NICK SAVA – Vin Americanii! din ciclul EDITORIALE

Tot mai des, mulţi români ating acest subiect: relaţia noastră cu Marea Democratie trans-oceanică. Cu Occidentul, în general. Cu cît ni se pare că aceştia ne tratează nu exact în spiritul celor sperate de noi, cu atît tot mai des se aud voci care acuză UE şi USA drept „Noua Poartă” otomană, avînd un singur gînd: să ne transforme în paşalîc pentru a ne spolia mai bine. Pentru un cetăţean normal al secolui al XXI-lea, al Mileniului Trei, această percepţie ar părea de neînţeles. Ea aminteşte mai curînd de populaţii înapoiate, puţin civilizate, trăind încă sub apăsarea unor veacuri de subjugare teritorială, politică şi socială.
Desigur, românii au suferit de-a lungul istoriei această subjugare. Fără a deveni paşalîc, ţările române medievale s-au aflat sub suzeranitatea altor vecini mai puternici – mai ales Imperiul Otoman. Să nu uităm: de pe la 1400, anul cînd atît Moldova cît şi Valahia, s-au supus turcilor, pînă în 1877, deci aproape jumătate de mileniu, principatele române au fost supuse. Rescriind istoria, încercăm să batem monedă pe acei (puţini) domni români care au reşit, pentru extrem de puţini ani, să „scuture jugul otoman”. Transilvania a stat de fapt opt sute de ani sub regatul ungar şi apoi Imperiul austriac. Am plătit biruri, am aplicat politica stăpînitorilor, am dat băieţi oastei turceşti şi fete haremurilor lor, am schimbat domnii ca izmenele, fără a ne întreba măcar ce aveam de spus… Nu mult diferit de „libertatea”adusă de sovietici după Al Doilea Război Mondial.
Deci, poporul român a fost învăţat, pe cea mai grea cale, ce înseamnă să fii „slugă”. A rămas schilod: s-a adaptat în politica supravieţuirii cu orice preţ. Orice e bun: vînzarea rudelor, trădarea, furtul, minciuna, „tîrşîitul picioarelor”, lenea, lipsa de iniţiativă, lipsa de patriotism, corupţia. Nu ştie să-şi facă planuri de viitor – prea de multe ori viitorul era hotărît în altă parte. „Să avem grijă de clipa de faţă şi Dumnezeu va avea grijă de cea de mîine”, gîndesc cei mai mulţi. „Ce-i în mînă nu-i minciună” şi „Nu da vrabia din mînă pe cioara de pe gard”. Şi, printre toate acestea, a învăţat să arunce mereu vina, responsabilitatea, în cîrca altuia. Aşteaptă ca altul să vină să-i dea ceva ce altfel el nu ar putea obţine: Dumnezeu, Domnul, boierul, popa, primarul, vecinul… ba chiar părinţii, copiii sau naşii şi cumetri. Românul ştie că fără şpaga de rigoare, nu s-ar descurca. Mai ştie că are şi el „datorii” – principala fiind aceea de-a-şi ajuta rudele, în special copiii. Pot fi cît de loaze, dacă le poate face viaţa mai uşoară, le-o va face. Şi „o mînă spală pe altă”: ştie că absolut toţi cei din jurul lui gîndesc exact la fel. Puţini sunt cei care au acceptat să se rupă de această ţesătură de sistem naţional, ducîndu-se să se descurce singuri printre străini.
Atît de obişnuiţi suntem cu acest mod de-a gîndi încît ne aşteptăm ca peste tot să fie la fel. De aceea nu credem cînd ni se spune că „alţii” nu fac chiar aşa. Sunt şi la ei cazuri – şi sunt. Nu atît de multe, dar sunt. Sunt şi pedepsite, dar noi nu vedem asta. Sau nu credem. „Dă-le prilejul şi vor fi ca noi”, spun românii. „La ei se aplică legea”, recunosc ei – deşi asta le infirmă opiniile: legea n-ar lucra altfel decît la noi, dac-ar fi aşa cum spunem noi c-ar fi. Dăm vina pe turci, pe tătari (unii chiar pe romani!), pe ruşi, pe comunişti, pe „grofi” (ăştia nu pot fi decît unguri), pe „politicieni” (deşi sunt români de-ai noştri, aleşi chiar de noi). Şi mai ales dăm vina, de o vreme, mai ales pe cei care „ne-au exploatat” şi „au profitat de noi”, în loc să ne ajute.
De exemplu, după 45, românii i-au aşteptat pe americani ca pe Mesia. Desigur, cel puţin teoretic – nu cred că sunt cu adevărat foarte mulţi care şi-ar dori revenirea lui Mesia în carne şi oase. Dar pe Americani îi aşteptau. În mintea lor, Americanii trebuiau să ne scape de ruşi, de comunişti. Să ne ajute – aşa cum îi ajutau pe nemţi şi, în general, pe occidentali. Nimeni nu se întreba ce drept aveam noi la ajutorul american; nici, ce obligaţii aveau americanii să ne ajute. Cum ei n-au venit, ne-am întors împotriva lor: „AHA, ne-au trădat! Ne-au vîndut ruşilor!” S-a ajuns să-i urască pe americani, care ne înşelaseră aşteptarea, mai mult decît pe ruşi, care ne aduseseră comunismul.
O aşteptare la fel de mare şi-au pus românii în Uniunea Europeană. A fost, pe undeva, şi efectul pervers al propagandei pro-europene dinainte de aderare. În general, românii nu sunt în stare să-şi unească eforturile în împlinirea unui mare deziderat. Poate, de la Războiul de Indepdendenţă şi „daţi un leu pentru Ateneu”, nu s-a văzut nimic care să pună împreună eforturile întregului neam. Nici la Unirea din 1859, nici la Marea Unire, nici în cele două războaie mondiale, nici chiar la „revoluţie”. Dar în anii 2006-2007, toţi românii asteptau aderarea la UE ca pe sfintele moaşte. Fuseseră convinşi că simplul gest de-a face parte din UE ne va scăpa şi de înapoiere, ne va înlocui industria praf, agricultura jefuită, nemunca de decenii, lipsa de imaginaţie, va corecta minusurile din Învăţămînt şi Educaţie, va re-aduce, chiar, moralitatea naţiei! Dar, mai ales, ne va face să trăim şi noi „ca europenii”, nu?, dacă chiar suntem europeni: salarii mari, drepturi, liberă circulaţie, sisteme sociale cît se poate de umane. Şi, în vederea acestei aderări, politicienii români au semnat orice hîrtie, convinşi că nu-i va trage nimeni la răspundere. Ce dacă nu suntem pregătiţi, ce dacă ne pun MCV, ce dacă promitem marea cu sarea…? Nici măcar (adevăraţii) otomani nu ne-au luat capul pentru minciună!
Anii care-au trecut de la aderare (2007) a trezit naţia. Salariile nu pot creşte „ca în Europa” dacă nu munceşti ca acolo. Marele decalaj în puterea economică, dar mai ales în productivitate, dotare tehnic-industrială, know-how, resurse marteriale şi umane, infrastructură, şi-au pus pecetea. Am rămas cei mai săraci. Cei mai întreprinzători români au plecat acolo unde îşi puteau folosi talentele – lăsînd acasă pe cei mai puţin capabili, direct dependenţi de sistemul de stat socialist. An după an, comisiile au trebuit să constate că nu suntem în stare să ne respectăm promisiunile – nici la MCV, nici la acordurile cu Troika, nici măcar la acordurile cu parteneri străini. Nerespectarea legilor, corupţia rampantă, au fugărit investitorii străini serioşi şi ne-a barat intrarea în spaţiul Schengen. Românii s-au „răzbunat” întrorcîndu-se împotriva celor care ne „înşelau aşteptările”, din nou: americanii, în general occidentalii.
La asta a contribuit, din nou, modul în care s-au manifestat o mare parte a politicii româneşti. Faptul că ţările democratice ne-au împiedicat să facem „democraţia originală” românească, după ureche, poftă şi nevoi personale, a fost „înfierat” în stil comunist drept „amestec în treburile interne”. Aşa a apărut termenul de „Noua Poartă”, cea la care noi trebuie să mergem cu căciula-n mînă să cerem voie să facem ce vrem. Lucrurile absolut normale pentru absolut toate ţările lumii, nu numai europene (împrumuturi în vederea creşterii economice, investiţii trans-frontariere, schimburi economice, exploatarea resurselor) au devenit, în urma declaraţiilor politicianiste, „vînzare de ţară”, „trădare naţională” şi, mai ales, „colonizarea României de către Marile Puteri, transformarea bieţilor români în sclavi moderni fără drepturi, buni doar de pus la muncă.
Dacă pînă prin 2010 românii erau, probabil, cei mai pro-europeni cetăţeni, lovitura de stat din 2012 a schimbat semnificativ trendul. Politicienii ştiu că, în continuare, nu se pot da la Justiţie cît timp veghează UE. Că, avînd susţinerea Consiliului Europei, DNA îi va lua la puricat privind privatizările şi achiziţiile corupte. Ca tot mai mulţi din ei sunt în pericolul de-a ajunge în puşcărie, după ce ani de zile nu s-au ferit prea mult de matrapazlîcuri, neavînd de cine se teme. Aşa că ei, în continuare, au tot interesul să manipuleze populaţia în a urî „americanii”.
Faptul că USA şi Canada refuză, în continuare, să acorde „viza weaver” României, este interpretat exact în acest registru. Această viză a fost singura care a împiedicat emigrarea masivă a românilor la New York, Toronto, Los Angeles… Desigur, au imigrat în „America” mai toţi cei care meritau – buni cetăţeni, educaţi, capabili să se integreze rapid, să contribuie major la economia ţărilor care-i acceptă. Nu mai e de mult o mare problemă să obţii viza de intrare în America sau Canada, chiar multi-anuală. Dar, desigur, cei care cerşesc pe la Paris sau Londra, care muncesc la negru, care vor să scape de urmărirea justiţiei româneşti şi UE, inclusiv politicienii, au tot interesul să menţină ura împotriva „stăpînilor” care ne „exploatează”. Proiectele de la Roşia Montană (canadian) şi gazele de şist (american) a turnat gaz pe foc.
Desigur, la o problemă falsă nu există rezolvare. Nu cred că „americanii” vor umbla să ne „împace”, acordîndu-ne privilegii la care nu avem dreptul. Mai curînd, cît se poate de diplomatic, vor spune „take it or leave it!” Depinde de noi, din nou, să merităm ca „americanii” să vină. Dacă nu facem nimic noi, românii, să le cîştigăm încrederea, nu vor veni. Ne vor lăsa, chiar, în laba Rusului! Oricît am crede noi altceva, pentru Americani România este un stat de mîna a doua, cu un nivel de dezvoltare de lumea a treia, cu oarece avantaje strategice – dar nu mai mult de atît! Să nu uităm, avantaje prezintă şi Turcia, Grecia, Bulgaria, Macedonia, Albania, Georgia… Supăraţi ca văcarul pe sat, vom ajunge să nu mai avem de unde cumpăra lapte!

 

 

This entry was posted in CANADA and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply