NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a înţelege Biblia) Cartea

 
Încep prin a vă vorbi despre Carte. Este un subiect, sper eu, interesant, care va fi povestit în mai multe capitole. Să zicem, deci, că Biblia chiar asta înseamnă: Cartea. Numele îi vine din greacă (byblos), cuvânt care, la rândul lui, aminteşte de un oraş cananit: Byblos. Oraşul e vechi, este unul din cele mai importante oraşe de pe coasta regiunii numite mai târziu „Fenicia”, alături de Sidon şi Tyr. Importanţa oraşului venea mai ales de la desele păduri ale Libanului, în care cedrul ocupa un loc de cinste. Din portul Byblos, acest lemn ajungea mai peste tot în lumea antică – mai ales în Egipt. Astfel se face că Byblos şi-a făcut loc în miturile egiptene din cele mai vechi timpuri: trupul lui Osiris, tăiat în bucăţi de către Seth, fratele lui rău, au fost adunate de Isis şi ascunse într-un sarcofag în oraşul Byblos, în ramurile unui copac, până când a putut fi înviat…
De ce oare grecii au numit „cartea” byblos? E greu de spus. Se ştie că ei au primit de la fenicieni scrierea alfabetică, cea care stă la baza atâtor scrieri moderne (arabă, evreiască – dar şi greacă şi, prin ea, slavonă, latină, gotică…). Pe acele timpuri scrierea se făcea mai ales pe plăcuţe de lut – ca sumerienii şi, în urma lor, akadienii, amoriţii, asirienii, caldeenii, evreii, perşii – fie pe piatră, ca egiptenii. Scrierea Mesopotamienilor se numea „cuneiformă”, datorită aspectului pe care îl avea: scrierea se făcea prin apăsarea unor beţişoare cu profil triunghiular în tăbliţa de lut moale. Prin uscarea – şi chiar arderea – tăbliţei de lut, acesta nu avea moarte. Astfel se face că avem norocul să citim şi astăzi, la aproape cinci mii de ani de la primele documente scrise, mituri, legende, cânturi scrise de sumerieni şi akadieni…
Tăbliţele, deci, reprezentau „foile” cărţii. „Cartea”, cel mai adesea, era un coş de nuiele, mai rar un mare chiup de lut. Ca să îţi duci „cartea” cu tine, aveai nevoie de cel puţin doi sclavi vânjoşi… Şi asta când ea nu era scrisă pe pereţii unui templu. Se pare că, datorită nevoii de a transporta documentul, cineva a inventat un nou material de scris: papirusul. E de crezut ca el să fi fost inventat în Egipt, doar acolo se găsea din belşug această plantă, înrudită cu stuful. Şi, într-adevăr, cele mai multe papirusuri s-au descoperit în Egipt. Numai că tradiţia, se pare, atribuie canaaniţilor din Byblos inventarea sulului de papirus. Pentru canaaniţi, dar şi pentru urmaşii lor, fenicienii, sulurile de papirus, uşor de transportat, erau un material de preferat. Mult mai târziu, în perioada elenistică, locuitorii oraşului Pergamon, tăiaţi de la accesul la piaţa de papirus datorită războaielor aproape continue dintre ptoleimeii din Egipt şi seleucizii din Siria-Asia Mică, au inventat… pergamentul, folosind pieile subţiate de miel, ied şi viţel. Pegamentul avea să rămână materialul de scris european sute de ani, până la pătrunderea hârtiei, invenţie chineză.
Deci, Byblos, Biblia, este o culegere de cărţi. Ele au fost, iniţial, doar cinci, numite de către evrei T(h)orah, sau Legea, şi reprezenta Cartea lor sfântă. Aceste cinci cărţi formează cea mai veche parte a Bibliei, Pentateuh – Cinci Cărţi – şi reprezintă ‚cartea sfântă’ a evreilor. Prin Biblie ei înţeleg, cel mai adesea, Torah. Acestor cărţi li s-au adăugat, în timp, alte câteva (creştinii socotesc 40 de cărţi cu totul, evreii mai puţine – grupate diferit), formând ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament. În această formulare „testament” are înţelesul de „legământ” (între Dumnezeu şi poporul ales); cum creştinii se consideră a fi noul „popor ales”, ei au un Nou Testament, adus de Iisus Christos.
Să nu credeţi că Vechiul Testament, sau chiar Biblia, a fost ceea ce numim noi astăzi Biblia canonică. Asta pentru că, pur şi simplu, mult timp nu a existat un ‚canon’. Prima dată când s-a pus întrebarea „ce anume includem printre cărţile sfinte?” a fost când evreii au tradus Cărţile lor (sau, cum le numesc creştinii, „scripturile”) în greceşte: Septuaginta. Legenda spune că Ptolemeus Philadelphul a pus, din cauza mulţimii de evrei trăind pe cuprinsul Egiptului (peste 10%; în Alexandria, peste 30% din populaţie!) nu mai ştiau citi scrierea ebraică. Aşa se face că cei 70 de traducători de la vestita Bibliotecă din Alexandria (de unde şi numele „septuaginta” – a celor 70; deşi alte tradiţii vorbesc de 72) au tradus Torah şi, ulterior, alte cărţi. Tradiţia vorbeşte despre scrierea Septuagintei „dintr-o suflare” – adică, cei 70 au făcut fiecare o traducere a scripturilor şi, ulterior, comparate, s-a văzut că ele erau identice; dar realitatea este că la traducere s-a lucrat mai bine de 200 de ani. Pe lângă cele cinci cărţi ale Torei, au fost în timp incluse cărţi ale profeţilor „mari” şi „mici”, scrieri (ca de exemplu, Estera, Iov, Pildele, Psalmii…) Procesul a continuat probabil până pe timpul lui Iisus, ultimele cărţi introduse fiind cele scrise nu cu mult timp înainte, ca Estera, Ecleziastul, Daniel, Macabeii – unele cărţi intrând în canon, altele regăsindu-le în Apocrife. De exemplu, Cartea lui Enoch, scrisă în sec I î.Cr., amintită de Jesse în epistola lui, a rămas printre apocrife…
Canonul Noului Testament a apărut mult mai curând. Sub presiunea ereziei lui Marcion, care el însuşi îşi făcuse un canon propriu (accepta doar scrierile din Noul Testament, şi din ele doar Evanghelia după Luca, Faptele şi scrisorile lui Pavel, respingând orice scriere iudaică, pe la mijlocul sec. II AD Irineu vorbea despre doar patru evanghelii. Canonul aşa cum îl avem s-a impus abia în sec. IV, după victoria creştinismului catolic-ortodox, când cărţile necanonice, în marea lor majoritate, au fost declarate ‚eretice’ şi distruse. Dar unele dintre cărţile „apocrife” sunt recunoscute chiar şi astăzi de diferite denominaţii creştine. Evreii au impus un canon chiar mai târziu, deşi încercări au fost de prin sec. VI d.Hr., la Babilon. Forma pe care o are în prezent Vechiul Testament evreiesc datează de prin sec. XI.
Ce s-a luat în considerare în declararea unei cărţi ‚canonice’? În general, să fi fost scrisă sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. De aceea, în cărţile „mai noi”, ale prorocilor, nu ei vorbesc, ci „Domnul”. Sau, să prezinte întâmplări în care Puterea se manifestă direct, influenţând viaţa poporului ales. Există şi excepţii: Estera, în care nu apare nici măcar o dată cuvântul „Dumnezeu”. Mai ales, să fi fost scrisă în vechime. Din anumite considerente, evreii cred că, odată cu darea Legii şi reconstruirea Templului după Exil, Dumnezeu nu s-a mai manifestat în mijlocul poporului ales. Deci, ultima scriptură acceptată ar fi cea a lui Ezra. Acesta este motivul că cele patru cărţi ale Macabeilor nu sunt recunoscute de ei (deşi unii creştini recunosc parte din ele). Există şi excepţii: Ecleziastul (scrisă de Iisus ben Sira în sec. II îCh.), şi Daniel, scrisă pe la 160 îCh.
Criteriile folosite de creştini sunt diferite – despre ele vom vorbi, poate, cu altă ocazie.

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply