NICK SAVA – CULORILE Din vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Tehnopress, Iaşi, 2008

Nick Sava- Sărutul

 

Se zice că Iisus s-a dus într-o zi la un chef, că om era şi el pe-atunci. La o nuntă. Şi nu se mai ştie de ce, mumă-sa l-a rugat să facă rost de ceva vin, că se cam terminase… Şi El a făcut prima lui minune (publică): a preschimbat apa în vin! Nu poşircă, ci vin de vin, cum zic românaşii noştri obişnuiţi a li se înmulţi vinul cu apă chioară. Beau nuntaşii şi se minunează. Nu de chestia cu preschimbarea apei, că nu o prea ştiau, ci de faptul că mirele a pus pe masă vinul cel bun la urmă, şi nu precum ar fi procedat tot omul, fie el iudeu, arab sau român, să pună la început tot ce are mai bun şi la coadă, ce mai rămâne – de mai rămâne…

Ei, această pildă poate fi interpretată în multe feluri, dar eu o interpretez trăgând-o spre tema acestui articol. Poate unii nu vor fi mulţumiţi cu această interpretare, dar n-au decât să-şi scrie propriile lor articole dacă vor să fie altfel… Deci, eu sunt pe deplin de acord cu cele spuse de Iisus atunci, cuvinte pline de miez şi de bun simţ – dovadă că ori nu băuse prea mult, ori efectul vinului asupra lui era altul.

Ce păcat că nu citisem această pildă mai demult – sau, dacă am citit-o, nu am avut mintea de acum, s-o interpretez cum trebuie! Deci, acum, cu mintea de acum, îmi zic că rău facem că ne ducem de la început cu cele mai bune „bucate”. Aşa am făcut şi eu… Ah, dacă nu aţi înţeles până acum, vă spun: mă refer la relaţiile noastre cu partenera sau partenerul pe care îl căutăm toată viaţa. De multe ori găsindu-l, eventual, alături de noi…

Deci, ne ducem la prima întâlnire cu ce avem noi mai bun. Dacă nu avem prea multe, mai împrumutăm de la alţii. Ne dăm ceea ce nu suntem. Sigur, la înfăţişarea fizică nu prea avem ce schimba. Mai sugem burta, mai facem părul pe care-l avem vâlvoi, mai punem o perniţă acolo unde ar face bine o rotunjime, folosim cosmeticale să ne facă ochii mai mari (şi mai limpezi), buzele mai pline şi mai senzuale, dăm cu parfum să gâdile testosteronul fiinţei pe care vrem s-o dăm gata de la început…

Cu partea nevăzută, e mai uşor. Ne merge gura ca niciodată, sau tăcem plini de înţelepciune. Ne dovedim plini de vervă, dar şi de înţelegere. Ascultăm plini de admiraţie cuvintele picurate de partenerul de discuţie. Ne dovedim trăsături parcă desprinse din scripturi şi idealuri demne de marii revoluţionari ai lumii. Bineînţeles, pe fondul unui simplu bun simţ omenesc, cu indicaţii vagi spre un simţ antreprenorial comparabil cu al unui frate (Păunescu)… Şi, glazura pe tort, etalăm cunoştinţe diverse din diferite domenii – adaptate, totuşi, nivelului de înţelegere a partenerului, să nu-l speriem de la început. Adică, nu-i vorbim de Enescu, atunci când pricepem că persoana îl adoră pe Copilu Minune… Ba chiar ne arătăm încântaţi de desăvârşitul gust artistic al respectivului (sau respectivei, că nici ele nu sunt ferite de astfel de boli…). Totuşi, nu strică să amintim de vizita la galeria de artă – fără a insista asupra faptului că ea a fost unică şi, mai ales, întâmplătoare –, iar cele câteva versuri din vestita poezie a şi mai vestitului Poet (memorizate special pentru astfel de întâlniri) vor avea un efect scontat! Eventual, la una din aceste prime întâlniri, vom apela la tot felul de „ajutătoare” (de la ciocolată la… Viagra…) să dovedim că persoana respectivă îşi va irosi degeaba timpul căutând mai departe ceea ce Soarta i-a adus alături: jumătatea promisă!

Şi iată, aşa se întâmplă ca două persoane să păşească pe acel drum spinos şi riscant care duce undeva, între rai şi iad, fără a se cunoaşte prea bine unde. Acolo unde ai avea nevoie de un partener care să-ţi dea mâna la greu, care să-ţi ţină piciorul să nu cazi, care te îmbărbătează, care îţi cere ajutorul în clipe grele, care te bucură cu un râs şi un cântec, care îţi mulţumeşte pentru floarea culeasă de pe marginea cărării – te poţi trezi că păşeşti singur. Că partenerul de drum este un necunoscut. Asta pentru că cele mai bune bucate le-ai pus pe masă la început, iar pe drum ai început să scoţi resturile…

Aceste resturi nu sunt deloc frumoase. Ce-i mai rău, ele sunt întotdeauna comparate cu bucatele de la aperitiv. Unde este persoana atentă, curtenitoare, înţeleaptă, plină de sensibilitate, vervă, spirit? Unde este bucuria cu care îţi ieşea în faţă, mirosind curat, transformând fiecare întâlnire într-o sărbătoare? Unde este antreprenorul de succes, omul harnic, inteligent, cult, având aceleaşi preferinţe artistice ca şi tine? Cum de se dovedeşte a fi un pigmeu cu suflet mic şi urât, plin de ranchiună şi speranţe neîmplinite, dar orgolios, răzbunându-se pe cei mai slabi pentru plecăciunile făcute celor mai tari…? Cum de, în loc de flori şi zâmbete, ne dă indiferenţă şi jigniri, iar admiraţia se îndreaptă spre alte persoane?… Singurul sentiment care mai poate încape în sufletul pustiit s-ar putea reduce la: „Ce dezamăgire!?” („Merde!”, cum ar zice canadianul…)

Să nu se creadă că cei ce vin la început cu cele mai bune bucate sunt neapărat de sex masculin, iar cei dezamăgiţi sunt neaparat cele de sex feminin. Vorbesc în general despre noi, oamenii, printre care mă număr şi eu, dacă îmi permiteţi… Şi, cum am zis la început, nici eu nu sunt posesorul adevărului. Omul nu crează adevăruri, ci le descoperă.

Soluţia este evidentă: să nu punem cele mai bune bucate pe masă de la început. Să punem, atunci, resturile? Nici vorbă! Să punem ce avem, atâta tot. Hrana pe care o avem şi vrem s-o împărţim cu partenerul trebuie să ţină o viaţă. Este hrana de drum lung – dacă vrem ca drumul să dureze până la capăt. Dar dacă persoana nu va fi impresionată de ceea ce îi punem în faţă de la început? Ei, şi? Nu a fost să fie. Nimic nu se întemeiază pe minciună – decât, în extrem de rarele cazuri când putem întoarce minciuna în adevăr. Uneori este posibil, dragostea este capabilă de astfel de minuni! Dar să nu ne bazăm pe asta. O persoană care are nevoie să fie minţită pentru a ne accepta în preajma ei nu va accepta mai târziu ceva mai puţin decât am lăsat-o să-şi imagineze de la început. Şi îşi va căuta partenerul în altcineva, care îi va da bucate mai bune decât suntem noi în stare…

Atunci, să acceptăm ideea că nu vom avea parte de fericire? Depinde. Dacă prin „fericire” înţelegem să avem un partener după care întoarce capul toată comunitatea (pentru înfăţişarea fizică, avere, rang social, succes profesional…), atunci este posibil să nu fim „fericiţi” niciodată. Dar dacă prin „fericire” înţelegem să avem un partener care întoarce capul după noi, toată viaţa, pentru ceea ce suntem, arătându-ne faţa pe care sclipesc ochii limpezi şi plini de dragoste şi nu ceafa mândră şi arogantă, poate vom cunoaşte adevărata fericire. Şi fiecare oră, zi, an, petrecut alături, ne va face să ne împărtăşim din cele mai bune bucate, fără a regreta nimic, bucurându-ne de faptul că am cunoscut acea fiinţă promisă de Dumnezeu, jumătatea noastră, pentru care lăsăm părinţii pentru a ne întregi. Vom fi întregi, vă rog să mă credeţi…

De ce toată această vorbărie despre nunţi şi bucate? Pentru că am schimbat păreri cu doi români (bineînţeles!) care abia se întorseseră din vacanţa petrecută, de fiecare dintre ei, în Ţară (bineînţeles!). Una susţinea că, spre sfârşitul vacanţei, abia aştepta „să se întoarcă acasă”. În Vancouver, adică. Iar cealaltă, abia urcată în avionul de Vancouver, aştepta cu nerăbdare „să se întoarcă din nou acasă”. În România, adică.

Ce îi poate face pe cei doi români să perceapă atât de diferit cuvântul „acasă”? Întrebat, primul mi-a indicat din nou corupţia din Ţară, mitocănismul, murdăria, sărăcia morală şi spirituală, spulberarea speranţelor, polarizarea societăţii în foarte bogaţi (câţiva) şi foarte săraci (cei mai mulţi)… Cea de-a doua mi-a vorbit despre dorul pe care viaţa îndestulată de aici nu-l poate umple. Dorul de cei dragi, de „lunca cu florile”, de răsăritul soarelui din mare, de mirosul de fân proaspăt cosit şi de stână, de creştetul munţilor iţindu-se din neguri, de toaca de la Agapia şi de hămăitul câinilor prin sat, după căderea serii… Cum se poate reprezenta aşa ceva în parai? Cum te poate face praful uliţei, sau răutatea oamenilor, să nu vezi aşa ceva? Ce l-o fi făcut pe Poet, devenit orăşean get-beget, să şoptească: „Sara pe deal, buciumul sună cu jale…”?

Inima mă îndemna să îi dau dreptate celei de-a doua persoane, deşi înţelegeam motivele expuse de prima. Ca mulţi dintre noi – ca majoritatea, de fapt! – şi ea plecase de acasă din motive egoiste, dar aşa de uşor de înţeles. Viaţa este scurtă, trebuie trăită cât avem timp. Ubi bene, ibi patria… Datoria mea este în primul rând faţă de mine şi de propria-mi familie, „patria” este un concept pe care nu-l accept şi care mă lasă indiferent! Şi totuşi… Şi totuşi, de ce nu suntem întrutotul fericiţi în noua patrie, dacă am luat această decizie de a ne resădi în pământ străin? Ce ne trage spre origini? Să fie ceva care este deasupra patriei, deasupra simţământului de „bine”, de „împlinire”?

Atunci mi-am adus aminte de cuvintele simple, spuse de cineva: „Bine este unde-mi este dragostea.” Chiar mai mult: „Numai lângă ea mă simt acasă!” Serbând deja nunta de argint împreună, împărţind între ei cele mai bune bucate, ca în prima zi. Mâncând hrana de drum lung, fie că este măgăligă cu mujdei, fie că este friptură de curcan. Mâncând cu aceea unică lingură, sau din platou de porţelan… Când, întrebaţi dacă vor să emigreze în Canada, s-au uitat uimiţi unul la celălalt şi au dat, indiferenţi, din umeri. Ce contează unde trăim, dacă trăim împreună? Pe urmă şi-au amintit de celelalte relaţii – am încercat să găsesc un plural la „dragoste” şi nu am reuşit – cu cei din jurul lor: prieteni, vecini, rude… Este ceva care poate înlocui dragostea? Să lase copiii de lângă ei pentru copilul din Canada? „Ce zici?”, a întrebat el, cu grijă. „Cum zici tu…”, i-a răspuns ea, ştiind că el va lua decizia care o va bucura. Şi el a spus, liniştit: „Stăm acasă!” Liniştit, dar definitiv. „Dar la noi e mai bine!”, a insistat fata venită din Canada. Atunci el a pronunţat acele cuvinte amintite mai sus, în timp ce nevasta îl ţinea de mână, încuviinţând zâmbind. Bine este acolo unde este dragostea!

Ce folos că am ajuns pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu şi de mâna omului – alţii decât noi şi moşii noştri! – dacă nu găsim dragoste? Ce folos avere, rang social, carieră, când două treimi din familiile de români ajunse aici au divorţat, sunt în prag de divorţ, sau acceptă căsnicia drept o cruce de cărat? Când copiii ne părăsesc înainte încă de a-şi fi părăsit casa, când prietenii ne părăsesc pentru fleacuri, când noi înşine părăsim pe toţi şi toate? Când nu avem încredere să ne legăm de alţii, din teamă să nu găsim în ei aceleaşi gânduri murdare pe care le avem noi înşine? Când viaţa pustie ne este împărţită între serviciu, curaţat casa, îngrijit maşina – şi TV?

Bine, bine, veţi spune, dar ce au toate acestea cu acele „culori” pomenite în titlu? Au. Pentru că toate aceste cuvinte – sunt sigur că vor trezi zâmbete superioare din partea multora, furie, indiferenţă, acuzaţii de „filosofie de doi bani” şi de referiri cinice la „cei ce nu dau exemple rele doar pentru că nu le mai pot da” –, mi-au venit în minte ascultând un cântec, nici măcar aşa de nou. El zice:

 

But I see your true colors

shining through.

I see your true colors

and that’s why I love you,

so don’t be afraid to let them show,

your true colors.

True colors are beautiful

like a rainbow

 

Aşa e, nu vă fie teamă să vă arătaţi adevăratele voastre culori, adevăratul vostru „meniu”. Ele sunt întotdeauna minunate acelei persoane destinată vouă de la Facerea Lumii. Numai aşa o veţi găsi – şi atunci veţi fi ACASĂ! Întotdeauna. Oriunde…

 

 

Cuvântul Redactorului:

 

Mărturisesc că această conferinţă m-a ameţit de tot. Proful a amestecat tot felul de concepte: nunţi cu vin şi hrană de drum lung, culori cu poteci prăpăstioase… Şi nu a reuşit să mă lămurească: am făcut bine că am venit aici? Având în vedere că nici prin cap nu-mi trece să mă întorc în România, sunt aproape sigur că nu. Desigur, după experienţa de anul trecut, e destul de greu să îmi mai caut nevastă în ţară. Prima soţie zicea că cică i-am înşelat speranţele…

Domnul pastor a fost mult mai tranşant. El a criticat hotărât „bagatelizarea conceptelor sfinte creştineşti” şi „lipsa evidentă de respect faţă de Domnul nostru Iisus” a aşa-zisului profesor. Când l-am întrebat însă despre hrană şi culori, tot ce a putut să-mi spună a fost: „Femeia să-şi cunoască locul! Să mânce ce i se dă.”

 

 

 

 

 

 

 

Din  vol. Nick Sava, Fericirea de Dincolo, Tehnopress, Iaşi, 2008

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply