Nick Sava – Mitologia greacă (fragment) (Din prelegile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

 

 

Nick Sava – Cetate

…Bineînţeles, asupra paternităţii acestei opere de excepţie, Odyssea, există multe dubii. Existenţa fizică a poetului orb Homer este contestată de mulţi, cum se va vedea mai departe. Iar analizele profunde întreprinse în ultima perioadă pare să indice existenţa în textul poemului a două surse diferite, numite „text A” şi „text B”.

Dincolo  de aceste controverse, încă de la început, poemul a stârnit discuţii filosofice, pe marginea cărora îmi iau libertatea să comentez şi eu. Zic filosofii că nu întâmplător autorul/autorii se opresc în povestirea lor la momentul sosirii eroului acasă. Prin aceasta, Odyssea se transformă din „Poveste lui Odysseus-Olysseus” în „Povestea drumului spre casă a lui Odysseus/Olysseus”. Urmaşii au perceput această nuanţă, cuvântul odisee intrând în vocabularul mondial cu înţelesul de „periplu; călătorie aventuroasă şi plină de neprevăzut.” Mai mult, în sens figurativ, prin odisee înţelegem drumul fiecăruia din noi prin viaţă, sau poate doar spre atingerea unui ţel.

Omul modern, şi nu numai el, şi-a pus întrebarea filosofică: „ce este mai important – scopul în sine, sau calea de atingere a acestui scop?” Omul, la începutul existenţei lui, a echivalat răspunsul la această întrebare prin dualitatea „cauză – efect”. Scopul reprezenta „vrerea”, „pohta”, „dorinţa”, rar „visul”. Şi răspunsul era imediat. Dacă „pohta” era, să zicem, o bucată mai cărnoasă, Omul apela la forţa fizică pentru a o înşfăca înaintea altuia (respectiv, de la altul). Dacă lipsea forţa fizică, apela la alte mijloace: troc, relaţii, furt, şpagă… Aşa a pătruns în cultura omenească zicala „Scopul scuză mijloacele”, zicală ţinută la mare preţ, chiar şi azi, de unii dintre noi. Exemplificări ale acestei zicale, vechi de când Omul, sunt nenumărate şi o să trecem peste ele data viitoare. Aici să amintim numai faptul că „pohta” s-a manifestat atât în momentul „gustării fructului oprit” cât şi, o generaţie mai târziu, în demonstrarea „dragostei frăţeşti” dintre Cain şi Abel… Făcând aici o paranteză, trebuie să subliniem că în ambele situaţii Omul a dovedit că rămâne neschimbat peste veacuri: de fiecare dată s-a grăbit să arate cu degetul spre altcineva; fie spre soţie, fie împreună spre diavol… Să revenim.

Încă din copilăria lui, Omul a observat precoce că viaţa este o succesiune de „pohte”. Unele mai mari, altele mai mici; unele stringente, altele de lungă durată… Unele finale, ca de exemplu Itaca pentru Olysseus, „sânul lui Avraam” pentru creştini, sânul vreunei hurii pentru muslimi, sau nirvana pentru hinduşi. Altele, mai modeste: obţinerea unei slujbe mai bune, posesia unei case într-un cartier „fără d’ăia”, a unui automobil „european”, a unui ceas „suisse”, sau a unei amante frumoase… Puţini, mai neadaptaţi realităţilor, au „pohtit” lucruri mai puţin palpabile: o prietenie durabilă, dragostea unei anumite persoane, respectul celor din jur, perfecţiunea într-un anumit domeniu…

În tot acest timp, vechiul adagio, „scopul scuză mijloacele”, s-a manifestat cu persistenţă. Până când, chiar şi Omul perfect adaptat a observat că în atingerea acelor ţeluri cu adevărat importante, finale, nu poate folosi chiar orice mijloc. Spre totala lui dezamăgire, căile mai puţin ortodoxe nu sunt admise întotdeauna! Aşa că, inventiv, a ierarhizat „pohtele”. În cele de maximă urgenţă, de exemplu: „să-i fie Lui bine, aici, ACUM”, continuă să folosească orice mijloc, în buna tradiţie omenească. În schimb, în cele cu finalitate mai îndepărtată (şi, aparent, fără folos imediat) foloseşte, reluctant, numai mijloace „permise” de conceptele etice, morale, religioase, tradiţionale, pe care le acceptă fie doar aparent, „de ochii lumii”, fie tremurând de frica înfăţişării în faţa Judecătorului suprem.

Analiştii au realizat că, de fapt, problema „odiseică” este mult mai subtilă. Scopul, ţelul, „pohta”, au fost mereu clar conturate în mintea eroului. Pentru Olysseus ţelul nu era cucerirea Troiei, aşa cum era cazul celorlalte căpetenii ahee; ar fi pierit şi el, ca şi aceştia, imediat după atingerea scopului, sau nu ar fi întimpinat poate nici un obstacol în revenirea lui în Itaca. Deci, pentru el scopul era întoarcerea acasă! Pentru aceasta trebuia încheiat cât mai repede războiul cu Troia şi, drept urmare, a inventat „calul”. „Scopul scuză mijloacele”, deci în atingerea acestui scop parţial el nu s-a jenat să-şi folosească „isteţimea” pentru care era cunoscut printre greci. A plătit pentru asta cu alţi zece ani de rătăcire.

Ţelul nu a fost nici cucerirea fericirii personale. O putea găsi în uitarea oferită de lotofagi, sau în bogăţia oferită de Circe, sau chiar în braţele aproape zeieşti oferite de Calypso. Ce îl făcea pe Ulysseus să se lupte cu oamenii, cu monştrii, cu forţele naturii, chiar cu zeii din ceruri, pentru a atinge acest ţel, care pentru marea majoritate a oamenilor adaptaţi sau adaptabili nu spune nimic: întoarcerea acasă? Ce putea să-l atragă pe erou „acasă”? O insulă stâncoasă, semipustie, care nici măcar azi nu atrage prea mulţi turişti? O soţie îmbătrânită în singurătate? (pentru acea epocă, în care vârsta maximă obişnuită a unei femei nu depăşea cu mult patruzeci de ani, Penelope era o femeie bătrână la cei aproape patruzeci de ani pe care putem bănui că îi avea.) Copilul, care între timp se transformase într-un tânăr războinic necunoscut? Averea tocată de peţitori? De neînţeles…Şi totuşi…

Şi totuşi, acum ajungem la adevărata dilemă odiseică: „Ce este mai important, drumul sau sosirea acasă? Urmărirea persistentă a ţelului, sau atingerea lui? Răspunsul la această întrebare este mult mai personal decât putem crede. Cei mai mulţi, adaptaţii/adaptabilii, vor recunoaşte că atingerea scopului este visul lor, „pohta” lor. Să facă cât mai mulţi bani, de exemplu. Cum? Nu-şi pot lua averile cu ei în viaţa de apoi? Ei, nu-i nimic, vor găsi ei moduri de a-i cheltui cât mai plăcut pentru propria persoană. O sticlă de vin de o mie, o casă de un milion, câteva maşini… Orice, care să-l diferenţieze de restul semenilor, spre invidia şi greaţa acestora… Sunt şi copii care mor de foame? Suferă… dar ce poate face el? Are aşa de multe cheltuieli…

Deci, acesta este scopul, şi se bucură când îl atinge. Ce va face după aceea? Nu este foarte important. Probabil va face alţi bani. În mod cert, se va ocupa cu risipirea averii adunate (sau îşi va lăsa copiii să-l ajute în această lucrare nobilă). Va începe, cu timpul, să se gândească şi la ţelul suprem, final, dar nu deocamdată…

Alţii, neadaptabilii, găsesc că drumul este mai important. Cei care ard în drumul lor spre atingerea scopului, odată ajunşi acolo se trezesc pustii. Ce a făcut oare Olysseus după întoarcerea acasă? Nu ştim. Poate nici nu este important de ştiut. Era şi el un om obosit şi bătrân, de peste patruzeci de ani. După ce i-a închis, mai curând sau mai târziu, ochii Penelopei, o fi colindat singur ţărmul pustiu al Itacăi, rememorând drumul lui spre casă. Aşa o fi întâlnit, poate, un aed călător, şi i-a povestit întreaga întâmplare…

Ce se întâmplă cu Făt Frumos după ce îşi nunteşte Cosânzeana? Nu mai are importanţă. „Şi au trăit ani mulţi şi fericiţi, şi trăiesc şi astăzi, dacă nu or fi murit…” Scopul fusese atins, odiseea luase sfârşit, urma viaţa de zi cu zi; ce mai este de povestit despre aceasta?

Alţii nu au nici măcar un scop foarte bine definit. Au doar un drum trasat cu grijă, şi merg pe el în ciuda tuturor eforturilor, în ciuda pericolului, în ciuda posibilităţii jertfirii supreme. Ce ar fi răspuns Leonida la Thermopile, sau Roland la Roncevaux, sub puhoiul duşmanilor? Dar Michelangelo, pe schela de sub bolta Sixtină? Dar Renoir sau Luchian, pictând cu penelul legat de mână? Un mare atlet, Paavo Nurmi, a răspuns: „Pierzi? Mergi mai departe! Învingi? Mergi mai departe!” Probabil toţi ar fi răspuns, sincer: „să am eu grijă de drum, scopul se va împlini şi singur. Negreşit!”

Stimaţi auditori, nu este intenţia mea să vă întreb în care categorie consideraţi că vă încadraţi, aşa că propun să ne întoarcem spre altă mare operă atribuită geniului numit Homer. Iliada

 

Nota Redactorului:

 

Deşi Profesorul nu a insistat asupra întrebării, noi nu ne putem opri să ne întrebăm: în ce categorie s-ar fi încadrat cei care îi ascultau lectura? În ce categorie vă încadraţi chiar voi, stimaţi cititori? Persoanelor perfect adaptate, sau pe cale de a se adapta vieţii? Persoanelor neadaptabile? Grea dilemă…

Dar o întrebare continuă să-mi scormonească mintea, încă din momentul în care am venit pentru prima dată asupra acestui text inedit: de ce oare Omenirea îşi aminteşte numai şi numai de aceste persoane neadaptate-neadaptabile, pentru care drumul, odiseea, sunt mult mai importante decât atingerea scopului? Oare pentru că scopurile lor, împlinite fără sminteală, sunt singurele care contează cu adevărat?

 

 

This entry was posted in ARTICOLE and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply