NICK SAVA – „Ce-ar fi dacă?…”

 

 

Pe cînd trăiam în Canada, unul din puţinele lucruri care mă enervau – dar mă enervau! – erau reclamele. Parcă toţi realizatorii îşi dădeau startul în concursul celor mai proaste reclame posibile. Nu eram curios să aflu cine cîştiga cel mai des… Dar a fost o reclamă, a unei fundaţii, care m-a impresionat şi uite, nu am uitat-o nici acum, la vreo 15 ani de cînd am văzut-o.
În reclamă, era o fetiţă de vreo 10 ani, aşezată pe un taburet într-o bucătărie. Blond-şatenă, ochi albaştri, subţirică dar cu faţa păstrînd rotunjumea copilăriei. Îmbrăcată obişnuit, în rochiţă, fără “etichete” şi firme, încăţată în sandale. Haine curate, faţa îi strălucea de curăţenie. La fel, părul, frumos pieptănat. Podelele erau din lemn lăcuit, iar cabinetele erau din redwood. Counterul, aragazul, ustensilele de bucătărie străluceau în lumina spoturilor şi a reflectoarelor. La fereastră era un ghiveci cu flori…
O voce a spus: “ce-ar fi dacă…?” şi a continuat “ţi s-ar lua lumina…” Poza fetiţei s-a schimbat imperceptibil: au disparut spoturile şi reflectoarele. Toată lumina venea de la fereastra din spatele ei, obturată de ghiveci. Vocea era bărbătească, rece, lipsită de emoţie. Constata un fapt, parcă-l citea dintr-un raport. Şi a continuat: “ţi s-ar lua mediul înconjurător…”. Din încăperea déjà întunecată au dispărut mobilele, ustensilele, podeaua şi-a pierdut strălucirea. “ţi s-ar lua hainele…” hainele simple, dar curate au fost înlocuite cu zdrenţe, sandalele au dispărut. “ţi s-ar lua apa să nu te mai speli…” Părul a devenit zburlit, soios. Faţa şi mîinile au căpătat urme de murdărie, picioarele, de rapăm . “mîncarea…” Faţa pămîntie a devenit colţuroasă, ridată, îmbătrînită. Genunchii supradimensionaţi, ciolănoşi, ritmau cu subţirimea braţelor rahitice. “educaţia…” Ochii plini de viaţă ai fetiţei se stinseră, devenind opaci, trişti. Adunînd în ei toată durerea lumii. Bineînţeles, urma mesajul spotului: se cereau donaţii pentru copiii din lumea treia, şi se dădea un număr de telefon.
O succesiune de fotografii (prima color, următoarele sepia) care arătau diferenţa dintre un copil normal, dintr-o lume normală, şi un copil normal – dar silit să trăiască într-o ţară anormală, săracă. Pentru mine, cel puţin, mesajul avea un impact deosebit. Prin faptul că fetiţa nu aparţinea unei minorităţi vizibile, îmi amintea extraordinar de mult de o posibilă fetiţă din România. Aceasta era diferenţa dintre un copil din Canada şi unul din România!
 
Imaginile recente de la zonele calamitate de inundaţie în Oltenia mi-au readus în memorie imaginea aceea de acum 15 ani. Pe lîngă casele pe-o rînă, săpate la temelie de şuvoaie (fiind construite în albia râurilor), vedeam imaginea mobilelor scoase de ape din locuinţe. Bulendre, mobile vechi, urîte, poate de generaţii în posesia ţăranilor respectivi, cărate de ape şi amestecate în noroiul curţii. Geamuri mici, inestetice, care mai mult obturau lumina decît îi dădeau drumul în casă. Ţărani rufoşi, slabi, ştirbi, plini de noroi – nu pentru că s-ar fi luptat cu viitura, stăteau liniştiţi pe terasele crîşmelor – ci pentru că drumurile erau complet neasfaltate, transformate acum în ogaşe de mîl. O imagine de secol al XVIII-lea, întărită de faptul că localnicii ieşiseră cu căciula în mînă să-l întîmpine pe Vodă şi boierii lui.
Mi-am imaginat şi eu un clip: tot cu poze.  Imaginea unei încăperi a unei case româneşti din Oltenia. A doua: un pas în spate, cerdacul, casa mică, insalubră, cu gunoaie pe lângă ea, cu o curte prin care care câteva orătănii scurmă. Încă un pas: curtea, cu garduri din nuiele şi leaţuri putrede, aplecate pe-o rînă, mai scund decît casa. Încă unul: satul din cîmpie, ars de arşiţă sau bătut de ploaie. Incă unul: o imagine a României, din satelit. Globul pămîntesc – color. Apoi zoom-in: Canada, din satelit. Alta: o zonă obişnuită, din Preerii (destul de asemănătoare Bărăganului). Alta: un sat (oraş de 150  locuitori, “farmer”, tipic cîmpiilor canadiene). Zoom in: o curte. Cu peluză verde, gard viu între proprietăţi, alei cu pietriş (sau terrazzo), ghivece rotunde cu flori, cîţiva copăcei verzi (tuia, pin, holly). În spate, acareturi: garajul, poate o cuşcă cu iepuri sau alţi “pets”. Casa, în general fără cerdac, cu sidding, ferestre mari şi uşă cu plasă de sîrmă. Zoom in: bucătăria. Dulăpioare pe pereţi, counter de jur împrejur, aragaz, frigider, apă curentă, ustensile (şi aparate electrice): ca în orice show-room a unei firme care vinde mobilier. De tavan atîrnă spoturi şi bare cu reflectoare care aruncă străluciri pe toate suprafeţele. Sub fereastra mare, un ghiveci cu flori. Podeaua din gresie, sau poate din redwood lăcuit. Poate fi şi un taburet – pe care, eventual, ar putea sta o fetiţă. Şi o voce normal, seacă, spunînd: “ce-ar fi dacă…?”
Ceea ce mă doare pe mine nu este atît spiritul de turmă al românilor care îi face să regrete Tătucii comunişti şi să-i votează pe urmaşii lor de 25 de ani, ci, mai ales, fatalismul cu care îşi acceptă soarta. “Domnul a dat, Domnul a luat”… “E bine şi aşa”…. “Ne descurcăm noi”….
Diferenţa între situaţia din Canada şi cea din România se datorează tocmai acestui fatalism. Canadianul a făcut tot ceea ce are cu propriile lui mîini, neaşteptînd nimic de la nimeni. El ştie că Dumnezeu ajută pe cel care “se ajută singur”, nu dă de pomană. În Canada nu vei vedea niciodată un patron stînd în crîşmă aşteptînd ca jandarmul, sau armata, să-i cureţe curtea de glod sau de zăpadă. Nu vei întîlni pe nimeni aşteptînd ca pagubele să fie plătite de la Buget, în caz că el nu şi-a făcut asigurare. Se aşteaptă ca Statul să îl ajute cu reduceri de taxe şi impozite, cu servicii de calitate, cu infrastructură – nu cu pomeni. Iar dacă Administraţia locală sau centrală nu îşi îndeplineşte promisiunile, o schimbă. Canadianul este educat– nu să ştie capitala vreunui stat African obscur, ci să priceapă o idée, să depisteze o minciună, să aprecieze o calitate, să recunoască o oportunitate şi să profite de ea.
Românii nu vor să înţeleagă că atît timp cît nu vor fi ca “ceilalţi”, vor rămîne ei înşişi. Nu în sensul bun, păstrîndu-şi tradiţiile, ci rămînînd în situaţia fatală a stagnării în timp. Dacă vrei să trăieşti în anii 2000 ca în anii 1800, nimeni nu va face nimic să te schimbe. Cu atît mai puţin “ceilalţi”. Ei îţi pot arăta ce ar trebui să faci, te pot şi ajuta – dar, dacă nu te ajuţi singur, nu te ajută nici D-zeu. El îţi dă supravieţuirea – dar nu mai mult de atît. O dă şi animalelor. Aşteptînd de la clasa politică să vină această schimbare, rămîi cu promisiunile şi, eventual, cu oarece pomană. Nu multă, pentru că sunt şi ei oameni, îşi dau mai întîi lor şi familiei lor. Şi de ce-ar da, dacă ştiu că data viitoare tot ei vor fi votaţi, în optica fatalistă că ”toţi sunt la fel”. Canadienii au o vorbă: „drumul care nu duce în sus, duce afară”. Românii se vor duşi “sus” de alţii, preferă să stea să aştepte – dar asta va duce tot “afară”. Afară din Europa, afară din secolul XXI, afară dintr-o societate normală în care un copil să fie un copil normal.
Un singur lucru nu s-ar potrivi în cele două clipuri, cel văzut în Canada şi cel imaginat de mine. Dacă în Canada întrebarea era “Ce-ar fi dacă ţi s-ar lua…?”, în România ea nu se poate aplica. Românii nu mai au ce li se lua! Se pare că pînă şi bruma de libertate şi democraţie căpătată acum 25 de ani sunt gata s-o dea pe degeaba, votînd din nou pe cine nu trebuie.

This entry was posted in Blog and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply