NICK SAVA- MICKHAEL ŞI JAKUB (Evocare)

 

 

Greu de găsit doi prieteni mai diferiţi decât Jakub şi Mickhael.
Iacob, purtînd numele britanic de Jeffries şi cunoscut celorlalţi drept Jeff, era un bărbat înalt, slab,  cu capul cam ţuguiat, părul puţin cărunt, lung, pieptănat peste cap, faţa smeadă şi cu riduri adînci în jurul gurii, între sprîncenele stufoase şi de-a latul frunţii înalte, cu ochelari fini cu ramă subţire, aurită; arăta aşa cum un goim îşi imaginează un rabin baltic. Îmbrăcat întotdeauna în costum trois-piece de un gris-fier, cravată îngustă (uneori papion), cămaşă albă, cu un lanţ de aur de la ceasul spânzurat în buzunarul vestei. Avea pe atunci puţin peste cincizeci de ani.
Mickhael, cunoscut drept Mike, era opusul lui Jeff. De înălţime medie, chiar puţin scund, vînjos, arăta, probabil, mult mai mult ca semiţii de pe timpul lui Jeshua ben Joshef. Părul era negru, creţ şi des; i-ar fi crescut o barbă la fel de deasă, creaţă şi neagră dacă nu s-ar fi ras zilnic. Pielea fină a feţii, arsă mereu de soare, avea o nuanţă albăstrie acolo unde o barbă ar fi părut normală. Era un bărbat frumos, cu ochii aproape verzi, nas fin şi buze clar conturate, dinţi albi pe care îi arăta destul de des. Mike zîmbea acolo unde altcineva ar fi vorbit – iar Jeff era vorbăreţul, gălăgios chiar uneori, pe cînd Mike era tăcutul. Cînd era cazul, se îmbrăca şi el în costum, prefera bleumarin sau gris deschis, dar cel mai adesea era îmbrăcat în pantaloni şi pulover, rar sacou. Uneori, venea îmbrăcat simplu, cu jeans şi tricou, mai ales în rarele zile însorite ale Seattle-ului. Se apropia, pe atunci, de patruzeci, deşi, cu greu,însă nu îi dădeai mai mult de treizeci.
Cei doi aveau şi unele puncte în comun. De exemplu, amîndoi proveneau de pe Coasta de Est, Jeff din New York şi Mike din Albany. Amîndoi absolviseră colegii de primă mînă, amîndoi erau atraşi de cultură (de fapt, amîndoi erau arhitecţi) şi de artă, iar simţul antreprenorial, normal unui evreu, se manifesta, la acel moment, prin faptul că deţineau, ca parteneri, o firmă de arhitectură. Pentru o vreme, cel puţin. Aşa ajunsesem şi eu să-i cunosc, fiind la un moment dat angajat de firma respectivă.
Cei doi se cunoscuseră cu cîţiva ani înainte, pe cînd lucrau la firme diferite, în oraşe diferite, fiecare dorind o schimbare majoră în viaţa lor şi a familiilor lor. Aşa au ajuns să devină parteneri şi să caute fericirea pe Coasta de Vest, unde s-au şi mutat. În anii care trecuseră, firma crescuse de la cei doi arhitecţi la nu mai puţin de opt, cu desenatori şi secretară, contabilă şi IT-ist – nu mai puţin de şaisprezece oameni. Jeff şi Mike nu mai proiectau, erau manageri. Firma devenise cunoscută nu numai în Seattle, ci pe toată Coasta de Vest, avea multe contracte şi proiecte premiate, toate drept urmare a unei munci stăruitoare, responsabile şi a talentului debordant al echipei. Să zicem că, pe undeva, mi-am găsit şi eu locul în această echipă – dar aici nu e vorba despre mine.
Era prima dată cînd lucram cu nişte evrei. Nu erau prea ortodocşi, deloc habotnici – dar încercau să respecte cîteva din tradiţiile strămoşilor. De exemplu, prima dată cînd am aflat că sunt evrei a fost chiar în prima vinere de lucru. Deşi, în mod normal, noi, angajaţii, munceam între orele pe care le găseam cele mai conveniente – singurul lucru important era să dăm proiectele la timp şi de cea mai bună calitate! – vineri am fost cu toţii trimişi acasă la cinci, pînă luni. Eu, fiind în prima săptămînă de lucru, nu terminasem ce aveam de făcut, aveam un proiect pasionant şi aş mai fi stat – tot nu ştiam pe nimeni în Seattle. Dar Jeff mi-a spus: „Du-te, o să ai destul timp săptămîna viitoare. Azi e Vineri!”
Totuşi, nu am plecat imediat. Lăsasem lucru, dar mă apucasem să mă uit pe internet, căutînd informaţii despre Seattle şi locurile pe care aş fi putut să le vizitez peste weekend. Aşa se face că, pe la şase, am auzit din biroul „Şefilor”, o cântare. De fapt, cei doi se rugau: începuse Sabatul. Îşi puseseră pe cap kipa lor, aveau fiecare în mînă o Biblie şi, extrem de serioşi, îşi făceau rugăciunea săptămînală. Acest obicei a avut loc în fiecare vineri, cît timp am lucrat cu ei, atunci cînd vremea îi prindea în birou.
În cursul săptămînii următoare am cerut mai multe informaţii de la Mike, în timpul unei călătorii de afaceri la un client din Tacoma. El conducea maşina, aşa că eu, în afară de căsca ochii pe fereastră spre zona necunoscută mie din acel stat „mereu verde”, rămăsese să fac „conversaţie”. Deşi în general tăcut, Mike nu era deloc zgîrcit cu informaţiile. Poate şi din „bună creştere”… Deci, el mi-a explicat ce e cu Sabatul respectat de ei. Cum munca se termina la cinci, pe vremea cînd erau doar ei doi, deseori îi prindea ora cinci la birou. Nu ar fi avut timp să ajungă acasă – şi nu vroiau să îi prindă ora şase pe drum, în maşină.
„Ştii, de Sabat e interzis să facem focul. Sunt unii purişti care prin asta înţeleg inclusiv să nu porneşti maşina, să nu aprinzi lumina… Poate ortodocşii din Israel pot urma aceste restricţii, în State e mai greu. Noi încercăm să limităm aceste „abuzuri”. De exemplu, nu circulăm cu maşina pe timpul sederului, dar după aceea, da. Dacă ne apucă sederul acasă, în general, în seara de Vineri, nu aprindem lumina electrică, ne mulţumim cu lumînări. Soţiile noastre nu gătesc pînă sîmbătă seara, nici noi nu aprindem grătarul şi, în general, nu ieşim din casă, să nu trebuiască să pornim maşina. Şi totuşi, nu mi-aş pune în pericol viaţa cuiva drag din cauza acestor restricţii, liber consimţite! Dacă aş fi nevoit să duc pe cineva la spital, aş porni nu numai maşina, ci toate focurile din lume!”
Am aflat pe urmă că una din regulile ortodoxe ale Sabatului, cea care le interzicea să meargă mai mult de o mie de paşi, era încălcată aproape în fiecare vineri: Mike locuia la vreo opt kilometri, Jeff chiar mai departe. După ce se rugau, plecau spre casă, desigur…
Pe soţia lui Jeff nu am cunoscut-o. Ştiu de la Mike că era cu doi ani mai în vârstă decît soţul ei, „o adevărată doamnă!”, extrem de timidă şi retrasă, care îşi găsise împlinire în viaţa de familie (aveau trei copii, în acel moment toţi pe la colegii de renume, americane). Nu îi plăceau deloc petrecerile şi, în general, nu participa la agapele de afaceri ale soţului; totuşi, participa alături de el (şi, pe vremuri, de copii) la slujbele duminicale de la sinagoga cea mai apropiată.
Pe soţia lui Mike, Reba (desigur, Rebecca – deşi americanii i-ar fi spus Becky) am cunoscut-o la petrecerea de „casă nouă” a unuia din directorii de la Microsoft, proiect la care participasem şi noi (primind, astfel, invitaţie). Atunci l-am cunoscut (şi am dat mîna) cu Bill Gates, îmbrăcat în tricou, shorts şi şlapi, întorcînd hamburgherii pe un BBQ negru de atîta folosire. Singurul om în costum era, de altfel, Jeff… Dar, ca mulţi alţii, am remarcat mai ales prezenţa soţiei lui Mike. Era cu cîţiva ani mai tînără, probabil abia trecuse pragul în deceniul al treilea. Era îmbrăcată simplu dar elegant, mai curînd foarte bine asortat. Nu era o femeie frumoasă: puţin mai înaltă decît Mike, destul de ţeapănă – nu grasă, cît… puternică, aproape musculoasă. Arsă de soare, cu părul arămiu închis, ochii căprui, nasul destul de mare – ca şi gura, de altfel. Ochii erau însă ceea ce îţi rămînea în minte: mari, limpezi, strălucitori, sclipind plini de viaţă şi inteligenţă, cînd puţin maliţioşi, cînd plini de o bunătate infinită. Doar văzîndu-i ochii puteai înţelege cum de Mike, un bărbat care şi-ar fi găsit locul printre vedetele holliwoodiene (chiar aducea puţin cu Tom Hanks) a putut fi atras de o femeie urîţică, aşa cum era Reba.
Mai era firea ei. Avea un discurs spumos, inteligent, plin de imagini şocante sau de cugetări profunde, pe care le debita simplu, neîncercînd să epateze. Dovedea o foarte temeinică educaţie şi cultură. În curînd s-a văzut că era unul din punctele de concentrare a invitaţilor, chiar mai mult decît gazdele sau Billy, marea „vedetă” a serii. Aflasem că era patroana unui magazin de antichităţi şi opere de artă în centrul vechi al oraşului Seattle, ea însăşi fiind critic şi istoric de artă, numărînd printre clienţi mulţi din vip-iştii metropolei. Nu ştiu cît de mult l-a ajutat ea pe Mike participînd la petrecerile de business ale acestuia, dar, în mod sigur, afacerea ei profita extrem de mult de pe urma lor…
Am aflat de la Mike cum se cunoscuseră. Mike, în ciuda aspectului lui (şi a talentului şi, chiar, a averii familiei) a avut o singură iubire, de pe timpul liceului, care îi devenise soţie. Acest fenomen este relativ răspîndit în State… Cînd se mutase în Seattle avea un copil, un băieţel. Soţia era şi ea arhitect – dar n-a apucat să profeseze pe Coasta de Vest. Imediat după ce s-au mutat, a fost depistată ca avînd cancer. A murit după un an de chin. Spunea Mike:
„Am fost distrus, atunci. Noroc cu Jeff şi cu afacerea, că trebuia să trag de ea… Băiatul îl dădusem la îngrijire cît a fost Ea bolnavă, aşa că, în afară de muncă şi vizitele la spitale, clinici… nu mai făceam nimic. După ce-a murit, mergeam la cimitir. Acolo îmi petreceam tot timpul liber. Deseori, vorbeam cu Ea. După vreo cîteva luni, am început să privesc în jur. Nu eram singurul care îşi vizita morţii. E un cimitir evreiesc. Niciodată nu m-am gîndit că noi, evreii, avem un cult al morţilor…
Printre ei era şi o femeie, vizita un mormînt nu departe de mine. Ea nu stătea mult, venea deseori după mine şi pleca devreme. Eu mai stăteam pe o bancă, nu departe de mormîntul Ei. Într-o zi, s-a aşezat şi străina pe bancă. Mi-a zis că are mai mult timp, băiatul ei era plecat la bunici. Eu i-am povestit de Ea, de băiat, ea mi-a povestit de El, murise într-un accident, de băiatul ei… Era tot în cadrul ritualului pentru morţi, să îi pomeneşti celorlalţi, să împărtăşeşti cu ceilalţi durerea pricinuită de pierdere. Am mai stat de vorbă, cînd şi cînd, pînă cînd ea a început din nou să plece devreme de la cimitir. Mi-am dat seama că băiatul se întorsese, se grăbea la el. Atunci mi-am dat seama, după luni de zile, aproape un an, că şi eu am un fiu! Că am datoria în primul rînd faţă de el.Nu era drept să-l lipsesc de prezenţa mea. Atunci am încetat să merg zilnic la cimitir, îmi petreceam timpul cu băiatul meu.
Într-o zi, Reba s-a oprit din nou la banca pe care stăteam. A zis, zîmbind: „Ori ai găsit o femeie, ori ţi-ai redescoperit fiul. Eu cred că e a doua…” Atunci am ştiut că ea mă cunoştea mai bine decît mă cunoşteam eu însumi! În mai puţin de un an după aceea, ne-am căsătorit. Pare o chestie dintr-un film prost, dar să ştii că aşa s-a întîmplat!”
A stat puţin pe gînduri, pe urmă mi-a spus:
„Un rol în asta l-a avut şi Jeff. Într-o zi, după rugăciunea de seder, mi-a spus: „Ştii, am visat-o pe Ea. Mi-a spus că mi s-a arătat mie, pentru că nu vrea să intre între tine şi Reba. Mi-a zis să te conving să te căsătoreşti cu ea, că o face… moştenitoare. Aşa a zis. Că va avea grijă de tine şi de băiat, aşa cum ar fi avut chiar Ea. Şi că mi-a apărut pentru că simte că tu nu te poţi hotărî, dintr-un sentiment greşit de loialitate faţă de Ea. E vremea ca loialitatea ta să se manifeste faţă de băiat. El are nevoie de Reba!” Vezi, de aceea eu sunt atît de bun prieten cu Jeff: îmi este ca un frate spiritual. Nu mă voi despărţi niciodată de el!”
S-au despărţit, totuşi, rămînînd prieteni. Nu mult după atacul de la WTC, firma s-a dizolvat. Cei doi, Mike şi Jeff, începuseră să urască munca de „manageri”, de afacerişti. Ei se apucaseră de arhitectură din dragoste faţă de actul de creaţie. Acum, cînd alţii făceau proiectele, în timp ce ei umblau din şedinţă în şedinţă, tot ce făceau era să „supravegheze” creaţia celorlalţi. Să îşi dea cu părerea… Chiar dacă făceau mai mulţi bani decît făcuseră vreodată ca arhitecţi, erau tot mai nemulţumiţi. Au lichidat firma de arhitectură. Noi am plecat care încotro. Una dintre noi,o japoneză, s-a mutat în Hawaii. Alta, nativă chipewa din Minesota, a plecat la Boston. Una, măritată cu un japonez, şi-a deschis propria firmă la Portland. Alt coleg s-a lăsat de arhitectură, devenind full-time cîntăreţ de jazz. Margy a născut şi a rămas acasă, pe o insuliţă din Pueget Sound, să crească fetiţa. Eu am plecat în Canada. Jeff s-a angajat ca arhitect la o firmă din Tacoma, cu numeroase contracte cu diferite primării şi firme de pe ambele Coaste.
Mike, împreună cu Reba, şi-au făcut un studio de obiecte de artă. Două din pasiunile lui Mike erau sticlăria şi ceramica. A început să proiecteze obiecte de artă în tradiţia Tiffany, Gallen, Gaudi: vitralii, pavimente, candelabre, lămpi. Singurii rămaşi din vechea firmă au fost cîţiva desenatori, pricepuţi în CAD 3D, împărţiţi între Jeff şi Mike, şi specialistul IT, plecat cu Mike.
Sigur, poate cei doi evrei sunt excepţii – dar pentru mine ei continuă să reprezinte mult mai mult poporul evreu decît trăsăturile îngroşate atribuite lor de tradiţiile creştine de peste tot. Nu este adevărat că evreii se închină numai lui Mamona, banilor, averii. Sunt multe lucruri mult mai importante pentru ei. Acest lucru este adevărat şi pentru America, atît de greşit înţeleasă de europeni şi, îndeosebi, de români. Îmi amintesc că cei doi, Mike şi Jeff, ne-au interzis să lucrăm în weekend. În birourile lor, desigur. Dacă vroiam să facem un ban în plus, nu aveam decît să căutăm contracte peste weekend cu alte firme, chiar cu McDonalds! Pentru ei, Sabatul şi, în general, weekendul, era dat de Domnul pentru bucuria omului.
Şi bucuria lor cea mai mare nu erau banii, nu era averea. Pentru amîmdoi ea era timpul petrecut în familie, cu familia. Mike se juca cu cei trei copii – al lui, al Rebei şi, un al treilea băiat, al căsniciei dintre ei. Îşi petreceau sîmbăta şi duminica în propria curte, cînd era timp frumos, sau mergeau cu toţii pe la muzee, teatre, librării, biblioteci, sau, pur şi simplu, să se plimbe prin parcuri şi pe străzile oraşului. Oricît de tăcut părea a fi la birou, acasă Mike se schimba complet. Reba mi-a zis, odată: „De aceea sunt eu atît de vorbăreaţă la petreceri, acasă nu încap de gura lui!”
Doi evrei americani atît de asemănători altor milioane de evrei şi americani – şi atît de puţini români care să le semene! Uneori mă gîndesc că de ce aceea este America atît de mare: pentru că e locuită de Mikhael şi Jacob. Şi de alţi Mike şi Jeff. Ei aduc binecuvîntarea Domnului asupra acelui pămînt, chiar dacă sunt atîţia alţii care să aducă şi pedeapsa Lui, cîteodată. Nu mai ştiu nimic despre ei de mai bine de un deceniu, dar sunt convins că sunt bine! Şi că munca lor bună este continuată de copiii lor. Nu poate fi altfel, am văzut cum îi educă. Oricîte crime şi nenorociri aud că se întîmplă în State, ştiu că viitorul va fi bun. Şi datorită celor doi evrei.

 

This entry was posted in CANADA and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply