele” sunt plantate în „cîmpia” bugetară, limita este Cerul! Sau pe-acolo, pe undeva…
Şi, în sfîrşit, sunt cei pentru care trei ani de Bologna nu au fost suficienţi pentru a gîndi un gînd măcar. Aşa că au nevoie de „păsuire”, de mai mult timp de gîndire. Şi se înscriu la masterat.
Al treilea motiv – dar nu cel din urmă – pentru obţinerea unei diplome este… necesitatea. Pre româneşte, nevoia. De exemplu, dacă, cine ştie cum (se ştie, în general, şi cum şi datorită cui) un tînăr (şi nu numai) ajunge în cîmpia (bugetară, de obicei), fără a avea altceva decît o banală diplomă de Bac, îşi dă seama  că e neaparat nevoie de o diplomă superioară, măcar de licenţă – pentru a-şi menţine postul. Că mai sunt şi alţii care au şi „ce, şi „prin cine” să le ia locul… Deci, în doi timpi şi trei mişcări îşi face rost de o diplomă. O poate pune şi în ramă, alături de cîteva poze de „absolvent/ă – drept amintire a singurelor momente în care a ajuns la facultate… La mare căutare sunt facultăţile care îţi dau diploma (şi pozele) fără să te mai deplasezi pînă la ele, numite pe bună dreptate, „de la distanţă.” Uneori, de la foarte mare distanţă…
OK, chiar ultimul motiv – dar nici acesta nu este cel din urmă! – este cel amintit deja, dar acum la un nivel superior: a început să se considere că nu eşti ohm de ohm destul dacă nu ai un merţan, o curvă şi o diplomă de doctor. Că eşti afacerist, parlamentar, umil ohm politic consilier pe la vreo primărie, titlul de „doctor” e aproape tot atît de valoros ca şi cel de „baron” (mă rog, ele nu se exclud, de obicei) Poate asta ne-a venit de pe Tibru, nu odată cu Traian (cel de i s-au furat straiele în Dacia), ci pe filieră mafiotă. Odată cu „naşule” a ajuns şi „dottore”.
Drept consecinţă, cum ziceam, întreprinderile (de stat sau private) de livrat diplome s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. N-om avea noi o universitate în primele 500 universităţi în lume – dar avem 500 de universităţi! Şi dacă oferta de studenţi pînă de curînd a fost inepuizabilă, numărul de profesori a fost mult redus – bănuiesc. Numai aşa se poate explica felul în care un ohm ca Mangă a devenit prof. universitar, şef de lucrări şi de catedră la una din universităţile „necesare”. Şi cum nevoia naşte acţiunea, bieţii ohmi au ajuns profi pe toate căile imaginabile, din care un banal plagiat nici nu mai trebuie să fie amintit. E de la sine înţeles că o astfel de campanie nu putea duce la o elită universitară, nici la nişte somităţi. La universităţi mediocre, profi mediocri şi absolvenţi aşijderi.
Nu e de mirare că ohmul Mangă poate afirma, fără a se lăuda prea mult în sinceritatea lui şi negreşind deloc, că el are susţinerea „întregului sistem”. Sigur că îl are! El este produsul sistemului. Este chemat să apere sistemul, să îl salveze. Mediocritatea trebuie apărată – cu orice cost! Bieţii profesori (ba chiar şi învăţători) au făcut numeroase sacrificii de-a lungul timpului pentru aceasta: au acceptat reduceri salariale, tăieri de sporuri, şpaguirea, umilinţa în faţa inspectorilor, şefilor, părinţilor… Îşi recunoşteau mediocritatea – dar efortul de a scăpa de ea ar fi fost mult prea mare. Şi obositoare. Salariul poate fi mic –sigur -, dar e un bugetar conştiincios. Îşi face „datoria”, în pătrăţica lui: nu transpiră, nu-şi stoarce creierul, copiii cresc (oricum), vacanţa se lungeşte luni de zile, mai pică (uneori chiar curge) vreun cadou, vreo meditaţie…
Sigur, ca să ajungi prof. universitar e (puţin) mai greu. În primul rînd, îţi trebuie o diplomă (măcar de viconte, dacă nu de baron): Masters. După aceea, depinde. Dacă ai „pe cineva”, eşti profesor (la nivel de asistent sau lector) pe perioada cît îţi faci doctoratul. Dacă nu, musai să mergi la un curs de doctorat. Dacă îl faci în străinătate – rămîi pe-acolo. Dacă îl faci la „Dimitrie Cantemir”, devii senator, sau măcar deputat…
Cum e cu studiul? Păi, cum să fie? Să zicem (să zicem, de ce să nu zicem?) că eşti politician. Ai multe de făcut: şedinţe, întîlniri, deplasări, greve parlamentare, muncă „în teritoriu”, campanii, comentarii pe blog sau talk-show-uri la TV. Mai ai şi-o afacere, două, nouă, precum şi „două sau cinci”, vorba chinezului (cu sau fără doctorat) conace care au nevoie de ochiul stăpînului. Şi amanta de rigoare, dacă nu vrei, Doamne fereşte!, să rămîi doar cu nevasta. De la sine înţeles că diploma de doctor, după tot acest efort, este mai mult decît meritată. În plus, poate fi considerată una din minunile, multiplele minuni ale mereu surprinzătoarei Românii (căci doar străinii limitează minunile la şapte). Nimeni nu a reuşit să explice acest paradox. Nici nu a încercat, de altfel. Iar unul din rolurile ohmului Mangă este să descurajeze eforturile celor ce încearcă să explice minunile pe căi ştiinţifice. Cele religioase sunt suficient de potrivite şi în lumea academică: „Crede, dar NU cerceta!” Nici chiar atunci cînd ministerul se numeşte al Educaţiei şi Cercetării. După ohmul Mangă, o cercetare (chiar superficială) din partea altor „organe” independente ar fi inoportună…
Gurile rele spun (că aşa sunt ele, rele) cum că cercetarea şi raportul aferent diplomei ar fi făcute de vreun subaltern. Cu largul concurs al unor pricepuţi de prin alte părţi, deseori dezinteresaţi. Mai ales că habar nu au de aportul complet voluntar pe care îl dau în neştiinţa lor. Ar fi o adevărată minune ca vreun profesor nipon, taiwanez sau, mă rog, evreu, ar ajunge să citească plin de uimire vreun proiect de doctorat al unei somităţi româneşti – drept care nici nu se întîmplă aşa ceva. Dacă nu ar exista cozile de topor jurnalistice să îi atenţioneze…
Ce se va întîmpla cu ohmul Mangă în viitorul mai puţin îndepărtat, este încă o necunoscută, un mister de-a dreptul românesc comparabil cu locaţia muntelui sfînt al dacilor. Ar fi însă o mare pierdere pentru sistem! Numai gîndiţi-vă: dacă, de exemplu, s-ar apuca cineva să verifice prin ce minuni (că-s mai mult de şapte) au ajuns jumătate din parlamentari să aibă doctorate? Sau, dacă se vor trezi şi în toamnă fără studenţi? Nu ar fi un adevărat cataclism? Hai, fie, bieţii tineri se vor împăca şi cu noua situaţie: mai un ştrand, mai o berică, mai o piţipoancă – nu fuge facultatea, o fi acolo şi la anu. Dar bieţii profi, ce se fac fără studenţi? De unde mai scot ei mediocrii de azi şi de mîine? De unde îşi scot sporurile, salariile babane, şpăgile. Dispar şi programele de masterat, de doctorat – de rămân bieţii asistenţi şi lectori fără cîştigul lor suplimentar. Dar profii de liceu? Să se apuce acum, după două decenii de „dolce far niente” de învăţat loaze, să treacă Bacuri? Niciodată! Iar bieţii liceeni, viitorul mediocru al Patriei, să pună dintr-o dată mîna pe carte? haida-de! Încaltea, părinţii, bieţii părinţi, nu numai că trebuie să ducă în spinare greutăţile crizei, dar ce vor face cu pruncii? Să nu le mai poată pune în mînă o diplomă, ci doar cheile de la casă şi maşină? Să nu se mai poată lăuda cu propriul copil – privind cu ură spre mai ştiu ce prăpădiţi cu fiul student la Oxford?! Degeaba are el patalama de baron, supervizat inclusiv de DNA?
De aceea, în numele întregului sistem, scriu cu lacrimi de sînge pe… mă rog, pe tastatură: opriţi barbaria! Nu lăsaţi sistemul sinucis de veneticul Funeriu! Apăraţi ohmul Mangă – şi ohmii României vă vor fi recunoscători.

 

This entry was posted in Blog and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply