NICK SAVA – ’Telectualu’

 

Mişu Popp- Portret de călugăr

Cam pe cînd se termina cu lupta de clasă, comuniştii au făcut o altă împărţire a poporului. În comunism doar nu existau „mizeri” (pentru că bogaţii fuseseră exterminaţi deja) – aşa că noua împărţire era în clase „înfrăţite”: muncitori şi ţărani. Ne-înfrăţită cu ei a rămas o „pătură socială”, un fel de struţo-cămilă pe care nici DEX-ul nu poate să o descrie prea bine. Tot ce poate spune este că respectiva pătură este „neomogenă”, deci cam lipsită de putere…
Şi chiar, cum l-ai putea defini pe un intelectual – şi nu orice fel de intelectual, ci  pe cel românesc? Că îşi foloseşte „intelectul” este destul de vag, trebuie să recunoaşteţi. Ce este acel „intelect”? Inteligenţă, isteţime, experienţă – ba chiar şmecherie… E plină ţara de oameni folosindu-şi „intelectul”! De la bişniţarii de pe bulevard pînă la hoţul de buzunare, de la profesorul sărac şi până la parlamentarul bogat, toţi au un „intelect” – şi chiar „îl pun la muncă”.
Mai zice DEX-ul că intelectual este o persoană care trăieşte din munca intelectuală. Eh, asta deja este altceva. Deşi eu cred că hoţul de buzunare chiar trăieşte din asta… Se implică faptul că intelectual este cel ce gîndeşte, nu munceşte… Şi chiar şi aici definiţia este foarte vagă, lasă loc de interpretări. Adică, activistul de partid care a lăsat ciocanul, e intelectual? Deşi pentru el gîndeşte Partidul – el devenind astfel o fiinţă parazitară care nici nu munceşte, nici nu gîndeşte. Sau, securistul care nu dă palme, dar torturează psihic, diabolic, folosindu-şi „intelectul”, e intelectual?
Au simţit unii această problemă şi au încercat să o corecteze. Au spus că intelectual este doar cel ce a publicat măcar o carte. Aşa o fi, dar iarăşi ne lovim de tot felul de nelămuriri. Sunt intelectuali chiar şi cei ce publică pamflete comerciale? Sau cei ce îşi plătesc, avînd de unde, publicarea unei cărţi obscure şi fără har, care dispare nebăgată în seamă – deşi recenzia este semnată, probabil pe bani grei, de un „nume”? Dar cei ce au scris o carte bună, dar nu se poate publica tocmai pentru că nu e „nume” şi nici nu are bani să convingă vreo editură sau vreun „nume” deja consacrat să deschidă o uşă şi pentru el – nu este intelectual? Oare cei cărora li se refuză publicarea, ca Paul Goma „anti-semitul”, de exemplu, nu sunt intelectuali?
Dar poate că intelectuali sunt doar cei ce simt oareşce fior în prezenţe artei, eh? Care chiar poate interpreta, curăţel, la pian sau vioară, o piesă cunoscută (sau recognoscibilă…). Atunci i-am putea pune în „pătură” pe mai toţi intelectualii de viţă nobilă – dar şi copiii de activişti care au ţinut morţiş să-şi lustruiască progeniturile, plătindu-le profesori de pian. Ba chiar i-am găsi un loc în această definiţie oberfuhrerului care cînta Bach la pian, în timp ce victimele se ridicau la cer pe coşurile lagărelor… Dar pe de altă parte, poate veni un inginer (şi cîţiva chiar au venit la mine) să mă întrebe (mult mai violent decît parafrazez eu): dar eu nu sunt intelectual? Pentru că nu ştiu ce a făcut vreun luzăr ca Van Gogh? (unde o fi auzit acest nume?) Pentru că nu am citit o carte de beletristică din liceu? (ei da, nu citise!) Eu îmi folosesc intelectul, am o facultate, sunt „professional”! Are. Este. La ingineri nici măcar nu poţi aplica chestia cu „eu muncesc, nu gîndesc” Unii chiar „gîndesc”. Sunt unii, ştiu precis, care nu sunt neaparat practicanţi, ci chiar proiectanţi. Inventatori! Pe ăştia unde îi pui? – deşi pentru ei cultura este ceva care nu doare, dar e bine să stai departe că te poate costa bani – sau împiedica să faci bani…
Vrînd totuşi să îngustez definiţia, încercînd să aflu cine este „adevăratul” intelectual – o să vedeţi de ce -, m-am întors în istorie ca să extrag de acolo un anumit „profil” de intelectual – dacă există aşa ceva. În primul rînd, am observat că la romîni, „adevăraţii” intelectuali (pe atunci li se zicea „cărturari”) cel mai adesea s-au afirmat prin străini. Stînd acasă, puteau rămîne fără pămînturi, sau fără cin, sau fără nas, ba chiar şi fără de cap – şi atunci, de unde „intelect”? Aşa că mai toţi au acceptat să fie „maziliţi”, să plece în exil pe la alte curţi – ba, unul care-şi pierduse nasul a ajuns tocmai în Kitai! Doar Matei Basarab şi cîteva, puţine, feţe bisericeşti, nu au păţit această ruşine…
Cînd ne apropiem în timp, dăm peste alti „cărturari”, de alt gen. Aceştia erau mai ales şcoliţi pe la universităţile apusului. Şi ceva boiernaşi, pe deasupra. Unii s-au numit „paşoptişti”, alţii (sau tot ei) „unionişti”, alţii (sau tot ei) liberali şi conservatori –, dar ei se disting prin faptul că s-au întors acasă, nu au rămas prin ţările unde au căpătat diplome (să ne mirăm că urmaşii lor contemporani îi privesc cu dispreţ?), ba chiar au făcut una-alta pe-acasă. Nu doar „monstruase coaliţii”. Datorită lor s-a făcut Unirea, s-a cucerit independenţa, s-a ajuns în Europa…
Şi tot ei, sau nişte urmaşi ai lor, au mers la ţară. Au alcătuit aşa-zisa intelectualitate de la ţară („ţărănească” doar parţial…). Au încercat să facă satul romînesc, cu tradiţiile şi cultura lui, cunoscute, apreciate, dar mai ales să ridice satul. Ajunsese ţăranul romîn, care nu respectă multe lucruri, chiar să-şi respecte intelectualii: dom profesor, dom doctor, chiar dascălul şi popa… Au muncit bieţii oameni prin gloduri şi lisiţi de frigider pînă a dus satul tocmai în… mahalaua oraşului. Unde s-au oprit. A venit rîndul altora. A altor intelctuali, vreau să zic, mai mult „orăşeni” decît rurali, văzuţi între navete, muncind mai ales la transferul spre oraş, la umplerea rapidă a buzunarelor…Să ne mirăm că ţăranii s-au alăturat muncitorilor în „aprecierea” arătată ’telectualului român?
Indiscutabil, comuniştii cu „lupta” lor „de clasă”, cu dispreţul, chiar ura faţă de intelectuali – şi îi putem înţelege, intelectualii ar fi trebuit să fie, cel puţin în principiu, cei mai greu de prostit, deci trebuiau să fie ori exterminaţi, ori cumpăraţi; comuniştii au făcut şi una şi alta…) – au reuşit să „educe” poporul în a urî, a dispreţui la rîndul lui pe intelectuali. Dar nu numai aceasta a contribuit, nici felul cum au înţeles intelectualii să răspundă datoriei lor faţă de societate, ci însuşi felul de a fi al „păturii neomogene” numite intelctualitate. În fond, intelectualul român era urmaşul celui schiţat de Caragiale acum mai bine de 130 de ani. El este urmaşul lui Rică Venturiano, „studinte în drept”, „un scîrţa scîrţa pe hîrtie”, al lui Nae Ipingescu, cititorul si explicatorul de gazete, a lui Jupîn Dumitrache, „om din popor”, al Ziţei, consumatoarea de romane romanţioase, şi mai tîrziu, a tot felul de Caţ şi Brînzo, şi Farfu, ba chiar Agamiţi şi Trahanachi, cînd nu erau turmentaţi sau fanţi de Curtea Veche şi Nebuni ai marilor oraşe, mestecînd vorbe de spirit printre sticle de spirit fără vorbe, şi de la o vreme compunînd ode şi telegrame, aplaudînd şi ridicînd copita pentru a-şi exclude vreun coleg, adunînd atît „respect” încît, unul din primele gesturi facut de unul de-ai lor, ce nu behăise în turmă, a fost să le ofere un sul de hîrtie higienică pentru a-şi face un minim „mea culpa”, public.
Dar nu au făcut-o, ci au continuat să reziste. Cu tot atîta dîrzenie ca una necesară unor cauze mai bune.
Şi cu toate acestea, cînd şi cînd, în această pătură neomogenă au apărut români de care nimeni nu s-a îndoit că ar fi intelectuali. Nu doar cei amintiţi mai sus, dar şi scriitori, compozitori, pictori, sculptori, ingineri, oameni de ştiinţă, doctori, politicieni, istorici, diplomaţi… Avem şi astăzi, unii tot atît de talentaţi, tot atît de activi, poate chiar mai expuşi ochiului public – dar prea puţini din ei se ridică la statura înaintaşilor lor. Statura morală, vreau să zic. Aşa am ajuns eu să consider, şi poate greşesc, că „adevăratul” intelectual, cel puţin în concepţia mea, este cel ce se implică în viaţa Cetăţii. Cel ce crează bunuri de care beneficiază întreaga societate – şi prin asta înţeleg bunuri perene, nu papuci şi stilouri, nu „opere” de care se uită a doua zi; nici vorbă, nu averi personale. Intelectualul trebuie să fie o referinţă morală pentru semenii lui, cu orice risc personal, pentru a se putea numi intelectual. Mă gîndesc la Nicolae Iorga. Da, el a intrat în conştiinţa romînilor prin enciclopedismul creaţiei lui – dar mai ales pentru că la un moment dat, atunci cînd putea trăi bine-merci ultimii ani de viaţă în bunăstare, a îndrăznit sa spună NU. Aşa cum au spus şi alţi îniantea lui: un Socrate, un Danton, un Zola… Acceptînd riscul unui glonte.
’Telectualii noştri mai dincoace nu au stat sub ameninţarea glonţului. La ei „riscul” se numea nepublicarea unei cărţi, neprimirea unei vize sau a unei burse internaţionale, neocuparea vreunei funcţii… Şi-au făcut „nume” prin „rezistenţa prin cultură”, prin aparentă dizidenţă, prin aparent semizdat, prin discuţii teoretice şi filosofice şi apartenenţa la nişte grupuri cunoscute şi acceptate de securitate, pentru că ştia că de acolo nu iese nimic periculor sistemului. Iar după 90 au ieşit la piată, nu în Piaţă. Nu în Agora, nici măcar în Piaţa Universităţii. Au apărut să vîndă şi să cumpere, mai ales să se vîndă şi să cumpere pe alţii asemănători lor. Nu au apărut la balcoane, ci la TV. Nu au oferit alternative morale, ci s-au lăsat cumpăraţi de puternicii zilei, dîndu-şi girul şi chiar suportul politic, acestora. Nu au avut măcar demnitatea de a folosi, ppublic, metaforic, sulul de hîtzie oferit de Rebenciuc, au preferat să-şi ţină ascuns trecutul de colaborator doar pentru a se face de rîs în încercarea lor de justificare, cînd gunoiul a ieşit la suprafaţă.
Aşa se face că azi nu sunt îngrijorat de faptul că cinci „intelectuali” au acceptat să se urce în avionul trimis de Preşedinte – acesta este un fapt normal într-o societate normală, şi acuzele patriotarde ascund mai curînd invidie şi discurs populist -, ci de faptul că oricare din acei intelectuali, care ar fi putut la un moment dat să fie un profil moral, nu este. Aşa cum nu este marea majoritatea a intelectualilor români. Nu poate fi numită o alternativă la echipa coruptă, imorală, ineficace a ultmelor legislaturi nu pentru că români valoroşi nu s-ar mai găsi, ci pentru că niciunul nu a ştiut să îşi facă un profil moral, pe care să îl respecte, să îl apere şi să-l impună românilor. Nu, va trebui în continuare să îl votăm pe Băsescu ca să nu cîştige Jiji, sau pe Geoană să nu revină Năstase, sau pe pesedei că se aliază cu peneliştii, şi tot aşa.. Şi între timp prin ţară „bîra, bîra, bîra / trece baba cu cotîrla”, în timp ce ’telectualu’ stă în turnul lui şmirgheluind la vorbe ce sună frumos din coadă, de-astea care ajută românilor ca badijonarea la gît de spînzurat.
Dacă stau bine şi mă gîndesc, România acum nu are nevoie de intelectuali, are poate prea mulţi, o pătură „neomogenă” care se întinde peste întreaga ţară, sufocînd-o deseori, ci de cîteva profile morale. În fond, dacă ne uităm la cei ce au trecut (cu mult mai mult succes decît noi) printr-un proces similar, Walessa nu era intelectual – în timp ce Havel era. Dar au avut în comun un profil moral impecabil, în urma căruia, alături de care, s-au putut strînge cei ce au vrut binele ţării lor.
 
Vancouver, 2008

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply