Nick Sava – Acasă editoriale politice

 

Cînd şi cînd, mai ales cînd interesele politicianiste o cer, patrioţii de români îşi trimit concetăţenii, întîmplător (sau deloc) de altă naţionalitate, „acasă”. „Acasa” devine argumentul suprem atunci cînd respectivii patrioţi nu prea mai găsesc argumente, şi sună, în fraza completă „Dacă nu-ţi place, du-te acasă!”. Un mod deloc nou sau inedit de a tranşa o dispută.

Eu am mai auzit această formulare, e drept, mult mai rar şi mai impersonal. „Cui nu-i plac condiţiile (legile, tradiţiile etc.), nu are decît să plece acasă.” Ni se spunea, desigur, nouă, imigranţilor de tot felul care, ca tot imigrantul, eram nemulţumiţi de unele aspecte sau altele ale socităţii în care încercam să ne integrăm. Noi am fi voit-o altfel, mai asemănătoare cu cea din care veneam, mai compatibilă cu aşteptările şi speranţele noastre (că informaţii nu prea avusesem…), chiar mai „permisibilă” şi iertătoare cu propriile slăbiciuni… Am fi făcut o „revoluţie”, i-am fi învăţat pe băştinaşi cum să trăiască altfel, poate mai puţin tradiţional, dar mai „liber” (libertatea, în concepţiunea noastră, nu rima întotdeauna cu cea a băştinaşilor…). Dar nu prea puteam, eram mult prea minoritari şi, ştiut este, majoritatea are o mare inerţie la schimbări.

Aşa că ne plîngeam. Nimic nou pentru nişte români.: ei se plîng! Cîrtesc. Întotdeauna ar vrea altceva – deseori, nici nu ştiu ce, dar „altceva”. Românul e sprinţar la făcut planuri, poate nici o altă naţie nu face atîtea planuri ca românul („ţiganul” la tîrg e mic copil!); din păcate, aceste planuri rămîn mai întotdeauna nefinalizate, neavînd noi răbdare să aşteptăm împlinirea lor. Şi cum să aşteptăm, dacă în scurt timp avem alte o sută, sau o mie de alte planuri – deseori complet opuse celor făcute anterior?

Aşa că băştinaşii, frustraţi cîteodată de veşnica noastră nemulţumire şi văicăreală, ne mai întrebau, mai în glumă mai în serios: „Dar ce te ţine aici, dacă nu-ţi place? De ce nu te întorci acasă?” Auzi la el! Cum o să mă întorc ACASĂ? Acasa mea e, de voie de nevoie, ţara unde mi-e mai bine – deocamdată, cea în care am respectiva discuţie cu băştinaşul. De s-ar putea, aş avea şi mîine altă „acasă” – dacă aş avea acolo job, aş fi primit mai bine, mi s-ar oferi mai multe oportunităţi. „Acasa” de-acasă se întorc doar luzării, neadaptaţii – ce vrei, să rîdă tot satul (şi colegii pe deasupra) de mine?! Poate, vreodată, îmi voi trage şi eu un viloi pe-acolo, să le rup gurile de invidie – dar e ultimul meu gînd să mă întorc la acea „acasă” de rahat. Şi de ce, doar pentur că băştinaşii sunt prea tîmpiţi să înţeleagă binefacerile planurilor mele?

Ei, acasă aud un cu totul alt „acasă”. El se adresează în special minorităţilor, mai mult sau mai puţin vizibile – dar vorbitoare şi cîrtitoare. Ca „băştinaşi” majoritari, nu ne place să auzim pe alţii cîrtind, mai ales, cînd noi cîrtim în şoaptă, să nu supărăm pe cineva… De aceea, după ce îi spunem cu aplomb (că doar suntem mai mulţi şi Statul e al nostru, că noi l-am votat la Putere!) ceva de genul „iar nu-ţi ajunge?”, le-o trîntim verde în faţă: „Dacă nu-ţi place, pleacă ACASĂ!” Adică, oriunde, numai pe-aici nu, căci aceasta „acasă” este a noastră, din moşi strămoşi, noi suntem aici stăpîni, iar ei în mod cert au undeva, nu ştim precis unde, o „acasă” a lor.

Desigur, ca în orice ţară, şi la noi sunt minoritari şi minoritari. Cum ziceam, unii mai vizibili, alţi nu. Mai cîrtitori – alţii nu. Pe cei care se plîng mai des („auliu, mînca-ţi-aş…”) de soartă, de frig, de soare… nu îi trimitem „acasă”. Nu de alta, dar ei ar înţelege greşit şi s-ar duce la casa cu turnuleţe din marginea oraşului, sau chiar în Centru. Sau, dacă e mai de plîns, la Paris sau Stokholm. Nici chiar ei nu se gîndesc la „acasă” drept Punjabul… Pe evrei i-am trimite – dar ei, ca şi saşii, au plecat deja de bună voie. Pe ucraineni sau ruşi nu-i trimiţi „acasă”, că poate îşi aduc „acasa” aici… Nici pe occidentalii ajunşi întîmplător pe-aici – ei nu se prea plîng (decît atunci cînd îi „curăţăm” de averi) şi, apoi, uneori, chiar avem nevoie de ei. În schimb, de maghiari nu prea avem. Şi pe deaupra mai şi cîrtesc! Nu individual, ci cu întreaga comunitate. „Nu ştiu ce le tot trebuie”. „Nu ştiu ce nu le mai ajunge”.  În fond, li s-a tot dat (ăsta este un argument suprem pentru o naţie căreia i se tot dă de mii de ani, nefiind în stare să-şi facă ceva singură…)

Ne supără mai ales că ei vor ceva care noi nu avem. Am cere şi noi, dar nu se bea, nu se fumează şi nu se mănîncă: autonomie, libertate, acces la cultură, dreptul la limbă… Măcar dacă ar fi limbă de vacă, am auzit că e bună cu măsline – de ce vor ei mai multă limbă decît noi? Iar chestia cu „autonomia” prea seamănă cu „independenţa”, cu „suveranitatea”, cu „unitatea” şi alte cuvinte de-astea grele pe care pînă şi politicenii le bîlbîie. Deci, pentru că nu le putem spune turceşte „siktir”, îi trimitem acasă. Unde „acasă”? Bineînţeles, în Ungaria. Puţini patrioţi îi trmitem mult mai departe (nu doar la naiba, ci) prin Urali sau prin stepele ruseşti. De parcă pe acolo terenurile sunt depopulate şi maghiarii se pot întoarce „acasă” ca într-un fel de alt Exod, spunînd „acesta a fost căminul nostru acum două mii de ani”.

Întîmplător, pentru secuii şi maghiarii transilvani, „acasă” nu este Ungaria, pusta panonă sau malurile Tisei. Mulţi dintre ei, chiar maghiari fiind, au plecat spre răsărit, traversînd Silvania (în Trans-Silvania) imediat după descălecat. Deci, ei nu au avut timp să conştientizeze Panonia drept „acasa” lor. Secuii, barem, au poposit direct în Curbura Carpaţilor, de la început. Aici e problema: pentru maghiari şi secui, ACASA este aici, în Transilvania! Sunt acasă de o mie de ani – şi după atîta timp, deja nu mai contează cine a fost primul: cocoşul sau oul… Cînd strămoşii tăi, de sute de generaţii, sunt înmormîntaţi în satul întemeiat de tine, locuit de tine şi ai tăi, în bătătura ta, printre copacii sădiţi de tine, nimeni nu are dreptul să îţi spună că „acasa” ta este altundeva, aiurea, doar pentru că vorbeşti altă limbă şi ai ceva de criticat la o clasă politică pe care orice om cu mintea la locul ei ar avea motive justificate să o critice.

Întîmplător (sau nu), românii care trăiesc de generaţii după generaţii alături de maghiari nu îi trimit acasă. Ei ştiu mai bine. I-au văzut pe maghiari trăind şi bine şi rău, chinuindu-se cu viaţa (nu toţi au fost grofi! Şi, apoi, grofii şi-au exploatat proprii conaţionali, cînd au avut prilejul). Doar românii care au trăit între ei, ţinîndu-i în ghetouri la margine de sat pe ţigani şi pe evrei, înjurîndu-i pe grecotei, bulgăroi şi armeni, blestemînd turcii şi tătarii, pot spune azi maghiarilor să plece „acasă”. La romînii ardeleni patriotismul – şi chiar naţionalismul – se manifestă altfel. Ei au trăit dimpreună cu saşii, maghiarii, secuii, evreii, austriecii… şi, cu puţine excepţii, au trăit în pace cu ei. Pe atunci Istoria era trăită, nu scrisă de politruci!

În utima vreme parcă aud mai des ca oricînd chestia cu „acasa”. Avem atîte probleme, gata să fie ascunse sub preş, că o discuţie despre maghiari vine exact la ţanc. Nemulţumirea populaţiei (majoritare, mai ales) e bine să fie direcţionată în alte direcţii, nu defulată în stradă în mişcări anti-guvernamentale. Cu cît aceasta percutează mai greu (şi mai puţin) la manipularea anti-băsistă, cu atîta nevoia de alte teme este mai acută. Şi anti-maghiarismul este oricînd bun. Şi printre ei sunt minţi plecate, mai curînd sau mai tîrziu va apărea unul dus cu pluta să facă vreo afirmaţie cretină. Că ea nu are pic de relevanţă, nici nu mai contează. Batem apa în piuă pe toate canalele şi haznalele o săptămînă, pînă apare altceva, la fel de „important”. Ce dacă nici măcar secuii nu bagă în seamă un sărit care dă foc la o păpusă? Ce dacă niciun maghiar român nu vrea „protectorat maghiar”? Ce dacă nimeni nu se gîndeşte să aibă „conflicte” cu România? Politicieni romîni (sau maghiari) vor sări imediat, ca arşi, să îşi facă un picuţ de aură de patriot. Poate va prinde bine în campanie…

În acest moment, mai intervine un motiv să îi apuce pe unii „patriotismul”, chiar „naţionalismul” – şi aici mă gîndesc, mai ales, la politicienii socialişti. Ei se uită pe piaţa politicii româneşti şi ce văd? Că partidele cît de cît extremiste, care adunau mai mereu circa 10-12% din populaţia votantă, şi anume PRM, PNG, chiar PPDD, sunt în aer. Respectiva masă de alegători are nevoie de un partid „extremist”, care să apere „ţărişoara” cu tot lanţul ei de „sărăcii şi nevoi”. De ce nu ar fi PSD-ul acel partid? De aceea, PSD curtează, mai nou, găştile de microbişti, naţionalişti, se delimitează de homosexuali şi ecologişti.

Aşa că le spun politicieniilor români de dincolo de Carpaţi (privind dinspre Ardeal): „vedeţi-vă de traba voastră!” Nu ne purtaţi voi grija, om şti să ne-o purtăm singuri. Nu am uitat ce am pătimit din partea maghiarilor de-a lungul istoriei, dar nu uităm nici minciuna şi înşelăciunea fraţilor români din Regat cu ocazia Marii Uniri! Vă spun: da, ruperea Transilvaniei de Romania se va face numai prin voinţa românilor din Transilvania!

Iaşi, octombrie, 2015

 

 

This entry was posted in Blog and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply