NICK SAVA- Marcela dă examen din ciclul Ucenicia unui jurnalist

 

Marilena Murariu- „Natură moartă cu omagiu“

Marcela este o femeie înaltă, brunetă, cu părul adunat cel mai adesea într-un coc înalt. Faptul că poartă pantofi (sau sandale) cu tocuri înalte, butucănoase, o face să pară chiar mai înaltă. Este totuşi destul de masivă pentru a nu părea slăbănoagă. Trecută de mijlocul celui de-al treilea deceniu de viaţă, vorbăreaţă, o ştiu mai ales de pe hol. Stă pe treapta de sus a scărilor, mai tot timpul cu o ţigară în mînă, cu o cană de cafea – parcă, de negolit – alături. E adeptă a cafelei „americane”, are o cafetieră cu filtru care bolboreseşte, cu intermitenţă, toată ziua. Cei ce ies la o ţigară (şi, uneori, la cafeaua însoţitoare) găsesc în ea tovarăşă de sporovăieli. E la curent cu mai tot ce se întîmplă (mai ales cancanuri) – deci, unii colegi îşi găsesc în ea sursa de informaţii „pe surse”. Asta pentru că are o întreagă reţea de „cunoştinţe” cu care pălăvrăgeşte la mobil atunci cînd nu are tovarăşi la fumat. Eu o întîlnesc mai ales cînd trece pe la Şefu, ducîndu-i cafeluţa sau pentru a-i şopti vreo bîrfă la ureche.

Nu prea ştiu cu ce se ocupă Marcela. Odată, am aflat că este „operator IT”, ce-o fi însemnînd asta. Ştiam de „operatori PC”, dar lucrurile se mai schimbă… Are şi un spor de „tehnicitate” pentru asta – de „înaltă tehnicitate” aş zice, luîndu-mă după mărimea sporului. Mai are un spor pentru „mediu toxic” – am înţeles că ăla i se dă pentru „radiaţiile nocive” care ar veni de la calculator. Sau de la monitor? Ar trebui să i se dea pentru folosirea mobilului, am auzit că şi ăla ar avea nu ştiu ce unde nocive… E clar, petrece mult mai mult timp cu mobilul la ureche decît în faţa monitorului. Mai are un spor pentru „periculozitate” – pe ăsta nu îl înţelegeam deloc. Să fie pentru faptul că stătea în capul scărilor? Dacă ameţea, dacă i se făcea rău de la fumul de ţigară şi aburul de cafea şi cădea pe scări la vale? Dar nu – era pentru folosirea tastaturii. Cică are efecte dăunătoare asupra încheieturii, coloanei vertebrale… O fi! muncind mult, mult de tot, probabil chiar se poate întîmpla. Nu cu Marcela: ei nu-i place nici măcar să joace „biluţe” – e singura care nu poate fi văzută pe chaturi sau internet! -; deci, poate într-un mileniu, biata Marcela va avea degetele anchilozate…

Sigur, precis vorbeşte răutatea din mine, mi-am spus, sunt invidios că are un venit dublu decît al meu. Şi ce dacă? Are balta peşte, probabil, nu îi dau eu salariul. Probabil nici Şefu, de aceea se face că nu vede „munca” depusă de ea. Altfel e fată bună, chiar simpatică. Mai dă cîte o fugă, ne aduce covrigi calzi din colţ de la Paulus. Mie îmi oferă cîte o ţigară de cîte ori trec pe scări – deşi aflase încă de la început că mă lăsasem… E şi foarte descurcăreaţă, după cum se vede din jobul pe care şi-l aranjase. Îl aranjase şi pe bărbatu-său, şi el un tip simpatic, şofer pe „papucul” ziarului. Umblă mai tot timpul prin ţară, trimis ba de Şefu, ba de patron… Mă şi mir că Marcela nu explodează: „mai lăsaţi-mi bărbatul pe-acasă, c-am să-i uit şi moaca!”. Dar v-am spus, e fată bună.

Acum, a venit cam îngîndurată. Deşi nu intru prea des în vorbă cu ea, o întreb:

„Probleme?”
„Ei… nu… se rezolvă. Sper.” Se uită în jur – toţi sunt plecaţi. Oftează, probabil se întreabă dacă să se „deschidă” în faţa mea. Se hotărăşte: „Am de dat nişte examene!”
„Aha. De conducere?”
„Nu, dragă. Am carnet, oho… La facultate.”
„Da?” Devin curios. „Nu ştiam că eşti studentă.”
„Păi, sunt. Acum toate fufele au diplomă, eu de ce să nu am?”
„Credeam că şi tu ai… În IT, mai precis…”
„Nu, dragă. Am liceul. A trebuit să mă mărit rapid… Las’ că îţi spun alt’dată. Acum m-am hotărît să îmi iau licenţa. (fatalistă) Cine ştie ce se mai poate întîmpla? O diplomă prinde bine.”
„Mda. Toată lumea are diplomă…”
„Nu aşa am spus? Şi eu de ce să nu am? Aşa că m-am dus. Acum sunt în anul trei… Aproape. Am nişte restanţe.”
„Am înţeles.” Chiar, aşa se explica îngîndurarea ei. „Şi e greu?”
„Păi, nu e greu” rîse ea înveselită. „Ce, m-ai văzut lipsind de la servici?” Nu apuc să confirm că, într-adevăr, nu am văzut-o lipsind – decît cînd pleca după covrigi. Uneori lipsea toată dimineaţa… Continuă: „Nu face nimeni prezenţa, de ce să trec pe la facultate? Nu-i aşa?”

Ridic din umeri, uimit de logica ei. Chiar aşa. Mă mir că trece pe la ziar – nici aici nu se face prezenţa…

„Şi atunci, care e problema?”
„Eh, examenele sunt, totuşi, examene.”
„Totuşi?”
„Da, la ele trebuie să merg. În primul an era să o zbîrcesc…”
„N-ai învăţat?” am spus eu cu înţelegere.
„Cine naiba învaţă? Nu dragă, în vară e toată gaşca în păr! Nu poţi să faci nimic.”
„Nimic?”
„Ei, să copiezi. Sau să faci ochi dulci profesorului. Mai e uneori şi vreo mortăciune de babă de faţă!”
„Şi în toamnă se poate?”
„Oho! Cu o carte, o copiuţă, am trecut toate restanţele. Păcat că nu le poţi lăsa pe toate pe toamnă…” Pare cu adevărat tristă. „Aşa, am doar un şase la engleză! Auzi, tu…”

Nu apuc să zic ceva, apare Şefu. Marcela se ridică grăbită şi se repede în urma lui în birou. Apare după cîteva minute, surîzătoare.
„Se face!”
„Ce se face?”
„Se aranjează. Examenele. Despre ce vorbeam?”
„Păi, ce treabă are Şefu cu examenele tale? Te meditează?”
„Măi, uneori îmi pari atît de… neajutorat… Eşti un dulce! Te pup!” Înainte să dispară pe uşă, întoarce capul. Mă întreabă: „Pe unde ai umblat tu, toţi sunt aşa… neajutoraţi? Sau tu erai o excepţie?”

 A doua zi, se opreşte la biroul meu. E veselă. Se pare că îi cîştigasem încrederea,
„Văd că îţi merge bine” zic eu cam invidios. Şefu îmi tăiase iarăşi un articol. Nici nu ştiu pe ce iau banii… „Şi mă legam de biata fată”, gîndesc.
„Da. Ţi-am spus că s-a aranjat. Are Şefu o fufă,,, adică, o prietenă. Profă universitară. Ea m-a aranjat.”
„Aha. E profă la voi la facultate…”
„Ei, aş. De ce să fie? A dat şi ea un telefon în dreapta, unul în stînga… Să ştii de la mine,: telefonul e cea mai importantă invenţie a omului! Focul, roata… vax albina!”
Unde o fi auzit de roată?” mă întreb. „Ah, are patru, la maşină. Să îi spun?
„Chiar, la ce facultate eşti?”
„Studii americane”
„Ce-s alea?”
„Aoleo, nici atîta nu ştii? Despre americani. Cum trăiesc, cum se îmbracă, cum vorbesc…”
„Aha. Şi nu e greu?”
„Ţi-am spus, nici pe la şcoală nu trec! Ce ar fi greu? Nu i-am văzut în „Dallas”? Nu-i văd în „Tînăr şi neliniştit”? Ce trebuie mai mult? Mă descurc, să ştii. Am numai nouă şi zece!”

Mda…

„Deci, ai dat examen…” împing eu discuţia mai încolo. Eu habar nu aveam cine e ăla „tînăr” – şi „neliniştit” pe deasupra.
„A fost mai bine decît speram. Stai să vezi. Eu am mers la aia ca să îmi aranjez de proiect… proiectul de licenţă” specifică, zărind mirarea din ochii mei. „Îi spun care-i păsul. Nicio problemă, se rezolvă! zice ea. Ai venit exact unde trebuie! Am pentru tine un proiect foarte bun… Cît? o întreb eu. Păi, ăsta e de nouă. Doar cinci sute. Dar unul de zece? Ei, ăla e mai scump. Şapte – dar nu ai probleme! Ai zece pe diplomă! Cu încă trei, eşti şi masterant!”
Doamna aia vorbeşte numai în exclamaţii”, îmi zi eu. „Sau e Marcela foarte entuziastă…
„Masterand.”
„Da, cum zici. Masterant. Scump, dar face. I-am dat mia, da’ în vară am licenţa cu zece! Între timp mi-a aranjat şi la engleză….”
„Aha. Aveai restanţă?”
„Nu, draguţă. Aveam şase, nu ţi-am spus? Acum am nouă! Păi nu era de rîs, la americană şi eu doar cu şase? Să rămîn fără competenţe?
„Mda, la americană cam trebuie să ştii americăneşte. Credeam că ai învăţat din Iuingi…”
„Ei, pe naiba! Cine îi poate înţelege pe ăia? Jumătate mexicani…”
„Dar ştii engleza, nu?” încerc eu să mă conving.
„Aşa şi aşa. Cîteva cuvinte. Ganuri şi roze, Centura Fox – asta parcă e o vulpe, nu? Bruclin, Las Vegas…
„Sacramento” zic eu.
„Nu dragă, asta e în mexicană. O înjurătură – am auzit eu în filme. Ca un fel de Asta la vista, beibi.”
„Şi acum ai nouă…”
„Ei, o să mai învăţ, nu? M-a trecut şi la aitii, deşi nu ea îmi era profă. Dar se rezolvă…”
„Ah, da, la IT. Păi, trebuia, eşti operator IT.”
„Nu-i aşa? Să mai zică cineva ceva!”
„Eu nu am spus nimic…”
„Ştiu că nu. Tu eşti un dulce. Te pup, mă duc. Mi s-a făcut de-o ţigară.”
Mda. Şi eu am de lucru…

A doua zi m-am dus la Şefu.

„Şefu, ştii ce m-am gîndit? Ce ar fi să facem o ancheta despre fraudarea examenelor. Ştii, copieri, cumpărat de diplome…”
„Ştiu, ştiiiiiu. Mă, ţi-am mai spus: nu te mai gîndi, că te doare mintea! Aia trebuie menajată, dacă vrei să o ai pînă la adînci bătrîneţi. Nu vrei să ştii ce spune?…” (aici ridică ochii în tavan, dîndu-mi de înţeles că se referă la pila mea) „Mi se pare că şi el e profesor universitar… Hai, pa!”

Am ieşit. Cumva, înţelesesem că îmi spunea, mai voalat, „du-te dracului”…

Marcela a apărut cu o cafeluţă aburindă – precis a Şefului.
„Ţi-am spus că se rezolvă! Mi-era teamă de moarte de examenul ăsta. Auzisem că un prof din vechea gardă, un dobitoc, mai şi pică studenţi… Profa, prietena mea, îi dă telefon, apoi îmi zice: gata, se rezolvă. Te duci la el, ai un opt. Eu: că cîr, că mîr, că am auzit că e al dracului… I-am mai dat cinci sute. Cînd, aseară, mă sună: gata, ai trecut! Nu trebuie să mă mai duc! Mi-a pus nota în vară, să nu plătesc taxa pentru restanţă!”
„Cum, aşa, pe neve?”
„Nu-i aşa? Deja începusem să mă gîndesc: oare o să trebuiască să-i arăt bulanul boşorogului? Că ăştia e periculoşi, nu ştii cum reacţionează… Nici nu ştiam cum să fac, s-o întreb pe profă?”
„Păi, dacă zici că ţi-e prietenă…”
„Lasă, nu e bine ca prietenii să ştie toate cele, te are la mînă. Mă şi mir de ce ţi le spun ţie – probabil ştiu că eşti prea prost ca să profiţi…”
Mulţumesc pentru laudă”, am zis în gînd
„Da’ ştii la ce m-am gîndit? Fac cum zice profa. Îmi iau masterantul, apoi doctorantul – mă fac profă! Vaca aia a făcut un miar jumate de parai în doar două zile, doar de la mine. Şi era coadă la uşa ei! Avea un vraf de proiecte…”
„Vaca?” nu am înţeles eu.
„Profa, deh! O vacă, nici corp nu are, şi bătrînă pe deasupra, Nici să se îmbrace nu ştie! Cum o fi ajuns acolo? Că nu e mai deşteaptă ca mine!”
„Prietena…?” am strigat în urma ei. Dar nu m-a mai auzit, intrase la Şefu.

 

 

This entry was posted in Blog and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply