Nick Sava – Nemuritorii (fragment) (Din Prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

Nick Sava- Sat dobrogean

…să-mi permiteţi să vorbesc pe scurt despre aceşti nemuritori.

După cum zic tradiţiile iudeo-creştine, Omul i-a ştiut de la început pe Nemuritori. Doar îi cunoscuse intim, de pe când se plimba fără griji şi dureri prin Grădină. Acolo cunoscuse, probabil, Treimea nemuritoare, ba chiar şi pe îngeri – spurcaţi ori ne. După ieşirea lui nu tocmai voită din zisa grădină, a continuat să interacţioneze destul de des cu respectivii îngeri – drept care i s-au năcut fii şi fiice, unii mai uriaşi decât alţii, de-a trebuit să vină apa să-i ia…

Alte tradiţii, mai puţin iudaice şi chiar deloc creştine, a încercat să-şi recunoască Nemuritorii printre chestiile din jur, de te miri de unde şi până unde o piatră poate fi nemuritoare. Desigur, aşa pare ea în ochii muritorului de om, fiinţă efemeră pe lumea aceasta. Timpul – destul de relativ de felul lui, de altfel – a dovedit însă că piatra este trecătoare, ca toate celelalte. Vântul, dinamita, ba chiar şi „picătura chinezească”, o pot transforma în nisip, spulberat în cele patru zări…

Aaah, deci vântul este în stare să distrugă până şi piatra!? Atunci, el o fi Nemuritor! Mână Apa cea Mare din urmă, înteţeşte (sau stinge) focul, rupe copacii uriaşi… Sigur, el este un Zeu! Dar iată că vântul s-a potolit. S-a ascuns printre ierburi. Şi apoi, o pădure întreagă ţine piept vântului! Să fie pădurea Nemuritoare? Iarba? Pe ele le mănâncă focul… Cu timpul – în continuare extrem de relativ – Omul a început să-i facă zei pe toţi, să nu lase vreunul pe-afară, să-l supere cumva, Doamne fereşte! Nemuritorii ăştia sunt ştiuţi a fi răzbunători…

Au venit apoi alţi Oameni şi au spus: „Nope!”. Chestiile astea sunt prea mărunte. Ca mâine ajungeţi să vă închinaţi vacilor, crocodililor, ba chiar şi pisicilor! Numai ideile sunt Nemuritoare. De exemplu, Timpul. Nu este el Nemuritor? (Habar n-aveau că timpul e cam relativ, dar asta-i altă poveste…) Nu roade el toate cele, de la piatră până la Om – cu memoria lui cu tot? Apoi, mai sunt: Oceanul, Dragostea, Războiul, Pământul, Cerul, Ura, Deznădejdea, Bucuria, Victoria, Norocul… Cum ziceam, tradiţii extrem de necreştineşti!

Dar să-i lăsăm pe alţii să caute Adevărul (absolut, poate fi Nemuritor; altfel, e cam relativ…) şi să ne întoarcem la Omul nostru. Văzând el că mai toate chestiile din jurul lui deveneau nemuritoare, şi-o fi zis: „Da’ eu ce cusur am?” Şi s-a pus el buricul pământului, spre veşnica lui pedeapsă. Ba chiar şi-a făcut zei după chipul şi asemănarea lui!

Dar alţii, mai umili, şi-au zis că amintirea semenilor e suficientă. Au văzut ei că d’alde… şi de’alde…, care trăiseră mai pe timpul bunicii, ba chiar a lui Tata Moşu (unii zic, chiar şi pe timpul lui Pazvante Chioru – cine o mai fi fost şi ăla?!) au trecut de mult alături de strămoşi, dând trupul hrană viermilor şi oasele dinţilor Timpului. Numai faptele lor trăiesc, rămânând spre Veşnică pomenire.

Aşa a trăit unul Ghilgamesh, rege în Eridu pe timpul acelui Pazvante Chioru (dacă nu cumva a vreunui strămoş de-al chiorului) – de-i pomenim numele şi astăzi, deşi de mult a fost şi nu e. Chiar dacă legenda spune că a căutat în van Nemurirea… Şi-au mai fost şi alţii: Herakles şi Tezeus, Iason şi Ulise, Atalanta şi Lucreţia, şi Ceasar, şi Cleopatra, şi… De stă Omul şi se întreabă: „Or fi trăit toţi ăştia, bă vere? Cum de-a ajuns o Lume să audă de ei, că de moşu Ciucalău nu a auzit nimeni decât noi şi-ai noştri?”

Acum, or fi trăit ei, n-or fi trăit, da’ le-a mers vestea povestea, că mai citim despre ei – dacă mai citim, căci la CNN nu-i prea pomeşte nimeni – şi acum, la cinci mii de ani de când s-au aşezat alături de strămoşi, de până şi viermii de i-or ronţăit au ajuns între timp oale şi ulcele… Poate unde au fost mai Oameni decât Omul. Mai puternici, mai viteji, mai tari de virtute, mai sprinteni la minte, mai sfinţi, mai… Sigur, unii or fi avut de partea lor propaganda vremii – ca de’alte David – da’ restul, săracii, or fi făcut ei oarece de pomenit, de-i pomenim şi astăzi!

Se face însă că Omul nostru şi-o mai zis, într-o vreme (şi asta din cale-afară de relativă): „Da’ ce, măi, noi ăştia, neştiuţii, nu avem voie să fim şi noi Nemuritori? Ia, par examplu, fătul cel frumos al lelii din sus de moară, de-i uitai numele, nu se dădu el la nişte procleţi de zmei, de mătură cu ei glodul de pe uliţă? Să nu-l pomenim noi pe el? Că doar îi neam de-al nost’, nu de ăla de suge sângele poporului ca tot veneticul? N-o fi el ca de’alde Siegfried or Sân Gheorghe, da’ orişicât…” Iată cum vreo câţiva Feţi Frumoşi ajunseră de poveste. Ba chiar şi câţiva ţărani mai isteţi cărora – pentru că tot trebuiau să poarte un nume – li s-a zis: Păcală.

Dar, prelegerea mea nu ar fi fost de tot completă dacă nu aş fi amintit aici de toţi cei ce au ajuns Nemuritori nu prin nume, nu prin fapte, ci pur şi simplu trăind. Cei ce au dus neamul nostru de la an la an şi de la veac la veac, făcând copii şi crescându-i în dragoste de neam şi tradiţii. Cei care, între două războaie şi-un arat, mai găseau răgaz să mai cânte o doină, să mai joace o horă, să mai cioplească o poartă, să mai încondeieze o icoană, să mai spună o poveste – păstrându-i astfel Nemuritori pe cei cu Nume, roşi de mult de dinţii timpului (mereu relativ…). Fără aceşti Nemuritori neştiuţi, limba noastră nu mai era, nici doina, nici dorul, nici hora, nici Ana lui Manole, nici bătrâna căutându-şi ciobănaşul, nici bulzul, şi nici măcar micii de ne bucură nouă zilele de sărbătoare… Fără ei nu ar fi fost nici Creangă, Eminescu, Blaga, Nichita, Enescu, Brâncuşi, Luchian, Zamfir… Nu am fi fost nici măcar noi, domniile voastre!

Uitându-mă la toţi aceşti Nemuritori, ştiuţi şi neştiuţi, nu găsesc printre ei pe cei ce au renunţat la nemurire pentru o clipă vremelnică a vieţii lor. Cine or fi fost bogaţii zilelor lui Ghilgamesh? Dar ale lui Herakles? Sau ale lui Roland, El Cid, Mircea, Vlad, Ştefan, Făt Frumos, Păcală, Tudor… Sau ale Nemuritorului Nemuritorilor, Iisus fiul tâmplarului? Ar fi trebuit să ştim măcar numele acelor bogaţi ce nu şi-au risipit averile pe nimicuri, ci au cumpărat operele pictorilor Nemuritori. Dar poate că în cazul lor se aplică vorbele Domnului: „Adevărat vă zic vouă, că ei şi-au luat răsplata!”

Îmi zic uneori că planul lui Dumnezeu a fost şi este să-l facă pe Om Nemuritor. În Veşnicie, dar şi pe Pământ. O fi pus Dumnezeu în Om o genă, ceva, şi i-a zis: „Poţi fi Nemuritor. Dacă.” Ei da, aici se pare că Omul şi-a dovedit din plin liberul arbitru. Cei mai mulţi au căzut testul. Puţini, foarte puţini s-au apropiat de Nemurire, prin talent, bunătate, dăruire de sine, jertfă, umiliţă, credinţă, eroism… „Fericiţi cei…”, a zis Domnul, ştiind. Nu-i deloc uşor să-ţi cumperi o bucăţică de Nemurire, în viitorul neclar (şi relativ), când este cu mult mai plăcut să te bucuri de clipa asta efemeră de fericire lumească.

Ferice de poporul român, cât a respectat porunca pusă lui în gene. A supravieţuit peste veacuri. Vai lui dacă o uită – Dumnezeu îşi întoarce faţa de la el! Se va spulbera în cele patru zări. Un popor are nevoie de propri-i Nemuritori, dacă vrea să trăiască. Depinde şi de noi să-i aibă.

Mda. Să revenim la subiectul expoziţiunii de astăzi…

 

Nota redacţiei:

Această conferinţă a ajuns la noi prin intermediul unuia din puţinii auditori aflaţi în sală, care, mai mult din întâmplare, a înregistrat prezentarea. Ne-a mărturisit că până la urmă nu a prea înţeles ce a vrut să spună Profu’ cu aceşti nemuritori şi, mai ales, de ce a încercat să-i implice şi pe bieţii spectatori în elucubraţiile lui. I-am promis că vom încerca noi să lămurim aceste aspecte, dar uneori prelegerile lui Escu nu sunt numai neascultate, dar şi neînţelese de nimeni. Vă lăsăm pe voi să căutaţi vreun sens cuvintelor lui din această prelegere. Oricum, ştim precis că ea nu a mai fost reluată.

 

 

 

This entry was posted in ARTICOLE and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply