Nick Sava – În Zonă din vol. Povestiri fantastice

 

Henri Rousseau -The Virgin Forest

Profesorul Michael B. Schroderer Jr., cunoscut de mai toţi colegii lui drept Mike „Bottleneck”, nu arăta deloc a explorator. Înainte de a mă întâlni cu el, mă informasem temeinic asupra activităţii şi, în parte, asupra personalităţii lui. Un coleg, care îl însoţise în urmă cu mai bine de un deceniu într-o expediţie în Zonă, îmi atrăsese atenţia:
„Vezi, nu lăsa ca aparenţele să te înşele. Nu uita niciodată că e unul din cei care au vizitat cel mai des Zona. Nu degeaba i s-a dat porecla pe care o are – şi de care, în Zonă, dar numai în Zonă, e foarte mândru. A fost, încă din tinereţe, pe când juca în echipa de fotbal a liceului, folosit în cele mai grele momente. Atunci când totul părea pierdut. Şi Mike reuşea întotdeauna să se strecoare din situaţia grea, ieşind cu bine de partea cealaltă. Asta, în ciuda faptului că figura lui destul de sfrijită te-ar face să crezi cu totul altceva. O să vezi, acum e parcă mai înalt, parcă mai slab, parcă mai cocoşat decât în tinereţe. Iar ochelarii cu ramă din sârmă de titan îi dau un aer de şoarece de bibliotecă. Ei da, e şi aşa ceva, cred că mai tot timpul când nu e la clasă – ceea ce rar se întâmplă -, sau nu e în Zonă – ceea ce se întâmplă parcă mai des decât la alţii -, e în Bibliotecă. Sincer, mă mir că a acceptat să te întâlnească. I-ai fost student?”
Nu, nu-i fusesem. Nu era lucru uşor să reuşeşti să îi fii student. Era profesor la unul din cele mai importante colegii ale Universităţii noastre, ea însăşi una din cele mai prestigioase din ţară – fără a fi totuşi una cu greutate în lumea politică, financiară sau a magistraţilor. Dar toţi ştiam: dacă vrei să ajungi, măcar o dată, în Zonă, e musai să fii student al colegiului din Preston. Şi, mai ales, să îl ai pe faimosul Mike „Bottleneck” Schroederer profesor. Eh, nu am avut această şansă… Aşa că a trebuit să mă mulţumesc să devin jurnalist. Un jurnalist poate ajunge oriunde, din jungla amazoniană până pe câmpurile de luptă din Pakistan sau Tadjikistan. Şi, de ce nu?, poate chiar şi în Zonă.
Aşa că am rămas extrem de uimit (şi bucuros) cînd, la solicitarea mea de a mă întâlni cu dl. Profesor Mike Schroderer „pentru un extrem de scurt interviu”, am primit un mesaj destul de laconic din partea secretarei lui: „mâine, 1.00 PM, Cactus”. Ei da, iată-mă, încă de la 12 jumate, în „Cactus” – barul de zi situat în Campus. Cu preţuri prohibitive studenţilor de rând – ba chiar şi celor din familii mai bune. În care eu nu intrasem până în acel moment niciodată.
Profesorul a fost mai mult decât punctual: a apărut cu vreo cinci minute înainte de ora întâlnirii. Venea, probabil, direct de la vreo oră de curs: îmbrăcat cu pantaloni necălcaţi, pulover pe gât, o geantă barosană în mâna dreaptă, subţire şi înalt, puţin aplecat înainte – păşind totuşi cu paşi mari, rapizi. M-am ridicat şi l-am salutat curtenitor.
„Hrm, tu eşti, deci, Basil? Basil Halloway. Ţi-am citit reportajele din Kîrkîstan. Ai talent. Şi curaj.!
M-am înroşit de plăcere. Eram, într-adevăr, mândru de acea serie de reportaje. Măcar atât, după mizeria mâncată pe-acolo…
„Nu a fost nevoie de curaj”, am recunoscut eu. „Războiul nu a început. Nici nu cred să înceapă…”
„Hrm. Aş zice că ai simţit corect pulsul situaţiei în zonă. Nu, nici eu nu cred că se va deschide un nou front. Rezervele de carburanţi sunt pe terminate… Nu îşi pot permite. Ei da, dacă vor pune mâna pe câmpurile petroliere din Tadjikistan, poate… Dar eu nu cred. Ce bei?”
„Apă”, am rcunoscut eu. Chiar şi un pahar de sifon, la Cactus poate costa cât un rye prin alte baruri…
„Bun. E bună apa! Nu te uita că e scumpă. Ei sunt printre puţinii care au Sticle de 5 litri.”
Am rămas uimit. Ei da, atunci merita fiecare cent plătit! Auzisem de faimoasele „Sticle de 5 litri”, desigur, deşi mulţi credeau că ele sunt doar poveşti. Dar cine putea şti mai bine despre ele, dacă nu Mike – cel ce le-a descoperit, de fapt?
Profesorul s-a aşezat la masă, lateral, cu faţa spre geam, privind spre terasa umbrită de pomi. Era primăvara târziu, anul universitar urma să se termine într-o săptămână.
„Deci, trebuie să mulţumesc editorului că mi-a publicat articolele, altfel nu vă întâlneam…”
„Hrm. Nu se ştie… Puştiulică, eu te privesc încă de când ai ratat examenul. Mi-a atras atenţia combinaţia interesantă de inteligenţă şi oximoronic… De necrezut! Dar aşa eram şi eu pe vremea ta, hehe.”
M-am înroşit. Ştiam la ce se referă, nu îmi făcea plăcere să îmi amintesc. Ei, dacă nu mi-aş fi pierdut noaptea cu Liz, dacă nu aş fi băut dimineaţa un pahar mare de rye „ca să mă dreg”, dacă nu aş fi acceptat o ţigară de la un coleg, deşi mă lăsasem de fumat de vreo doi ani… Dacă. Aşa, am avut tot timpul examenului senzaţia că mă târăsc prin junglă, în smack până la coapse, cu jivine veninoase căzându-mi după ceafă, odată cu picăturile de umezeală de pe frunzele copacilor ce acopereau cerul ca o boltă continuă… Mă rog, exact cum văzusem prin filme că ar fi o junglă. Până acum, m-a ferit Soarta de aşa ceva!
„Hrm… Deci, vrei să afli despre Zonă. Ce vrei să ştii?”
„Păi… Se spun multe, se scriu multe. Care este adevărat?”
„Aha! Adevărul! Păi, băieţică, cine vrea să afle adevărul? Adevărul este cel mai banal şi mai plicticos lucru. Puah! Mi-e scârbă numai când mă gândesc la el.”
„ E chiar atât de rău?”
„Hrm. În Zonă? Nuuuu, nici vorbă! Cine zice că e rău, minte.”
„Atunci, cum e?”
„Nu-ţi spun? Plicticos al dracului!”
„Atunci, de ce nu se dă drumul vizitatorilor? Nu cred că ar muri cineva de prea mult plictis. De exemplu, eu, cred că aş rezista…”
„Hrm. Păi, noi protejăm Zona, nu dobitocii care ar vrea să o calce în picioare. E o chestie unică, mă şi mir de ce s-a lăsat descoperită. Eh?” Mă privi iscoditor, dintr-o dată. „Oare ce interes are?”
„Zona?” am întrebat eu, cam încurcat.
„Desigur, nu despre Zonă vorbim?”
„Vreţi să spuneţi că Zona a venit în întâmpinarea dorinţelor noastre? Că e… gânditoare? Are voinţă proprie?”
„Hrm. Ţi-am zis că ai inteligenţă. Numai de ai folosi-o cum trebuie, când trebuie… Ei, nu chiar aşa. De fapt, nu ştim nimic despre ea.”
„De aceea am şi cerut să vorbesc cu dumneavoastră…”
„Spune-mi Mike. Da, ştiu, ştiuuuu: tipul care ştie TOTUL despre Zonă. Care a fost de zeci de ori în Ea – şi s-a întors de fiecare dată. Blablabla. De ce nu m-aş fi întors? Nici eu nu mor de plictis – am trecut prin lucruri mai rele!”
„Dar sunt mulţi care nu se mai întorc. Doar nu au pierit… de plictis…?!”
„Hrm. Desigur. Nu, ei s-au rătăcit. Ori s-au lăsat momiţi.”
„De cine, momiţi? Zona e locuită?”
„De unde vrei să ştiu? Eu nu m-am rătăcit niciodată. Uite, eu cred că nici tu nu te-ai rătăci. De aceea am decis să mă întâlnesc cu tine.”
„Nu m-aş rătăci? De unde ştiţi?”
„Din poveştile tale de pe front. Eh, de pe frontul care nu s-a mai deschis. Ai tu acolo o întâmplare. Deşi abia o aminteşti, cred că te-a pus pe gânduri… faci aluzie la ea de vreo patru-cinci ori, dar pe departe, parcă ai atinge uşurel o rană durereoasă.”
„Nu a fost dureroasă” am zis eu, uimit că bătrânul profesor o intuise. Aşa e. Povestea nu mă părăsise niciodată din momentul când se întâmplase. O nelămurire, o taină care nu se lasă dezlegată, o melodie uitată. Stă în subconştient şi nu-ţi dă pace…
„Hrm. Nu trebuie să mi-o spui. E a ta. Dar nu te-a făcut să te rătăceşti. Nu, nu te-a făcut!”
„Ce legătură are ea cu Zona? Eu nu am fost niciodată în Zonă.”
„Dar unde crezi tu că e Zona? Eh?” Privirea profesorului era din nou cercetătoare, parcă îmi scormonea în craniu.
„Sincer, habar nu am. Nimeni nu i-a dat locaţia…”
„Desigur. Dacă vrem să o protejăm, trebuie să o ascundem. Şi unde o putem ascunde mai bine decât acolo unde nu o caută nimeni?”
„Aş zice că e chiar aici, în Campus” am spus eu, în glumă. „Aici sigur nu ar căuta-o nimeni…”
„Hrm. Da, nu ar căuta-o. Dar cum îţi imaginezi tu că ar fi Zona?”
„Nu pot să ştiu. Probabil ceva ca în Fraţii Strugaţky, nu? Sau ca în filmul lui Tarkovsky.”
„Aha, te-ai informat, văd. Ceva în care colcăie pericolele, în care orice piuliţă se poate transforma într-o bombă, orice muşuroi în vulcan şi orice păianjen în caracatiţă, nu? Dar în care poţi desoperi tot felul de gadgeturi care vor revoluţiona ştiinţa. Da, frumos.”
„Şi nu e aşa?”
„Băieţică, ţi se pare că eu sunt un fel de Tarzan? Un tip care poate sta o zi şi o noapte în „piftie” până-n gât, aşteptând patrula să plece? Care are în buzunar o „bâzâitoare” pe post de pistol? Cred că te uiţi la prea multe filme, hrm. Ai putea petrece timpul cu mai mult folos!” Acum privirea lui era mai degrabă mânioasă, decât cercetătoare…
„Nu, sincer, nici măcar nu am încercat să îmi imaginez cum stau lucrurile pe-acolo…”
„Rău ai făcut. Un exerciţiu mintal nu strică niciodată. O picătură de creativitate ajută vieţii, ca şi una de adrenalină. Mda. Aşa. Zona. Ţi-am zis, prin ea te poţi plimba tot atât de liniştit ca prin parcul Campusului. Ca prin crâşma asta. Bineînţeles, fără a găsi nimic într-o mie de ani!”
„Decât, poate, câteva sticle de 5 litri. Ca în crâşma asta, de exemplu.”
„Da, domnule” mă privi cu respect. „Aşa trebuie gândit! Un loc prin care poţi trece de o mie de ori fără ca absolut nimic să nu îţi sară în ochi. În care, celor mai mulţi, chiar nu le sare nimic în ochi.”
„Dar în care, unora le sare” îl completai eu. „Iar altora le sare prea mult, îi momeşte pur şi simplu!”
„Exact, exact. Da, dom’le. Aşa e Zona!”
„Totuşi, cum intră acei „momiţi” în Zonă? Ei de unde ştiu unde e Zona? Probabil li se arată unde este, nu?”
„Da, desigur. Unora le-am arătat chiar eu, recunosc. Hrm, mai greşeşte omul…”
„Dom… hm… Mike, haide să o luăm de la capăt, aşa nu ajung niciunde. Spune-mi una-alta despre Zonă. Nu şarade. Cum ai desoperit-o?
„Uite-aşa. Într-o zi mă plimbam, aşa, cam plictisit. Totul mi se părea extrem de adevărat şi, de aceea, extrem de banal. Desigur, vieţile noastre cu mizeriile noastre, cu crizele noastre, cu războaiele, crimele, nedreptăţile noastre… În care eu, tânăr pe atunci, îmi găsisem o nişă în care totul mi se părea depărtat şi de o importanţă relativă. Atunci m-am întrebat dintr-o dată: ce ar fi dacă totul – şi aici înţeleg totul! – nu este decât o aparenţă? Ce ar fi dacă banalitatea ce ne înconjoară este o mască? Dacă în spatele ei este cu totul altceva? Şi atunci am descoperit prima sticlă!”
„Aşa, pur şi simplu? Zăcea pe cărare, pe alee? O uitase cineva?”
Profesorul trecu peste ironia mea:
„Nu, mai banal. Cumplit, scârbos de banal. Mi-am scufundat sticluţa în apa fântânii să o umplu şi… aşa mi s-a schimbat viaţa. De fapt, ce ştii tu despre Sticlă?”
„Nimic. În general, zvonuri, poveşti… Nicio informare ştiinţifică. Nici măcar din partea dumitale.”
„Hrm, da. Ar fi şi greu să prezinţi, ştiinţific, un lucru pe care nu îl înţelegi. Deci, Sticla nu are o capacitate de 5 litri! Sau are cu mult mai mulţi litri. Ţi-am spus, prima Sticlă a fost micuţa sticluţă de jumate de kil, din plastic, pe care o port cu mine pe când mă plimb. Mi se golise, aşa că am umplut-o la prima fântână întâlnită. Pe moment nu mi-am dat seama. Am băut din ea, apa mi s-a părut parcă mai bună, mai răcoroasă, mai… apă. Când, mai târziu, am vrut să beau din nou din sticluţi – era plină! Am băut şi am privit-o: era plină. De fapt, să îţi spun un secret” scoase din geantă o sticlă din plastic de Pepsi de 500ml „asta e acea sticluţă. De atunci, sunt mai bine de douăzeci de ani de atunci!, beau din aceeaşi apă. E la fel de proaspătă, rece, bună, ca în prima zi.”
Am privit uimit la sticlă.
„Ţi-aş da să guşti din ea, dar nu are rost. Are acelaşi gust ca apa ce o bei” arătă spre paharul meu, pe jumătate gol. „Ţi-am spus, cei de aici au Sticle de 5 litri”
„De ce i se spune, totuşi, Sticlă de 5 litri?”
„Hrm. Păi, am observat că sticla rămâne mereu plină atâta timp cât o foloseşti chiar tu – cel ce o obţii. Dacă o torni în pahare, sau în alte sticle, vei obţine doar cinci litri de apă. E drept, indiferent de mărimea sticlei originale. Deci, Sticla de 5 litri poate avea, iniţial, un litru, doi – sau doar 330ml, ea va da tot 5 litri de apă în final.”
„De ce? De unde vine apa? E un izvor anume de unde se umplu sticlele?”
„Hrm, mai multe întrebări… La prima întrebare, răspunsul este: nu ştiu. Ca şi la a doua. La a treia, răspunsul este: nu. De la orice izvor din Zonă se poate umple Sticla, obţinând acelaşi tip de apă. Desigur, în anumite condiţii.”
„Desigur. Condiţii pe care nu le prea înţelegeţi…”
Mă privi cu simpatie, de parcă rostisem un mare adevăr. De o banalitate scârboasă, după expresia lui…
„Dar despre Pansamentul verde, ce ştii?”
„Chiar mai puţin decât despre Sticlă” am recunoscut.
„Hrm. Da. Şi pe ăla l-am descoperit tot întâmplător. Un accident stupid – în Zonă, accidentele nu pot fi decât stupide! Îmi dădusem cu toporul în picior, în stupizenia mea vroiam să tai nişte crăci, să îmi fac un foc de tabără. Te poţi gândi la un lucru mai stupid, în Zonă?” mă privi din nou cercetător. „Aşa. Zona mi-a plătit pe măsură: mi-am tăiat singur o venă. Neavând altceva la îndemână să pansez rana, să opresc sângele până când ajungeam la spital, am învelit piciorul cu o frunză lată, culeasă chiar din poiana unde hotărâsem să îmi fac campingul. Nu numai că sângele s-a oprit, dar rana s-a închis! Nu a rămas absolut nicio urmă. Parcă visasem. Dacă nu ar fi fost sânge pe tăişul toporului, în iarbă, pe cracul pantalonului – dacă nu ar fi fost tăietura în cracul pantalonului… Ei, pe urmă am făcut multe alte minuni cu astfel de „pansamente”. Am vindecat nu numai răni, ci şi fracturi, ulcere, răni miocardice, tromboflebite, chiar accidente vasculare craniene.”
„Aceste pansamente, deh, frunze, le găsiţi aşa, oriunde? E o plantă de un tip anume?”
„Nici vorbă. Ca multe alte lucruri din Zonă, poate fi cea mai banală plantă. Desigur, dacă are frunze mai late, e mai bine, dar poate fi orice. Odată am folosit, chiar, o frunză căzută dintr-un fag! Pot fi verzi, desigur, dar şi aurii, chiar veştede, căzute în toamnă.”
„Le poate găsi oricine?”
„Eh, asta e întrebarea! Nu. Unii le pot găsi, alţii nu. Trebuie să crezi!”
„Să crezi, în ce? În Zonă?”
„Într-un fel. În posibilitatea existenţei unei Zone. De fapt, am încercat să o găsesc în diferite locuri. Cu timpul am dezvoltat o anumită… afinitate faţă de astfel de… puncte. Simt locul unde poate fi, unde a fost sau va fi, o Zonă.”
„Cui i se datorează existenţa?”
„E mai încurcat. Precis, Naturii. Nu, nu sunt ecologist, iar filme gen Avatar nu mă mişcă în mod deosebit. Dar cred că Pământul este o fiinţă vie. Şi, dacă e, de ce nu ar avea şi ea, Geea, zone… de un anumit fel, genetice. De o sensibilitate mărită, unde se poate manifesta… Dar e necesar şi de participarea omului. O simbioză, deci. Dacă Omul simte o Zonă într-un anumit loc, Geea poate o va crea. Îmi vine să cred că strămoşii noştri întâlneau mult mai des şi în număr mult mai mare astfel de Zone.”
„Unde găseau Sticle de 5 litri sau Punga cu hrană?”
„Da, probabil. Sau ceva asemănător, pe măsura nevoilor lor.”
„Şi cum e cu „rătăcirea”, cu „momirea”?”
„Eh, intrăm în Zonă cu finţele noastre, bune şi rele. Şi uneori cerem lucruri… nepermise. Dorinţele noastre nu sunt întotdeauna compatibile cu dorinţele Geei… Da, poţi dori un purcoi de aur – şi îl poţi chiar obţine. Uneori, săpând în mijlocul cărării, la două palme de suprafaţă. Dar ce faci cu el? Eh? Să ştii, chiar şi în Zonă, totul se plăteşte. Plăteşte Geea, plăteşte Umanitatea sau plăteşti chiar tu. Nimic nu vine gratis – iar când pare a fi gratuit, are un preţ ascuns. Uneori, cumplit!”
Am privit şi eu pe ferestrele largi, ale barului, peste terasa umbrită, spre Parc. Mi s-a părut dintr-o dată mai plin de viaţă, mai verde, mai strălucitor. Apa din paharul pe jumătate gol, din care sorbeam acum destul de des – fără  a se goli! – avea un gust delicios.
„Hrm”, zise Mike Bottleneck, ridicându-se „ce zici, facem o plimbare prin Zonă?”
Fără teamă, m-am ridicat şi l-am urmat spre ieşire. Apa din pahar căpătase o strălucire ca de aur. Probabil, o rază răzleaţă de soare bătea în ea…

 

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply