Nick Sava – Cadoul

Salvador Dali The Persistence of Memory
Explozia care a avut loc la Laboratorul de Cercetare de Tehnologii Noi (New Technologies Research Laboratories – NTRL), în zorii zilei, a distrus nu numai laboratoarele cu toţi lucrătorii (cercetători, asistenţi, personal auxiliar şi gărzi de securitate) aflaţi la lucru în acel moment, ci şi o mare parte din orăşelul învecinat. Pierderile materiale se puteau calcula, pierderile de vieţi omeneşti se ridicau la cifra de 2376 de persoane – dar pierderile ştiinţifice erau incalculabile. Cercetările erau diverse, dar extrem de importante. De la tehnici de vîrf în diferite domenii pînă la idei şi teorii de la care Omenirea spera la un salt spre viitor. Se spunea că acolo se fac cercetări (relativ secrete) asupra OZN-urile descoperite pe Pămînt, asupra resturile unor vizitatori extratereştri, dar şi tehnologii care ar fi permis călătoriile omului în Cosmos. Şi, printre ele, o dezvoltare fără precedent a tehnicii clonării.
Întîmplarea face ca tocmai unul din cei mai cunoscuţi (mai puţin publicului larg, dar cercurilor ştiinţifice) cercetători în domeniul Clonării să fi scăpat, printr-o adevărată minune, catastrofei. Dl. Prof. Dr. Ishmael Daniil Abramovici, unul dintre cei mai dedicaţi cercetători, care nu lipsise o zi, nici măcar în weekenduri, de la Laborator sau de la Universitate, lipsise în acea dimineaţă! După catastrofă stătuse închis, retras de publicul care ar fi dorit să-i stea alături, mai bine de o săptămînă, refuzînd orice contact atît cu prietenii, membrii familiei, oficialităţile, membri ai lumii ştiinţifice – şi, bineînţeles, Presă. Singura persoană care fusese acceptată în preajma lui era Mr. Robert Bob MacClure, secretarul lui, tînăr doctorand la Universitatea din Minnesota, unde dr. Abramovici, propus pentru un premiu Nobel în Fizică, era şef de catedră.
Mă număr printre prietenii apropiaţi ai lui Bobmac – aşa cum este el poreclit în cercul relativ restrîns de prieteni. Suntem vecini, din două mici orăşele din Dakota, deseori am jucat baseball şi football împreună – deşi, ca adversari -, în echipele liceelor în care învăţam. Am ajuns împreună la Twin-Cities Universitatea din Minnesota, unde am locuit cinci ani în acelaşi cămin, fiind colegi de cameră. În timp ce el era student la Science (Fizică), eu eram student la Arts (Jurnalism). După absolvire, el a continuat să lucreze ca asistent al Marelui Abramovici (aşa îi spunea Bobmac), în timp ce eu am lăsat doctoratul pe mai târziu, reuşind să prind un job la NYT – corespondent pe zona Preerii Nord – şi la ziarul local, The Pioneer Press din Saint Paul. Deci, continuam să locuiesc în Twin City (e drept, în Saint-Paul), să colind statele de nord (la graniţa cu Canada) şi să mă întîlnesc, cît de des puteam, cu Bobmac. El se împărţea între Universitate şi Laboratoare – situate undeva în sudul statului, pe lîngă Duluth.
Bineînţeles, Catastrofa a ţinut prima pagină a mai tuturor jurnalelor locale şi naţionale. Am scris şi eu ceva, mai mult din auzite – pînă cînd şeful de la Pioneer, care mă cunoştea mai bine, mi-a amintit că auzise că mă număr printre apropiaţii secretarului lui Abramovici. Cel care, în acel moment, era singurul primit în anturajul doctorului. Nu am avut încotro şi am pornit să-l caut pe Bobmac, cu sentimentul unui jefuitor de morminte. Nu spun prin ce situaţii am trecut pînă am reuşit să mă întîlnesc cu el, fără a-i lăsa impresia că-l caut doar pentru a-l trage de limbă. Realitatea este că chiar voiam să fiu alături de el în acele clipe tragice. Cred că în final i-am jurat că tot ce voi afla de la el va rămîne între noi, nu va fi publicat.
Ne-am întîlnit într-o mică ceainărie ceiloneză, loc în care deseori ne petreceam serile. Abramovici, ca şi Bobmac, locuiau, de la Catastrofă, în Minneapolis. Bobmac era tras la faţă, slăbise, mi s-a părut că părul îi albise uşor la tîmple. Avea ochii obosiţi, cu cearcăne mărite de ochelarii cu ramă de baga, pe care îi purta permanent – ceea ce îi dădea un aer de seriozitate. Deşi încă nu împlinise 28 de ani, arăta deja ca un profesor universitar la anii patruzeci.
După o introducere mai lungă, în care am reuşit să-i transmit solidaritatea cu el şi Big Ab în clipele lor grele – şi un pahar dublu de burbon cu gheaţă -, am ajuns totuşi la Catastrofă.
– Cum s-a întîmplat ca Big (aşa îi ziceam, fără pic de ironie, lui Abramovici) să nu fie la laborator?
– Cred că e vina mea. El venise să verifice nişte cercetări făcute de mine – nu intru în detalii, nu are importanţă – şi ne-am lungit pînă tîrziu în noapte. Big Ab era obosit, s-ar fi dus să se culce cîteva ore înainte de a pleca spre Duluth – drum de vreo 2 ore. I-am zis să stea liniştit, să se culce la mine, aveam să îl duc eu cu maşina în zori. Cînd colo, maşina mi-a făcut fiţe, nu a pornit imediat. Am chemat un atelier să mi-o repare şi am plecat mai tîrziu, pe la 7. El era de obicei în laborator la ora asta… Cînd mai avem vreo jumătate de oră de drum, am auzit explozia. De fapt, cred că mai curînd am simţit tresărirea pămîntului. Pe urmă au început să treacă pe lîngă noi maşini de pompieri, salvări, pe deasupra elicoptere… Am ştiut că se întîmplase ceva, am accelerat. Dar pe urmă am fost opriţi de Poliţie. Spre Sud se ridica fumul. Acum ştiam deja că se întîmplase ceva la Lab. Nici n-am mai ajuns acolo, c-a trebuit să ne întoarcem. Cînd am ajuns în Minneapolis, am aflat ce se întîmplase. Big Ab s-a încuiat în casă.
– De ce?
– Are un cumplit sentiment de vinovăţie. Toţi colegii lui  sunt morţi, doar el e în viaţă. Dacă ar fi fost la job, ar fi fost şi el mort, cu ceilalţi.
– Asta ar fi ajutat la ceva?
– Nu, desigur, nu. Dar în astfel de momente, mintea o mai ia razna. Mai e un motiv care îl face să se simtă vinovat. Crede că şi el a contribuit la „pogorîrea pedepsei”. Aşa îi spune.
– Ce fel de pedeapsă? Despre ce vorbeşte? Făceau cercetări ilegale, imorale?
– Poate că da. Uite, ce ştii tu despre Clonare?
– Ceea ce ştie toată lumea. Doly – parcă aşa îi spune oii clonate. Stemuri, chestii de astea. Ce scriu ziarele. Genii clonate…
– Ce crezi despre toate astea. E moral să re-creezi o fiinţă?
– Ştiu eu? Cred că a clona un animal nu-i mare lucru. O oaie e o oaie – pînă la proba contrarie. Cred că o pulpă de miel clonat are acelaşi gust ca şi una de miel din Noua Zeelandă – dacă e hrănit la fel. Mie nu-mi place carnea de miel – m-am strîmbat eu. Pe faţa lui Bobmac alunecă o umbră de zîmbet.
– Nici mie. Dar de om?
– Nici pulpa de om nu-mi place, glumii eu mai departe. Vrei să spui că se poate clona un om? Am revenit serios.
– Desigur. Se pot clona embrioni. Puşi în pîntecul unei femei, vor ieşi clone. Clona lui Mozart!
– Uite, eu nu cred că o clona va fi exact originalul.
– Şi ai dreptate să crezi asta. O persoană matură este rezultatul mai multor factori. Mediul familial, mediul social, educaţia… Chiar perioada istorică, locaţia geografică… Un Mozart născut în America zilelor noastre, într-o familie săracă din Preerii, greu de crezut că va scrie părţile rămase nefinisate ale Requiemului. Probabil nu va fi muzician, nici vorbă să fie virtuoz şi mare compozitor. Poate talentele lui, dacă va avea vreunul, se vor manifesta în economie, arhitecură, sau pur şi simplu cooking. Cine mai ştie? Sigur, nu fotbalist – Mozart era un tip destul de firav şi nu prea înalt.
– Şi atunci de ce toate aceste discuţii? Din cauza Bisericii?
– Probabil. Creaţia nu poate fi decît a lui Dumnezeu. Dacă nu e a lui, atunci e a Diavolului…
– Crezi asta? Ştiam că el este dintr-o familie de baptişti destul de credincioşi.
– Nu are importanţă ce cred eu. Poate nu asta e problema, clonarea unui om de geniu. Decît un ucigaş, mai bine unul de geniu. Asta nu înseamnă că această clonă nu va putea ajunge şi ucigaş, în anumite condiţii. Depinde de mediu, ţi-am spus. E vorba mai mult de organe, de grefe.
– Astea ce mai sunt?
– Clonarea unor organe. De exemplu, a unui picior. Dacă ai părţi omeneşti perfecte, mai ales clonate de la persoana în cauză, va fi mai uşor acceptată grefa.
– Se poate?
– Nu chiar, rîse el cu destulă amărăciune, totuşi. Clonarea unui picior nu ar fi prea dificilă – dar aducerea lui la mărimea necesară, da! Ar trece ani de zile, poate chiar două decenii, să zicem, timp în care cel ce îl aşteaptă ar îmbătrîni. Timpul nu poate fi oprit în loc.
– Nici grăbit?
– S-a încercat. Rezultatele nu sunt încurajatoare… zise el, vag. Dacă nu ar fi fost fizician, ci biolog sau medic, aş fi bănuit că în această direcţie se desfăşoară cercetările lui. Dar ce zici de clonarea unor… obiecte?
– Asta cum mai vine? nu am înţeles eu. Pui sămînţa de masă şi creşti o masă? Imaginea mă făcu să pufnesc în rîs.
– Mda, nu chiar aşa. Dar dacă ar exista o maşină care să… cloneze o masă? Ca un fel de printer. Bagi în memoria ei ce tip de masă vrei: dimensiuni, material, finisaj – şi ea îţi „printează” acea masă.
– Nu am mai auzit de aşa ceva, am spus sincer. La aşa ceva lucrai tu? Bobmac dădu din cap – nu prea bucuros, mi se păru. Se poate?
– Din păcate, da. Pînă de curînd.
Mi-am prins fruntea în palme, cugetînd. Pe urmă am zis, cu certitudine:
– Pînă la Catastrofă!
– Da. Obţinusem deja rezultate… încurajatoare. De aceea şi continuam cercetările cu atîta intensitate. Vroiam să ieşim public cu rezultatele noastre.
– Şi ce era rău?
– Rău era că uitasem legea de bază a termodinamicii: „Nimic nu se crează, nimic nu dispare, totul se transformă”. Fizicieni. Unii propuşi pentru Nobel! Cum să nu se ascundă Big Ab de ochii lumii?! Ar trebui toţi să ne ascundem – noi, cei ce am scăpat cu viaţă!
– Ce are Legea cu Clonarea?
– Termenul este prea exact. Ştiinţific, maşinii îi spuneam Multiplicator. Chiar asta făcea, era ca un multiplicator de imagini, un printer. Pui imaginea în memorie – maşina îţi va face o copie, sau zece, sau o mie… Aşa vedeam şi noi Multiplicatorul. Puneam în memoria lui imaginea 3D şi toate datele şi ea „printa” – crea deci – o masă copie, două, zece, o mie… Mese pentru toată populaţia! Asta o spuse cu o imensă ironie.
– Mda, ar fi fost bine, am zis eu.
– Bine? Ar fi fost grozav! Nu mai trebuia să tăiem pomii, nu? Cînd au aflat la ce lucrăm, ecologiştii au sărit cu nişte finanţări imense. E drept, industriaşii erau mai puţin bucuroşi. Îţi poţi închipui: fiecare familie din America, să zicem, ar fi avut un astfel de Multiplicator acasă. Vroia o farfurie? Pac, făcea o farfurie. Vroia un pat? Pac, făcea un pat. Vroia un Picasso? De ce nu? Poate un lingou de aur, nu?
Îmi dădeam seama că ceva nu prea mergea în această treabă…
– Problema era mai mult socială. Nimeni n-ar mai fi trebuit să muncească. Nimeni nu mai avea neoie de bani. S-ar fi creat alte relaţii, alte valori. Raiul pe pămînt! Din nou acea ironie muşcătoare…
– Da, e clar, asta e greu de imaginat, am spus.
– Nici nu e adevărat. Doar tîmpiţii cred în astfel de imaginaţii… De unde vine masa? De unde vine lemnul? De unde vine aurul? Imaginea printată ştim de unde vine: de la tonner. Se termină tuşul – gata şi copiile! Nici chiar alchimiştii nu au ajuns la o asemenea idioţenie. Ei visau Piatra Filosofală: o produceau din diferite ingrediente – sperau ei – şi o puneau în plumb, transformîndu-l în aur. Doar şarlatanii „produceau” aur din văzduh! Iar noi ne bucuram că produceam… apropos, nu produceam mese… fără să ne întrebăm de unde vine acel material. Cînd te gîndeşti că un idiot, adjunctul lui Big Ab, vroia să „copieze” un tank Sherman de 72 tone! 72 de tone de oţel! Şi nimeni, nici măcar Big Ab nu a pufnit în rîs la această propunere.
Mi-am dat seama că de data asta Bobmac pusese mult mai puţin respect în porecla mentorului lui.
– Şi chiar, de unde material?
– Chiar şi  Big Ab a început să se întrebe. Mă pusese pe mine şi alţi colegi să mergem pe această pistă. De unde? Tot felul de teorii… Pînă la urmă, într-o clipă de frustrare, am zis „La naiba, dintr-o Gaură Neagră!”. Big Ab s-a uitat la mine curios şi a spus: „cred că ai dreptate. Rămîne să vedem: cum?” Asta nu am mai apucat-o…
– Deci, e adevărat? Credeam că glumeşti.
– Da, cred că e adevărat. O luam din Gaura Neagră. De fapt, se pare, de la Alţii, prin Gaura Neagră. Se pare că au încercat să ne avertizeze. Big Ab îşi aminteşte de o imagine, primită chiar pe cînd pleca de la laborator. Nu a apucat să o cerceteze, dar crede că era un avertisment. Un ultimatum, chiar. E sigur că cei de la Lab au continuat să multiplice peste noapte. Şi, în zori, au primit… Cadoul.
– Ce fel de cadou?
– Cine mai ştie? Poate o bombă – dacă Ăia gîndesc ca noi. Poate un alt tip de armă. Poate chiar o fărîmă de antimaterie… Ceva care să ne înveţe minte să ne mai jucăm cu lucruri pe care nu le înţelegem.
Nu am mai continuat discuţia. Ştiam amîndoi că acest Cadou otrăvit nu ne învăţase minte. Că e în firea noastră, a oamenilor, să căutăm să obţinem lucruri materiale, chiar interzise, dacă asta ne poate îmbogăţi fără muncă. Vom uita despre Catastrofă, vom căuta justificări – pe care le vom şi găsi – şi vom continua cercetările. Pînă cînd, un alt cadou va sosi din Spaţiu…

 

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply