Nick Sava –Animale inteligente Povestire fantastică

 

 Ponei la Eforie, foto: Nick Sava
Deseori, aparenţele înşeală. Uneori, ne lăsăm înşelaţi de ele din neştiinţă. Pur şi simplu, ne aşteptăm la cu totul altceva. Dacă nu aţi fost înşelat de vreo aparenţă, dacă nu ştiţi despre astfel de întâmlări şi vreţi să aflaţi mai multe, citiţi în continuare.
Totul a început dintr-o neînţelegere. Mircică Gugulan, patronul modestului jurnal Meduza „care vede totul şi îi împietreşte pe ticăloşi” – „vedea” într-adevăr, destule, dar nu prea „împietrea” pe nimeni, trăind mai ales din şantajul mascat numit „reclamă” – l-a trimis pe tînărul Costică „Vişinică” Vişnovieţki, jurnalist debutant şi destul de prost plătit, să afle „mai multe” despre „afacerile cu mani” pe care le desfăşoară nişte „tătari din bălţi” – „că tot eşti tu de neam de lipovean din Baltă”.
Vişinică tocmai vorbea la telefon cu Dona, „lipeala” lui din zona prostituatelor „prospătură”, fete de liceu abia intrate în tagma celei mai vechi meserii lumeşti. Dacă nu voia să o supere, n-o putea pune în aşteptare ori de cîte ori se trezea Şefu’ vorbind, chiar dacă fata nu avea nimic important de zis. Se plictisea şi ea…
Aşa se face că a prins chestia cu „tătarii”, chiar şi cea cu „bălţile”, şi şi-a zis imediat că nu va fi lucru uşor. Tătarii se ţineau între ei, erau închişi ca nişte scoici, mai ales cînd aveau ceva de ascuns – şi cine nu avea ceva de ascuns în zilele noastre? Nici nu erau deosebit de prietenoşi cu românii şi lipovenii – doar cu machedonii şi turcii se înţelegeau mai bine. Gîndind la toate acestea, fiind atent la sporovăiala Donei, ratase chestia cu… „anii”? Ce o fi vrut să spună Şefu’? Era destul de nervos Gugulan în ultima vreme, nu îi ieşise aşa cum plănuise daravela cu transferul containerelor – chestia devenise publică, se băgaseră pe fir cîteva jurnale mari, interveniseră şi oarece politicieni… Secaseră banii. Şi atunci ce să-ţi mai baţi capul? Well, se mai întîmplă şi dintr-astea, una peste alta un ziar trebuie să dea şi informaţii dacă vrea să-şi păstreze cititorii. Dar nu prea des…
Deci, Vişinică nu avu curaj să-l pună pe Gugulan să repete, ştia că-l apucau dracii. Parcă era vorba de ceva… banii? Panii? Anii?… Văzîndu-l pe Şefu părăsind redacţia şi profitînd că Dona se oprise să tragă aer în piept, o întrerupse:
„Auzi, tu ştii ceva despre… „panii”?”
„Panii? Asta ar fi ceva „domnule” în poloneză, parcă. Aşa vorbeau nişte clienţi…
Dona e fată deşteaptă. Deşi devenise curvă „de telefon” încă din liceu, îşi continuase studiile. Între timp, terminase Dreptul „la distanţă”(de profesori şi de carte, cum îi plăcea ei să spună). Dar avocată nu ajunsese, nu avea nici bani nici relaţii ca să intre în barou. Şi apoi, se obişnuise cu viaţa pe care o ducea: ieşeau bani frumoşi, era liberă mai toată ziua, începuse şi ceva codoşlîc cu fete mai tinere… Cînd o îmbătrîni, va vedea ce-o mai face…
„Nu cred”, îşi arătă împotrivirea Vişinică. „Ce să aibă tătarii cu poleacii?”
„Poţi să ştii? Panii… panii… poate „poney”?”
„Da, parcă aşa suna. Ăştia ce-s?”
„Cai. În engleză. Ponei. Din ăia mici, ca nişte jucării. Îi călăresc copiii.”
„Hm. Dar de ce nu a zis Şefu’ „ponei”? El aşa ar fi zis. Nu se prea are cu engleza…”
„Nici tu”, rîse Dona. Sunteţi de toată minunea. Jurnaliştii lui peşte fiert…
„Lasă că ne descurcăm…”
„Pe internet cum vă uitaţi? Acum, dacă nu ştii engleza, eşti mort. Băi, toţi bişniţarii din oraş ştiu engleza, ba şi italiana şi spaniola!”
„Că parcă tu ştii.”
„Şă ştii că ştiu. Toate curvele ştiu. Mă descurc, oricum. Ce crezi tu? Mai sunt unii care nu-s hupa-ţupa, le place să mai stea în poveşti… Oameni trişti, singuri, nu îi ascultă nimeni. Ce ştii tu?”
Aşa e, Dona ştia mai bine.
„OK, cînd ne vedem?”
„Ţi s-o fi făcut dor, te pomeneşti…”
„Sigur că da!”
„Mie nu prea, nu ai nimic deosebit. Mi-ajunge că vorbesc cu tine cînd şi cînd. OK, OK, ştii că nu sunt fată rea. Să văd şi eu cînd sunt liberă. Ştiu că nu prea ai bani… Cred că ţin, cumva, la tine, altfel nu văd de ce ţi-aş da, aşa, pe gratis. Nici măcar nu-mi eşti peşte. În fine… Pa!pa!”
Închisese. Şi Vişinică, uşor excitat de perspectiva întîlnirii cu prostituata, cînd o fi să fie, se întoarse spre problema dată de Şefu. Deci, tătari care se ocupă de cai, de ponei. Ce fel de afacere o fi asta? Ce bani pot să iasă de aici? Şi cum de-a intrat Şefu’ pe fir? Dacă el crede că e ceva serios, atunci o fi…
Dădu cîteva telefoane către fauna care reprezenta „sursele” lui. Pînă la urmă ajunse la un Cosilier de la Primărie, membru al comunităţii turco-tătare.
„Cai, zici? Ponei? O fi… Da’ ce-ţi trebuie?”
„Ştiu eu? Şefu’ m-a pus. Vine vara, poate vrea un articol mai uşurel, aşa, ca pentru vilegiaturişti… Ştii, copiii călăresc poneii, dacă ştii la ce mă refer…”
„Da?” îşi dovedi consilierul neîncrederea. „Nu e stilul lui Mircică. El s-ar fi interesat mai degrabă de „iepe”, haha. Băi, n-o fi vorba de trafic cu băieţei? Nu vreau să fiu amestecat…”
„Ştii de aşa ceva printre tătari?
„Măi, homosexuali sunt peste tot. Unora le plac băieţeii, ştiu eu?…”
„Deci, nu ştii nici un tătar care se ocupă de căluţi?”
„Măi, ştii, dacă mă gîndesc bine, parcă am auzit ceva despre unul, Ibrahim, care ar avea nişte căluţi.”
„Unde îl pot găsi?”
„Trăieşte undeva, prin bălţi…”
Iată că era pe drumul cel bun! Îi trebuiră alte cîteva zeci de telefoane, date cu mare grijă, să nu se afle în tîrg că e pe o urmă – putea să-l sperie pe „Geambaş” (aşa îl botezase pe Ibrahim). Se dădea la fund, poate dispărea în Turcia. Dar putea stîrni şi alţi jurnalişti, e viaţă grea în Media; şi el mai furase subiecte de la alţii…
A doua zi, spre prînz, ajunsese la sursă: efendi Ibrahim Nuradin, fiul lui Daud zis Sarmaua. Chiar aşa s-a prezentat omul uscăţiv, bătrînel, aparent indiferent la porecla purtată de tatăl lui. Era slab, înalt, undeva peste 50 de ani, cu o bărbuţă albă destul de rară, cu faţa bronzată şi zbîrcită. Ochii puţin oblici aminteau de originea lui mongoloidă – deşi nu avea pliul la ochi, nici faţa rotundă, ci mai curînd lungă, triunghiulară. Nici nasul coroiat, ca un iatagan, nu era trăsătură tătărească…
„De ce „sarmaua”, efendi?”, încercase jurnalistul să lege conversaţia.
„Că era singurul care mînca sarmale”, zise gazda. „Ştii, noi mîncăm dolmaşi cu orez şi stafide, da, da, în foi de viţă – dar taica a avut în tinereţe o iubită moldovancă, pe cînd făcea armata, şi s-a dedulcit la sarmale. Doar că nu le făcea din porc, că-i păcat, ci din vacă şi oaie şi capră, cum se nimerea, dar cu foi de varză. Aşa că i-au mai zis şi „Vărzaru”, era singurul care avea o grădină plină cu varză, o şi o mura, vindea varză la tot satul.”
„Şi tu? Cultivi şi tu varză?”
„Ei, am cîteva căpăţîni în grădină, îmi plac şi mie sarmalele – dar nu îmi place carnea de capră. Eu cresc cai.”
„Doamne… ăsta, Allah… fereşte, doar nu mănînci sarmale din carne de cal!?”
„Hehe”, rîse bătrînelul. „Nici vorbă. Cum o să mănînc carne de cal? E bună şi vaca… Şi batalul.”
„Mă gîndeam că strămoşii matale mai mîncau şi carne de cal, aşa se zice…”
„Apoi, eu ştiu? E mult de atunci. De unde ştii că la nevoie, nu or fi mîncat cal şi lipovenii – eşti lipovean, nu?”
„Păi, or fi mîncat, dar de tătari se ştie că au mîncat….”
„Cine e tătar?” se încruntă Ibrahim.
„Păi, aşa mi s-a spus, că eşti găgăuz.”
„Sînt. Şi ce dacă? Eu nu sunt tătar!”
„Mă ierţi. Credeam că găgăuzii sunt tătari.”
„Credeai rău! Noi suntem turci. Turci selgiucizi. Noi am avut o civilizaţie mîndră şi vestită. Marele Selgiuk se întindea din Persia pînă la Bosfor! Cînd au venit tătarii, noi îi dădusem deja pe Rumi şi Omar Kayam. Ai auzit de ei, nu?”
„Sigur, sigur”, încercă Vişinică să-l îmbune pe găgăuz, deşi nu auzise în viaţa lui de turcii ăia din vechime.
„Mda! Nu te uita la ce suntem acuma. Noi eram civilizaţia, atunci. Europa era o vizuină de sălbatici nespălaţi. Iar românii nici nu auziseră de Mioriţa. Iar voi, lipovenii…”
„Da, sigur, ai dreptate. De fapt, venisem să te întreb despre căluţi”, schimbă Vişinică vorba.
„Ah, căluţii? Poneii?”
„Da, da!”
„Cum de ai auzit de ei? Nu se prea ştie…”
„De unde îi ai?”
„Hehe, din Anglia. Am fost şi eu la muncă pe-acolo, imediat după 90. Am muncit la o fermă de cai. Grăjdar. Auziseră englejii că turcii şi tătariii se au cu caii. Am stat acolo zece ani. Cînd am plecat, am luat nişte sămînţă – embrioni. Aveau ăia nişte cai, mamă! Dar erau prea scumpi să-mi dea vreunul, aşa că am furat embrioni. Chiar şi corciţi, mi-au ieşit cai frumoşi. I-am vîndut la turci, că românii nu dau bani pe cai. Nu am făcut avere mare, dar mă descurc. Copiii îmi sunt studenţi prin Anglia, eu am tot ce-mi trebuie… Dar acum sunt singur.”
„Şi poneii?”
„Ei, eu mă îngrijeam mai ales de ei, aşa că la plecare mi-au dat un embrion şi o femelă gestantă. Pe ăştia îi ţineau de fun. Cînd am ajuns acasă, femela mi-a fătat un mînz. Acum am şase ponny.”
„Pot să îi văd şi eu?”
„Sigur că da. Hai să-ţi arăt toţi caii.”
Frumoşi cai. Doi armăsari, o iapă şi un mînz. Îi ţinea doar pentru prăsilă, cai frumoşi cu sînge arab: subţiri, zvelţi, gătul gros, glezne fine, murgi cu ţinte albe. Chiar dacă nu se pricepea, Vişinică rămase mut văzîndu-i alergînd prin padoc.
„Nu e uşor, dar obţin 50-60 de mii de euro pe un cal. Am piaţa mea. Vînd cîte un cal la doi-trei ani. Mă descurc.”
Da, nu e rău, gîndi Vişinică. Unii cresc struţi sau mai ştiu eu ce minune… Uite-al naibii turc!
„Şi căluţii?”
„Îi ţin separat. Uite-acolo!”
În alt ocol avea cinci ponei: trei masculi şi două femele. Micuţi, puţin mai mari decît un cîine ciobănesc, cu pielea maro-arămie şi părul lung, mătăsos, galben ca paiul ars de soare. Semănau perfect cu nişte cai, priviţi de la distanţă. Pielea era ceva mai păroasă decît la cai, era acoperită cu un fel de blăniţă fină. Pe cap aveau un ciuf de păr care le cădea în ochi, ascunzînd aproape urechile, iar desupra copitelor avea cîte un şomoiog des de păr.
„Par inteligenţi” zise Vişinică, uimit. Niciodată nu văzuse aşa ceva.
„Sunt. Dacă le dai nume, şi-l amintesc. Dacă îi strigi numele, vine la tine. Uite: Red, vino încoace! Îi zic Red pentru că arămiul lui are o nuanţă mai roşcată…”
Un căluţ tropăi vesel spre gardul ocolului, unde se lăsă mîngîiat de Ibrahim. Turcul scoase din buzunar un măr şi i-l dete să-l ronţăie, frecîndu-l între urechi. Poneiul era clar încîntat de tratatment.
„Şi la ce sunt buni căişorii ăştia?” întrebă Vişinică.
„Buni? La nimic. Mă mai distrează. Nu, nu sunt buni la nimic. Dacă stăteam la oraş, îi foloseam să fac bani. Iubesc copiii, sunt blînzi şi se lasă călăriţi…”
Imaginaţia lui Vişinică se aprinse. Ce afacere! Cu atîţia turişti, cu atîţia copii, un căluţ era o sursă de venit inepuizabilă!
„Ce mănîncă?”
„Iarbă, ce să mănînce? Fîn, chiar şi morcovi, mere, fructe în general. Le mai dau cubuleţe de zahăr, cînd şi cînd…”
„Multă iarbă?”
„Ei, multă!? Nu vezi ce mici sunt?”
Din interviu se alese praful. Jurnalistul nu se lăsă pînă nu-l convinse pe Ibrahim să-i vîndă trei ponei. I-ar fi luat pe toţi, dar nu avea bani – nu erau ieftini, cîte douăzeci de miare fiecare.
„Ehei, efendi. Shetland, rasă pură, englezească. Mini – cei mai mici. Prietenoşi… ia pune mîna pe ei, mîngîie-i!”
Între timp, poneii se apropiaseră cu toţii de gard. Vişinică îşi puse palma pe coama căluţului care se apropiase de el. Un fior de tandreţe îi străbătu fiinţa, un sentiment nemaisimţit pînă atunci cu atîta intensitate. Frecă poneiul între urechi. Acesta necheză uşurel…
„Te-a adoptat, hehe” rîse turcul.
„Mi-i vinzi?”, se hotărî tînărul.
Pînă la urmă s-au înţeles la preţ. Trei căluţi, scopiţi, la zece mii bucata, plata în rate: cinci mii pe loc, cîte cinci mii în următorii cinci ani. Nu avea să fie uşor, avea nevoie de un grajd, de fîn… Şeile şi harnaşamentele…
Vişinică se lăsă ars de soarele după-amiezii. Trupul slab, dar sănătos, gol pînă la pantalonii scurţi, decoloraţi de soare, e aproape negru. Stă cît e ziua de lungă în soare, de pe la jumătatea lui iunie pănă spre sfîrşitul lui septembrie. Ce păcat că sezonul e atît de scurt. Poate o să se mute în Bulgaria, poate chiar Grecia. Chiar, Creta ar fi un loc intersant… Îşi are locul în Cercul Belonei, vad bun pe unde trec zilnic mai toţi vilegiaturiştii staţiunii. Uneori mai dă cîte o tură pe plajă, printre umbrele şi cerşafuri. Sunt mulţi copii, unii vor să călărească, alţii doar să se pozeze. Chiar şi unele piţipoance se mai urcă pe căluţi. Nu îl deranjează, ştie că sunt extrem de rezistenţi. Ies destui bani: cu ce cîştigă în cele trei luni trăieşte tot anul. El şi căluţii. Îi iubeşte foarte mult.
Lucrurile s-au aranjat de la sine, deşi el încă tatona ideea. Pierduse jobul la ziar chiar atunci. Şefu’ aştepta un articol despre spălarea banilor – iar Vişinică îi dusese unul despre creşterea poneilor. „Îţi baţi joc de mine?”, ţipase Gugulan. De fapt, ziarul nici nu mai rezistase mult după aceea. Mircică, Şefu’, avea datorii mari, spera să scape cu ajutorul ultimei anchete. Vroia să afle mai multe despre banii unor tîlhari din bălţi, tătari – asta îi spusese la telefon angajatului, să afle despre „money”.
Vişinică se descurcase, deşi a fost chiar mai greu decît se gîndise. Şi-a vîndut apartamentul şi a cumpărat o căsuţă cu o curte mare, în Cumpăna. A semănat iarbă şi a construit un grajd cu pod, unde ţinea fînul. Cumpărase şi o maşină de tăiat iarbă, cosea prin vecini şi pentru primărie, în schimbul ierbii.
Căluţii se bucuraseră de schimbare. Nu mai trăiau alături de „cei mari” – de caii lui Ibrahim. Erau liberi să umble prin grădină. Le plăcea şi în Cerc, iubeau copiii, le plăcea să fie şi centrul atenţiei. Mai ales, le plăcea să fie mîngîiaţi…
„Nu-ţi fie frică, e blînd” spuse Vişinică unui copilaş blond, de vreo patru-cinci ani. Acesta se adunase lîngă picioarele bronzate ale mamei, privind cu jind spre ponei. Uite, dă din coadă!” Dădea, făcîndu-şi vînt şi alungînd musculiţele. „Poţi să-l mîngîi.”
Cu teamă, băieţelul puse palma pe crupa căluţului. Vişinică se înfioră plăcut, ştia că legătura fusese făcută. Şocul valului de tandreţe o lovi şi pe tînăra mamă: se îmbujoră uşor, ochii i se dilatară. Făcu un pas înainte şi frecă botul poneiului. Animalul tropăi vesel şi necheză uşurel.
„Doar zece lei. O sută de mii”, zise Vişinică. Ştia că după mîngîiere, nimeni nu se mai putea împotrivi.
„Hai, mămico!” se rugă aproape plîngînd, copilul. „Doar odată!”
Fostul jurnalist ştia că vor urma nenumărate plimbări pe ponei – deseori va trebui să îi refuze. Cererea era mare… Ştia şi că femeia se va întoarce cu soţul, vor încerca să cumpere căluţul. Dar nu putea să-l vîndă, îl iubea! Ce păcat că niciunul dintre căişori nu era armăsar… Ibrahim avea grijă să îşi păstreze monopolul.
Nu, desigur, nu va vinde niciun ponei. Dar doamnei i se potriveşte un cîine. Uite, Bruni e gata. Stă pe marginea trotuarului, privind prieteneşte spre Hia – poneiul mîngîiat de doamnă. Pe Shalom îl dăduse chiar în dimineaţa asta. Îşi aminti discuţia:
„Doamnă Vasilescu, nu insistaţi. Poneii sunt mijlocul meu de subzistenţă.” Oamenilor le place cînd folosesc cuvinte „intelectuale”: le dă un sentiment de superioritate asupra „grăjdarului” citit. „Cine şi-ar vinde găina care îi face zilnic cîte un ou de aur? Şi apoi, mă înţelegeţi, îmi iubesc căluţii ca pe copiii mei!”
Ştie că acest argument este înţeles. Femeia a ajuns să o iubească pe Hia ca pe propriul băieţel.
„Uitaţi, îi dau lui Robert o tură gratis. Pînă ne întoarcem, aveţi puţin grijă de Shalom. Da, doamnă, Pace e numele lui – şi în prezenţa lui, ca şi a Hiei, aveţi posibilitatea să trăiţi sentimente de pace, de linişte, de prietenie, de dragoste şi tandreţe… Nu muşcă, nu e în stare să muşte pe nimeni, dar e credincios, ştie să dea alarma cînd e cazul.
Hai, mîngîiaţi-l!”
Din nou, a cîta oară, fiorul sublim de tandreţe îl străbate. Nici doamna blondă, planturoasă, îmbrăcată cu o rochie vaporoasă din in topit, nu scapă – fusese deja condiţionată de Hia. Pe chip i se aşterne liniştea, ochii de scorpie se îmblînzesc, îşi priveşte soţul cu tandreţe. Probabil îl terorizează şi el se supune, în ciuda aerului de intelectual. Probabil e profesor, sau cercetător… Atît doamna cît şi băieţelul, care îşi revărsau întreaga dragoste asupra poneiului, o vor întoarce şi asupra cîinelui. Ce dacă era un simplu maidanez? Era prietenul căluţului, contactul se stabilise de mult, de cînd cîinele se frecase de piciorul poneiului iar Hia îl mîngîiase cu buzele groase, dar fine. Contactul nu se stabilea între toate animalele, nici cu toţi umanii.
Încă nu înţelegea cum şi de ce are loc acest contact. De exemplu, Dona nu putuse face contact cu poneii, oricît de mult i-a mîngîiat. În schimb, Shabi, pisica maidaneză aciuată la el în grajd, care făcuse contact cu Hipo, alt poney, se lipise imediat de Dona. Aceasta nici nu voise să mai plece fără pisică! Iar pisica, care refuzase să mai plece odată contactată, plecase bucuroasă cu noul contact uman. Ştia, de la Dona, că Shabi mai contacta, cînd şi cînd, şi alte animale – cîini sau pisici. Care, de obicei, erau „înfiate” de prietene ale acesteia – sau chiar de clienţi. Era suficient ca Dona să îi pună să ia o pisică sau căţel în braţe, să le mîngîie… Mai toate „fetiţele” aveau acum un pet.
Hilo, cel de-al treilea ponei – cel ce se numise Red -, se apropie de el. Îl privi ţintă cu ochii lui inteligenţi, stabilind legătura.
„E timpul să găseşti un ajutor”, gîndi Vişinică. Dona ar fi bună, dar ea îşi face treaba bună cu felinele. Iar Flavius, cu caninele. Omar, cred că s-ar potrivi…”
Da, Omar. E un tînăr sărac, din Agigea, şterge mesele la Autoservire. Legătura cu poneii e făcută de mult, cînd nu e ocupat stă în preajma lor, îi ţesală, curăţă după ei, îi plimbă – uneori ia cîte un copil la plimbare. Are o grădină la Agigea, mama lui destul de bătrînă cultivă acolo legume. Tatăl a murit, a fost vaporean.
„Omar!”, îl cheamă. „Cred că va trebui să pleci la Costineşti.”
„Ştiu, mi-a zis Hilo. Pe care mi-l dai?”
„Nu, va trebui să te duci la Ibrahim. Are din nou şase ponei. Te înţelegi cu el.”
„Nu am bani.” Omar ştie de tîrgul făcut de Vişinică.
„Vor găsi o cale”, zise – sau gîndi – fostul jurnalist. „Sunt foarte inteligente.”
„Da. Şi ne iubesc!”
„Şi eu le iubesc!”, ziseră cei doi umani la unison. Toată lumea le iubeşte. Ce noroc că tot ce vor ele e dragoste, tandreţe… Pentru a cîta oară, de cînd le întîlnise, se întrebă: cine sunt ele? De unde au apărut aceste animale înzestrate cu inteligenţă? Aceste entităţi.
Hilo îi privi cu ochii lui blînzi, inteligenţi.
„Shalom!”, gîndi.

 

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply