Nick Sava – Frate al meu, delatorule…

 Caravaggio-The Taking of Christ

Mi-am adus aminte ieri o întîmplare din copilărie. A trecut mult timp de atunci, o uitasem complet. Ca să vezi! destinul comorilor ca şi al gunoaielor îngropate este să fie aduse, cînd te aştepţi mai puţin, la lumina zilei.
Locuiam pe atunci într-o casă „naţionalizată”. Situată pe vîrful unui deal, cu o grădină imensă – oare nu aşa sunt toate casele copilăriei? – şi o piscină mereu fără apă, plină de praf şi frunze veştede, cu cimentul tot mai crăpat.
În casă locuiau cîteva familii – cele mai multe sărace, fiecare familie se înghesuia într-o singură cameră. Cu timpul, mai toate s-au mutat „la bloc”, în noile cartiere muncitoreşti. Una singură, de negustori, dinainte şi de după război, s-a mutat „la casă”. Propria casă. Familia „de sus”, a Proprietăresei, nu s-a mutat. Posibil că urmaşii ei, ai Proprietăresei, să fi revendicat casa după 90.
În camera de alături locuia o familie: mama şi două fete. O ştiam bine – nu numai pentru că foloseam în comun bucătăria şi baia, dar fetele îmi erau partenere de joacă, uneori. Fata cea mare era cu un an mai mare decît mine, cealaltă, cu doi ani mai mică. Ele şi noi – eu şi soră-mea mai mică – eram singurii copii din casă. Copiii Proprietăresei erau mari, studenţi la Bucureşti. Băiatul a terminat Dreptul, cînd eu eram în liceu el ajunsese jurisconsult la o uzină.
Dar cu fetele nu ne jucam prea des. Pe atunci nu prea înţelegeam de ce şi, pentru că alţi prieteni n-aveam, îmi părea rău de situaţie. Uneori, o auzeam pe mama fetelor certîndu-le că ies în curte. Era o familie retrasă. Alteori le chema în casă, întrerupîndu-ne jocul. Mai tîrziu, cînd am înţeles cuvîntul „stigmatizat”, m-am gîndit că cele trei care trăiau perete în perete cu noi, erau nişte „stigmatizate”. Am aflat pe urmă de ce: el, bărbatul şi tatăl lor, care lipsea, era „la puşcărie”. Cînd eram copil nu înţelegeam ce înseamnă acest cuvînt, dar ştiam că era ceva rău. Mama vorbea în şoaptă despre acest lucru. Cînd alţi chiriaşi se adunau în bucătărie să-şi gătească, vecina, cu capul plecat, îşi aduna oalele cu mîncarea gătită pe jumătate şi dispărea în dosul uşii, vopsite ca şi celelalte uşi, în vopsea de culoarea untului. Nu am intrat niciodată dincolo de acea uşă.
Femeia nu se ferea neapărat de familia noastră. Se ferea de toţi – mai ales de Proprietăreasă. Plîngea des. De două ori a şi fost dusă la „nebuni” – încercase să se sinucidă. Acum, dacă mă gîndesc în urmă, era o femeie frumoasă. Şi fetele erau frumoase: blonde, cu ochi verzi. Cînd l-am văzut – o singură dată – pe bărbatul care lipsea, întors acum de la „puşcărie”, am văzut că şi el era un bărbat frumos. Avea o figură obosită, ridată, cu părul încărunţit. Era slab şi femeile lui îl priveau cu un fel de teamă.
Tata, deşi ofiţer, refuzase să dea „informaţii” despre acel vecin. S-ar fi ales cu spaţiul lor – şi Doamne! mare nevoie aveam de el! Eram patru, plus vară-mea, orfană înfiată de ai mei, într-o cameră în care încăpea un pat dublu şi unul simplu, cu o masă între ele, şi un dulap mare cu două uşi, vopsit în negru. Stăteam mai mult în pat, nu încăpeam toţi cinci pe îngustele cărări dintre paturi, masă şi dulap. Uşile de la dulap nu se puteau deschide decît pe jumătate. Naşă-mea, Negustoreasa, care trecea din cînd în cînd pe la noi, îl certa pe tata spunîndu-i: „Trebuie să te gîndeşti mai întîi la copiii tăi! Uite la Proprietăreasă!” Eu nu înţelegeam cum de Proprietăreasa se gîndea mai mult la noi, decît tata. Abia mai tîrziu am înţeles de ce copiii ei, ai Proprietăresei, au făcut facultăţi, deşi erau copii de proprietari, „cu origine nu prea sănătoasă”. Şi de ce ea îşi păstrase tot etajul „de sus”. Mulţi alţi proprietari au trebuit să se mulţumească doar cu o singură cameră în propria lor casă.
Vecinul cel frumos şi obosit ajunsese la „puşcărie” ca „duşman al poporului”. Mă gîndeam uimit: „fie, vecinul nu ne iubea, dar de ce ne ura?” Căci şi eu şi ai mei eram parte a poporului duşmănit de el. Proprietăreasa, ajutată de naşa, Negustoreasa, îl reclamaseră. Văzuseră la fetiţe nişte poze din tinereţea „duşmanului”. Fusese „legionar”. Purtase cămaşă cu centiron şi diagonală, defilase – ba se şi pozase călare pe un afet de tun. Era clar: fusese un „duşman al poporului”! Au venit nişte oameni şi l-au umflat, confiscînd toate pozele. Proprietăreasa şi Negustoreasa au dat declaraţii. Părinţii mei ziceau că ei nu ştiu nimic. Noi plîngeam, văzînd fetiţele, tovarăşele noastre de joacă, tremurînd şi ţipnd îngrozite, îmbrăţişnd picioarele vecinei. Atunci, în zilele acelea, vecina a încercat pentru prima dată să se sinucidă. După aceea a apărut cu părul vopsit galben-arămiu: albise.
Nu ştiu cum au trăit cei patru vecini ai noştri după ce el a scăpat – viu! – de la puşcărie. Nu ştiu dacă el a putut vreodată să mai lucreze ca inginer, dacă ea a fost profesoară. Nu ştiu dacă fetele au urmat facultăţi, dacă au învăţat să privească oamenii în ochi, dacă au reînvăţat să zîmbească… Or fi ajuns poate pictoriţe, poete, educatoare, contabile sau ţesătoare… Ce le-or fi povestit copiilor – dacă au avut – despre bunicul lor?
Am auzit că Gunter Grass, marele scriitor german, a fost atacat de mulţi cînd a mărturisit că a făcut parte în adolescenţă din Hitlerjugend. Că a fost, care va să zică, nazist. A defilat, a bătut pasul de gîscă, a ridicat braţul. O fi trimis vreo scrisoare de dragoste „Marelui Fuhrer”, scrisă cu mînă tremurătoare de copil… Pînă cînd, bombele Aliaţilor i-au distrus oraşul, ţara. O fi crezut că face parte dintr-o rasă superioară… Apoi, supravieţuind anilor de foamete, a aflat că e doar om – şi a fost mulţumit să spună: sunt!  Mare parte din generaţia lui nu mai putea spune acest lucru. Este un mare scriitor- semn că lecţiile vieţii au fost învăţate. Să îl pun acum la zid pentru adolescenţa lui? Mai curînd pentru mărturisirea tardivă…
Să îl pun acum la zid şi pe Sorin A. pentru „colaborarea” lui cu securitatea? Pentru notele lui informative despre prietenii care l-au primit în casă, în viaţă, în inimă?… Pot spune doar: nici unul dintre aceşti prieteni dizidenţi nu au suferit precum vecinul meu, „legionarul”. Nu au fost la puşcărie. Nu şi-au pierdut slujbele – cariera lor a suferit doar o sincopă, pe care 89 a redresat-o. Poate că în „notele” lui, Sorin A. a atenuat lucrurile, poate şi-a făcut „datoria” cu reluctanţă. Era mai curînd un „şmecher”, care a profitat de sistem, nu un delator sadic, ce urmărea pedepsirea „duşmanilor”. Colegii lui nici nu-i erau duşmani… Să îl pun la zid pe Sorin A.pentru greşeala din tinereţe? Mai curînd pentru perpetuarea duplicităţii…
Dar, cum rămîne cu Proprietăreasa? A distrus viaţa unei familii necunoscute doar pentru că s-a gîndit „în primul rînd”, la copiii ei. Instinctul matern? De supravieţuire? Dorinţa de a-şi păstra măcar o parte din avere? Să-şi vadă copiii „realizaţi”? Cum trăia oare dînd zilnic ochii cu victima acţiunii ei, care ieşea din bucătărie cu capul plecat, de parcă ea s-ar fi făcut vinovată de delaţiunea Proprietăresei? Cum putea să privească zilnic în ochii celor două fetiţe, pe care le văduvise de copilăria alături de tatăl lor şi care deveniseră două „stigmatizate” pentru că tatăl lor era „duşmanul poporului” şi, în consecinţă, era în puşcărie? Şi-o fi regretat vreodată fapta? Şi-o fi cerut vreodată iertare, pentru că lucrurile nu le mai putea îndrepta?… O fi mărturisit vreodată, cuiva, păcatul? Copiii ei, beneficiarii delaţiunii, or fi avut vreodată o clipă de remuşcare pentru fapta mamei lor?
Aceste gînduri mi-au venit aflînd că marele scriitor Milan Kundera a fost un astfel de delator. Pe baza „notiţei” lui, un om a stat ani de zile în puşcărie. Nu ştim nimic despre acel om – o fi avut nevastă blondă, încărunţită peste noapte? O fi avut şi el fetiţe care nu aveau voie să se joace cu copiii din vecini, pentru că erau „stigmatizate”? Ar fi fost, dacă existenţa lui n-ar fi avut o sincopă de 22 de ani, un vestit inginer, arhitect, poet, scriitor ca şi Kundera? Poate ar fi fost doar un bun tată de familie, care ar fi făcut fericite femeile din viaţa lui… Cine ştie?
Ce pot spune despre Kundera? Nu-l cunosc. Ştiu că e vestit. Că deseori a dat lecţii, ascultate cu evlavie de alţii. Nu am citit nici un rînd scris de el, în afara unui fragment din acea delaţiune. Acum, mi-am promis că voi citi tot ce a scris. Vreau să văd dacă în scrierile lui, pline de talent – sunt sigur – a mărturisit fapta din tinereţe. Dacă acea fapt i-a marcat cumva existenţa… Dacă, chiar şi simbolic, cere iertare victimei… Dacă acea experienţă l-a ajutat să scrie mai profund, mai adevărat… Dacă lecţiile date generaţiilor mai tinere îşi au una din surse în ziua în care s-a dus la poliţia secretă, pentru a-şi pîrî colegul…
Şi, după aceea voi spune: „mulţumescu-ţi, Doamne! că nu mi-ai pus în cale o astfel de piatră de poticnire”.

 

   Iaşi, 15 octombrie 2008

 

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply