NICK SAVA-RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de interpretare a Bibliei) Despre Surse

 

 

Cum ziceam rândul trecut, Vechiul Testament se împarte în mai multe secţiuni. Prima reprezintă Torah, Legea, cunoscută şi sub numele de Pentateuh. Urmează Profeţii (Mari – şase, şi Mici – 12), şi Scrierile.
Tradiţiile spun că Torah a fost scrisă de Moise. Asta îi face pe tradiţionalişti (în special cei creştini) să afirme că „timp de mai bine de 1400 de ani, de la Moise până la sf. Ioan Presbiterul” să se fi scris o „istorie” a prezenţei lui Dumnezeu alături de „poporul ales”. Asta pentru că primele cinci cărţi ale Bibliei ar fi fost scrise de către Moise pe la 1400 (vom vedea că această dată este cel puţin controversată…). Chiar şi faptul că ultima din aceste cărţi descrie moartea lui Moise nu i-a făcut să pună sub semnul întrebării această credinţă. Şi, cum ziceam, ca timp de sute de ani să fi respins afirmaţii contrare, ba chiar să-i excomunice pe cei ce le făceau.
Critica formei a dovedit însă, fără posibilitate de tăgadă, că Torah este opera mai multor autori. Dacă ceea ce i-a făcut pe primii cercetători să se îndoiască de paternitatea lui Moise (nu numai povestea morţii lui – explicată prin „adaosul” făcut de Joshua, tot sub dictarea Sfântului Duh –, ci şi auto-caracterizarea făcută de „Moise” cum că Moise a fost cel mai modest om ce a trăit vreodată…), cu timpul şi prin analize asidue, făcute de lingvişti, istorici, arheologi, antropologi, etc. s-a ajuns la teoria pe care o voi prezenta în continuare.
Torah a fost scrisă de-a lungul a câteva sute de ani, de diferite grupuri de autori, pe baza tradiţiilor intrate în folclorul ebraic – dar şi a analelor scrise la curţile regatelor evreieşti. Unii cercetători afirmă că cel mai vechi fragment din Biblie (nu doar din Torah) este „cântecul lui Miriam”, cântat în urma victoriei refugiaţilor evrei asupra unei oaste egiptene la trecerea Mării „Roşii”. Despre asta vom vorbi cu altă ocazie. Dar acest fragment şi-a găsit locul în Cartea Exodului (Ieşirii) prin preluare şi editare a miturilor şi povestirilor care circulau liber în folclorul evreiesc. Autorul acestui fragment este, deci, anonim.
Anonimi sunt şi alţi „autori”, dar din analiza textelor se pot cunoaşte mai multe lucruri despre ei. Pentru că, în general, numele „autorilor” nu se pot cunoaşte, iar mulţi biblişti afirmă că ei, „autorii”, au fost colectivi, se vorbeşte în general despre „surse”. Relativ repede s-a observat că în textul Torei sunt cel puţin două Surse. Mai ales în prima carte, Facerea, acest lucru este evident. Multe povestiri apar în dublu format, uneori chiar contradictoriu, şi în fiecare din aceste versiuni ale aceleiaşi povestiri, numele lui Dumnezeu este diferit.
Una din surse, deoarece foloseşte cuvântul Elohim (Dumnezei) ori de câte ori vorbeşte despre Dumnezeu, a primit denumirea de „E” (de la Elohim). Analizele arată că „sursa” a fost editată în regatul de nord, în Israel. Rolul triburilor nordice, Ephraim şi Manasse, este prioritar (ca şi al strămoşului lor Iosif), iar cel al tribului majoritar sudic, Judah, este unul minor. Rolul lui Moise este unul prioritar, ca şi al Leviţilor, în general, în timp ce cel al „Aroniţilor”, cei care aveau rol predominant în Templul din Ierusalim, este mult diminuat. Dumnezeul Elohim este mult personalizat (uită, se bucură, se mânie, iartă…) şi are relaţii personale cu diferiţi oameni. Patriarhii intră nu o dată cu el în contact, deseori prin aducerea de jertfe pe înălţimi. Dumnezeu este în mijlocul Poporului Lui, prin intermediul Chivotului. Şi animalele vorbesc – singurele două povestiri unde acest lucru se întâmplă, cea a şarpelui în Eden şi a măgarului lui Balaam, aparţin acestei surse. Întrucât regatul nordic Israel a fost ocupat şi distrus în 722î.Hr., sursa E a fost datată în preajma acestui eveniment, probabil pe la 750î.Hr. Este foarte probabil ca autorii-redactori să fi fost preoţi leviţi de la Shiloh sau Anatot, pe timpul „renaşterii” din timpul lui Ieroboam II.
A doua sursă a căpătat numele de „J”, pornind de la faptul că numele lui Dumnezeu apare sub forma tetragramei YHVH. De foarte mult timp (dar mult după ce sursa a fost scrisă) tetragrama nu a mai fost citită, considerându-se de rău augur pronunţarea numelui lui Dumnezeu (singurul care o putea face era Marele Preot, în Sfânta Sfintelor, o dată pe an de Yom Kippur). YHVH se citea, de fiecare dată, Adonai (Domnul, în limba ebraică). Aşa se face că în variantele moderne numele lui Dumnezeu se citeşte Domnul (Lord) sau, în cazul Bibliei româneşti, Domnul Dumnezeu (în sine un pleonasm, deoarece Dumnezeu înseamnă Domnul Zeu). E drept, unii pronunţă tetragrama Jehova (vezi „Martorii lui Iehova”), însă această citire este greşită. Toţi bibliştii/lingviştii consideră citirea corectă a fi „Jahveh”. Oricum, întrucât în limba germană Y se citeşte ca şi J, sursei i s-a dat numele de „J”.
Această parte a Torei a apărut, probabil ca reacţie la „scriptura” israeliană, nordică. Deci, a apărut între 750-722î.Hr., în regatul sudic, Judah (Iudea). Autorii posibili sunt preoţii din jurul Templului, dar sunt şi cercetători care afirmă că ar fi posibil ca autorul să fi fost o oarecare doamnă de la curtea regală. Oricum, în această sursă rolul tribului Judah este prioritar – nu numai pentru că era cel mai numeros în regat, ci şi pentru că familia regală provenea din tribul respectiv. Deci, rolul minor avut de Caleb în timpul Exodului şi a Cuceririi a fost făcut să fie aproape egal celui jucat de Joshua, din tribul Ephraim. Rolul leviţilor este mult diminuat, în schimb rolul Aroniţilor devine unul prioritar. Pentru asta, în sursă sunt aduse povestiri în care figura lui Moise este nu o dată negativă. Nimeni nu poate intra în contact cu Domnul decât prin intermediul preoţilor – în special al Marelui Preot aronit – şi al Templului. Dumnezeu capătă o postură universală, hieratică, pierzându-şi orice caracter antropomorfic, iar rolul Cerului devine prioritar.
Odată cu distrugerea regatului Israel, preotii yahvişti din nord se refugiază în sud, ducând cu ei „scriptura” nordică („sursa E”). Această scriptură nu poate fi elimintă de iahviştii sudici, conţinând multe povestiri intrate deja în folclorul ebraic. Este probabil ca odată cu preoţii să se fi refugiat şi mari mase de oameni, care credeau puternic în aceste versiuni. De aceea, în anii următori cele două surse sunt contopite în ceea ce bibliştii numesc „sursa E + J”. Acest lucru s-a întâmplat, probabil, înainte de anul 700î.Hr.
Totuşi, odată cu creşterea rolului iahviştilor din jurul Templului şi a Templului în sine pe timpul regelui Ezechiah (în jurul anului 700î.Hr.), între iahviştii nordici, din „şcoala Shiloh”, şi aroniţii din Templu apare o tensiune. Cei nordici ar fi vrut şi ei să se bucure de puterea dată de cultul de la Templu, mai ales că aducerea de jertfe „pe înălţimi” era citicată de templu şi, eventual, de unii regi. Cei nordici nu numai că apăreau drept „eretici” prin faptul că slujiseră la Templul de pe muntele Garizim şi la „viţeii de aur” din Betel şi Dan ridicaţi de Ieroboam I în urma secesiunii din Regatul davidic, dar ei erau urmaşi ai preotului Abiatar, care făcuse greşeala de a nu recunoaşte în Solomon urmaşul lui David – aşa cum o făcuse Zadok, fiind astfel alungat de la curtea din Ierusalim. Acum, preoţii aroniţi urmaşi ai lui Zadok nu vroiau să împartă puterea cu ei.
De aceea, probabil în jurul anului 680î.Hr. ei fac o redactare a scripturii „E + J”, întărind trăsăturile ce apar în sursa J. Acestei redactări i s-a spus „sursa P”, de la „Preoţi” (Priests). Figura lui Moise este îngroşată (negativ), rolul preoţimi şi a Templului întărit, Dumnezeu este încă mai mult îndepărtat de oameni. Nimeni nu mai are dreptul de a aduce jertfe – deci, nimeni nu aduce jertfă. Nici măcar Abraham nu încearcă să îşi jertfească fiul. Rolul lui Aaron în declanşarea Ieşirii creşte (el este purtătorul de cuvânt al lui Moise, prin el Dzeu face miunile, el ţine mâinile lui Moise ridicate până la victorie, etc). Totodată, sursei P i se datorează cea mai plictisitoare parte a Torei: sutele de reguli rituale, inclusiv cele legate de construirea Cortului şi a Chivotului, întinse de-a lungul a trei cărţi (Exodul, Leviticul şi Numeri).
Din cauza editării povestirilor din sursa J, ca şi a faptului că preoţii folosesc şi ei numele Domnului YHVH, ceea ce primii cercetători credeau a fi sursa J în Facerea este în realitate P. Sursa J se întâlneşte mai ales acolo unde se povesteşte despre revolta împotriva lui Moise şi rolul jucat de nepotul lui Aaron, Phineas, în pedepsirea răzvrătiţilor.
În Torah se întâlneşte şi o a patra sursă, numită „D”. Aceasta aparţine în mod exclusiv ultimei cărţi, Deuteronomul (A doua Lege). Cartea este mult mai recentă, fiind scrisă, probabil, pe la 620-590î.Hr. Analiştii au descoperit de fapt două editări în cadrul scripturii, D1 şi D2, prima scrisă pe timpul regelui Josea, a doua imediat după distrugerea Templului şi a Ierusalimului. Prin stil, nu puţini atribuie această carte lui Ieremia – sau, poate, scribului acestuia, Baruch. Deuteronomul nu este singura carte scrisă de acest autor: lui îi aparţin şi cărţile „istorice” Joshua, Judecătorii, Samuel şi Regii. Iar stilul scrierilor, vocabularul, imaginile se apropie până la confuzie cu scrierile lui Ieremia (atât din Profeţii cât şi din Plângeri). Este evident că prima parte a scrierilor datează de pe timpul regelui Josea. În cartea Regilor este descris momentul în care preoţii „descoperă” în Templu „cartea Legii”. În urma acestui eveniment, regele devine un înfocat susţinător a iahvismului, distrugând altarele „pe înălţimi” şi crescând rolul Templului şi al preoţimii. Mulţi vedeau în Josea un demn urmaş al lui David, poate chiar Unsul (Mesia), cel ce avea să aducă puterea Iudeii în întreaga lume. Profitând de momentul de linişte din zonă (căderea imperiului asirian sub ocupaţia babiloniană şi perioda îndelungată de slăbiciune a regatului egiptean), Josea şi-a întărit poziţia – lucru ce este reflectat în Regii. Din păcate, nu mult după aceea, regele moare stupid într-o bătălie lipsită de importanţă şi, în mai puţin de un deceniu jumătate, regatul Iudeii dispare, ocupat de caldeeniii conduşi de Nabucadnezar. Aceste evenimente îl fac pe Ieremia – dacă într-adevăr el este autorul acestor scrieri -, să deplângă soarta poporului ales şi să editeze Deuteronomul pentru a reflecta realitatea tristă a acelui început de secol.
Povestea Torei nu ar putea fi încheiată dacă nu am aminti rolul deosebit de important jucat de Redactor. Acesta, preluînd toate sursele avute la îndemână, combinându-le, intercalând şi alte povestiri şi tradiţii, a creat ceea ce numim astăzi Torah. Părţile exterioare însăilate de el în scripturi sunt reprezentate mai ales de documente existente, probabil, în arhiva regală: genealogiile, lista proprietăţilor primite de fiecare trib, Itinerariul străbătut de poporul ales în urma Ieşirii din Egipt şi, mai ales, Testamentele lui Iacob şi Moise. Mai ales ultimul. Intercalându-l cu poruncile şi blestemele Legilor din Deuteronomul, a reuşit să facă din acesta, lucrare complet separată şi profund originală, să se integreze organic celorlalte patru cărţi. Mai mult, prin el face trecerea spre cartea lui Joshua atât de bine încât nu puţini vorbesc astăzi de  Sextateuh (Cele şase cărţi), continuare organică a Torei.
Cine a fost acest Redactor de geniu? Răspunsul pare a fi evident: Ezra. Tradiţia ebraică (rabinică) îi acordă un rol aproape tot atât de important ca şi cel al lui Moise. Rolul lui Ezra la întoarcerea lui din Exil în reconstruirea Templului şi a Ierusalimului este tot atât de important ca şi cel jucat de Neemia, dar în aducerea iahvismului în poziţia de religie unică, atotputernică, a evreilor, nu are egal decât în rolul lui Moise de a crea credinţa respectivă. Cartea lui Ezra vorbeşte de altfel clar despre faptul că el a fost primul care a „citit Torah” în faţa poporului, statornicind acest obicei şi dând evreilor o religie şi o lege care le va menţine entitatea naţional-religioasă mai bine de 2400 de ani.

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply