NICK SAVA- RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de interpretarea Bibliei) Autorii Vechiului Testament

 
Am vorbit, deci, despre cine şi când a(u) scris Torah. Desigur, bibliştii conservatori pot nega aceste descoperiri ale bibliştilor care acceptă „critica formei” ca bază de lucru şi nu iau mot-a-mot tradiţiile şi afirmaţiile din Biblie. Personal, pe mine mă interesează mai puţin dacă aceste cărţi au fost scrise de Moise sau redactate de Ezra – cât timp găsesc în ele ceea ce caut…
Am stat să gândesc cum voi proceda în continuare: să continui să scriu despre autorii celorlalte cărţi din Vechiul Testament (VT), eventual şi din Noul Testament (NT), sau să trec direct la prezentarea Torei – amintesc, a primelor cinci cărţi ale VT? Poate e mai bine să prezint „autorul” atunci când voi ajunge la cartea respectivă – iar pe autorii cărţilor din Noul Testament atunci când voi termina să vorbesc despre Vechiul Testament. Dar iarăşi, poate e bine să trecem peste acestă parte mai puţin plăcută tradiţionaliştilor, aşa că în acest articol voi termina de prezentat restul cărţilor din VT, urmând ca în articolul de luna viitoare să vorbesc despre autorii Noului Testament.
*
Cum ziceam, cărţile acceptate în Canonul VT sunt cam aceleaşi, fie la evrei, fie la diferitele denominaţii creştine. Unele cărţi considerate de unii drept Apocrife, sunt acceptate totuşi de alţii. Canonul ebraic este împărţit în mod diferit faţă de Canonul creştin. Biblia ebraică este împărţită în trei părţi: Legea (Torah, Pentateuh), Profeţii (Primii Profeţi, inclusiv Joshua până la Împăraţi – mai puţin Ruth -, Profeţii Târzii, inclusiv Isaia, Ieremia, Ezeckiel şi Cartea celor 12 Profeţi minori) şi Scrierile (Job, Psalmii şi Lamentaţiile, Cărţile de Înţelepciune – Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor -, Daniel, Ruth, Esther, Ezra-Nehemiah şi Cronicile).
Canonul creştin urmează împărţirea stabilită în Septuaginta, şi anume: Cărţile lui Moise (Torah), Istoriile (Joshua, Judecătorii, Ruth, Samuel, Împăraţii, Cronicile, Ezra, Nehemiah, Esther), Poezii şi Înţelepciune (Job, Psalmii, Proverbe, Ecleziastul, Cântarea lui Solomon), Profeţii Mari (Isaia, Ieremia, Lamentaţiile, Ezeckiel, Daniel), Profeţii Minori (Hosea, Joel, Amos, Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Zaphaniah, Haggai, Zechariah, Malachi). Deci, împărţirea este destul de asmănătoare (Daniel este trecut între Profeţii Mari, Ruth în scrierile istorice – imediat după Judecători -, ca şi Esther, de altfel). Diferenţa apare când se iau în calcul cărţile Macabeilor – unii acceptă primele două cărţi, alţii pe toate patru, alţii, niciuna. Unele Biblii nici măcar nu le amintesc, în timp ce alţii le pun separat, la Apocrife, între cele două Testamente.
Am vorbit despre Pentateuh. Acolo am amintit că ultimele teorii presupun că Ieremiah (sau, poate, scribul acestuia, Baruch) ar fi scris Deuteronomul şi, probabil, Joshua. Legătura dintre cele cinci cărţi, mai ales Deuteronomul, şi această carte, Joshua, este vizibilă – astfel că nu sunt puţini cei care vorbesc despre Sextateuh, despre Cele Şase Cărţi. Tradiţionaliştii profită de acest fapt ca să spună că autorul cărţii Joshua – chiar marele general! – este cel ce a scris, cel puţin parţial, încheierea Deuteronomului. Bineînţeles, la inspiraţia Duhului Sfânt, oricare (două persoane diferite) ar fi putut scrie două cărţi care să semene stilistic. Despre faptul că stilul acestor cărţi se regăseşte totodată în Judecători, Samuel, Regi şi Cartea lui Ieremiah, nu se prea vorbeşte – dar dacă implicăm din nou Duhul Sfânt, orice este posibil…
Cum zic, cărţile „Istorice” (Judecători, Samuel, Regi), par să aibă acelaşi autor. Ele sunt mai puţin lucrate, probabil se bazează pe larg pe cronicile de palat. Nu se ştie care a fost rolul lui Ieremiah în scrierea lor, dar părerea noilor cercetători este că rolul lui Baruch a fost unul major. Cum discutam şi în capitolul trecut, autorul lor trebuie să fi fost o persoană (sau mai multe) trăind spre sfârşitul regatului Judah – ba chiar după căderea Ierusalimului şi a Templului, yahvist, preot, cu oarece dispreţ faţă de instituţia monarhică dar cu admiraţie faţă de câţiva regi, în special David, Hezekiah şi mai ales Josiah. De aici putem trage concluzia că scrierile „istorice” – mai puţin Cronicile – au fost scrise la sfârşitul sec. 7 î.Hr. – începutul sec. 6 î.Hr. Ca şi cărţile Pentateuh-ului, cărţile au fost redactate de către Ezra care este, mai mult decât probabil, şi autorul Cronicilor (scrise, deci, pe la jumătatea sec. 5 î.Hr.).
Cartea care este intercalată între Judecători şi Samuel a fost însă scrisă de alt autor. Stilul, limba folosită, face din Ruth o carte relativ recentă. Dacă autorul ei este complet anonim, şi probabil aşa va rămâne pentru totdeauna, perioada când a fost scrisă este mijlocul sec. 2 î.Hr.! Ideile universaliste conţinute în carte, ca şi ideile religios-sociale, aparţin mai curând cercurilor fariseice. Biblia ebraică o pune, de altfel, printre Scrieri. Cam acelaşi lucru se poate spune despre alte două cărţi: Esther şi Daniel. Dacă Esther datează, probabil, de pe la sfârşitul sec. 3 î.Hr., Daniel a fost scrisă cel mai probabil pe timpul revoltei Macabeilor, deci după 165 î.Hr. Este una dintre cărţile apocaliptice scrise în Palestina în perioada sec. 3 î.Hr. – 3 d.Hr., din care multe s-au păstrat fie printre manuscrisele de la Qumran, fie printre manuscrisele descoperite în Egipt.
Cărţile „Profeţilor” sunt mai degrabă scrieri anonime, culegeri de tradiţii religioase populare ce au circulat mult timp pe cale orală. Ce este interesant este faptul că cei mai mari profeţi care au un caracter istoric (şi aici mă refer la Ilie şi Elisei) nu au nici o „carte”. Evreii consideră însă cărţile „istorice” (Joshua, Samuel, Regii) drept scrise de „profeţi”, încadrându-le, diferit. Despre cei mai mulţi dintre profeţi nu se cunoaşte mai mult decât ceea ce transpare din „declaraţiile” lor profetice, când apar.
Isaiah, poate cel mai mare profet evreu, a trăit pe timpul lui Ahaz şi a fiului acestuia, Hezekiah. A asistat la căderea Regatului de Nord, Israel, şi a supravieţuirii Regatului de Sud, Judah, precum şi la reformele iahviste ce au avut loc sub Hezekiah. Nici Regii, nici Cronicile nu vorbesc despre moartea lui „de martir” – doar în Regii (Împăraţi) se pomeneşte de sângele nevinovat (al profeţilor?) vărsat de urmaşul lui Hezekiah, Manasseh, în Ierusalim. Oricum, Regii menţionează existenţa profetului, ca şi câteva din prorocirile făcute de el.
Cartea ce i se atribuie, Isaiah, e cu totul altceva. Este de fapt rezultatul a trei autori diferiţi – atât ca tematică, cât şi ca stil şi vocabular. Cel mai vechi strat, cap. 1-40, e posibil să aparţină lui Isaiah, deşi se pare că au fost adunate nu cu mult timp înainte de căderea Iudeii în robia Babiloniaină. A doua parte, cap. 40-48, datează dintr-o perioadă de după Exil, cel mai probabil sec. 5 î.Hr. În sfârşit, a treia parte, cap. 49-55, aparţine unei perioade încă mai recente, poate sec. 3 î.Hr., având deja tendinţe eshatologice apocaliptice. Aceste cărţi, după modelul destul de des întâlnit în antichitate, i-au fost atribuite lui Isaiah tocmai din pricina tradiţiei care îl considera un profet extrem de important.
Despre Ieremiah am discutat mai des. El a trăit în ultima perioadă a regatului evreiesc Iudea. A susţinut tot timpul o politică de pace (chiar slugarnică) faţă de Babilon, marea putere ce se ridicase spre Orient. Asta cu atât mai mult cu cât iubitul lui rege Josea a fost ucis într-o bătălie stupidă cu egiptenii, urmaşii acestuia fiind nişte epigoni. Aceasta i-a atras acuzaţia că este spion, „coloana a V-a” a babilonienilor în Ierusalim. Asta cu atât mai mult cu cât după înfrângerea Iudeii şi ducerea regelui în robie, el a rămas la Ierusalim, militând pentru o politică de pace şi colaborare cu stăpânitorul străin. Când totuşi regele Iudeii s-a răzvrătit, el a fost luat de prieteni şi dus în Egipt, unde a şi murit – poate în colonia de pe insula Elefantina.
Lui Ieremiah i se atribuie Cartea lui Jeremiah şi Lamentaţiile. Este posibil ca aceste cărţi să fi fost adunate de scribul şi secretarul lui, Baruch, încă în timpul vieţii profetului. În Canonul ebraic, cele două lucrări nu apar împreună, ci Lamentaţiile sunt trecute printre Scrieri, alături de Pilde, deşi tradiţia atribuie Lamentaţiile lui Jeremiah. Sunt unele din puţinele scrieri din Biblie care pot fi atribuite, cu multă siguranţă, atât perioadei cât şi autorului.
Scrierile sunt greu de datat, cu atât mai mult cu cât ele sunt o culegere de scrieri ce au apărut într-o lungă perioadă de timp. Mai mult ca sigur că nici unul din Psalmi nu au aparţinut lui David, deşi majoritatea îi sunt atribuiţi lui. Doar el este singurul psalmist cunoscut din Biblie! Probabil cele mai vechi texte datează din sec. 8-9 î.Hr., deşi multe din ele circulau deja sub formă orală. Cei mai noi dintre Psalmi datează din perioada post-Exilică. Că scrierea lor a continuat mult timp este dovedită şi de descoperirea printre manuscrisele de la Qumran a Psalmilor scrişi de Învăţătorul Dreptăţii (datate între începutul sec. 1 î.Hr. şi distrugerea mânăstirii, în 69 d.Hr.)
La fel se poate spune şi despre Proverbe, care oricum indică şase „autori” (printre care şi doi „Solomon”). Lăsând la o parte faptul că Solomon a dat prea rar dovadă de oarece înţelepciune în ceea ce a făcut în viaţa ce i se atribuie, Proverbele sunt o culegere de aforisme cu un caracter educativ, valabile chiar şi în zilele noastre. Evreii nu sunt primii care au scris astfel de proverbe, se cunosc multe proverbe asemănătoare scrise de egipteni şi sumerieni, chiar cu mii de ani înaintea evreilor (de unde, probabil, au şi fost împrumutate). Nu se cunoaşte data când cele şase culegeri au fost „editate”, probabil într-o perioadă post-Exilică.
Ecleziastul, ca şi Proverbele, este atribuit de tradiţie lui Solomon. Cartea în sine vorbeşte despre Quohelet, un rege Israelian, care „asamblează” cugetările. Cu toate acestea, culegerea este mai mult decât probabil editată într-o perioadă post-Exilică, la multă vreme după ce regatele evreieşti ajunseseră doar istorie. Nu sunt puţini care afirmă că lucrarea ar fi fost scrisă în sec. 2-3 î.Hr., probabil la Alexandria, în cercurile din jurul Bibliotecii. O lucrare asemănătoare, Ecleziastul lui Jesus ben Sira, este scrisă cam în aceiaşi perioadă.
Cântarea Cântărilor, pe care unele Biblii o prezintă drept Cântarea lui Solomon, este însă o lucrare mai veche, poate chiar din timpul regalităţii. Cercetătorii au recunoscut în ea o „cântare” populară, cel mai probabil una cultică, ce se interpreta în timpul celebrării zeităţilor agrare cananite.
Job, deşi prezintă poate cea mai îndepărtată perioadă a istoriei evreieşti (cu excepţia Facerii), poate chiar pre-patriarhală, datează şi ea din perioada Post-Exilică. Zic unii chiar din perioada Macabeilor. Datorită vocabularului şi ideilor conţinute, este de crezut că a avut la bază o lucrare mult mai veche. Oricum, e greu de ştiut cine este autorul ei şi când anume a fost scrisă.
În sfârşit, cărţile „apocrife” ne-nou-testamentare care îşi găsesc locul în unele Biblii, Cărţile Macabeilor, datează, desigur, din perioada ulterioară revoltei conduse de ei. Macabei I a fost scrisă în sec. 1 î.Hr., Macabei II la începutul sec. 1 d.Hr. (ambele influenţând creştinismul primar), dar Macabei III şi IV datează poate chiar din sec. 4 d.Hr.

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply