Nick Sava – După alegeri

 

Nick Sava – La circ

Bărbatul stă ca o momîie pe treptele Primăriei. Îmbrăcat în alb şi cam slab, cu o cămaşă în carouri, şifonată, pantaloni „cu burlane” şi pantofi prăfuiţi şi destul de scîlciaţi. Este uscăţiv şi cam neras, cu nasul mare şi buzele strînse. Ochii adînciţi în orbite, părul rărit deasupra funţii, dar căzînd peste urechi. E de vreo 30 de ani – dar poate chiar sărise peste 40. Cămaşa e descheiată la guler, iar mînecile sunt suflecate spre coate. Braţele care ies din mînecile cămăşii sunt arse de soarele Bărăganului. Suge cu sete din ţigară, scuipînd cînd şi cînd, deşi ţigara are filtru. La un moment dat o aruncă scîrbit la picioare, o calcă, parcă în ură, cu tocul pantofului, şi aprinde altă ţigară. La picioarele lui sunt poate mai bine de zece mucuri strivite. Lîngă el, pe treapta de sus a scărilor care duce spre intrarea Primăriei locale, stă o pălărie cam decolorată şi prăfuită. Îmi surprinde privirea aruncată spre pălărie şi-mi comunică:

„N-o port, am luat-o azi că am vizită de la Prefectură. Din nou… E-a lui taica. Am şi-o cravată înăuntru, da’nu mă pricep să mi-o leg. Şi sacou – da’ e prea cald. Sacoul mi l-a dat fostul primar, cînd m-a dus la alegeri…”

Are o voce răguşită şi obosită. Surprinzător, e destul de educată, contrastînd cu înfăţişarea lui. Cînd şi cînd scuipa, aruncînd cîte-o flegmă vîscoasă, cu mare precizie, pe o piatră ajunsă, cine ştie cum, în petecul de iarbă din stînga aleii care ducea la scară – vreo 3-4 metri distanţă. Ca şi mucurile, piatra dovedea că persoana stătea de ceva timp în acel loc.

„Pari cam cătrănit”, constat eu.

Sosisem în localitate trimis de Şefu’: să aflu cum de se întîmplase cea mai mare şi mai neverosimilă minune a alegerilor abia încheiate. Scandalul ajunsese pînă pe primele pagini ale ziarelor centrale.

Bărbatul aruncă două flegme la rînd, parcă fără niciun efort, apoi răspunse scîrbit:

„Mi-am pierdut credibilitatea! Nu era mare lucru de capul meu, dar nimeni nu putea zice că mi-am călcat vreodată cuvîntul dat. Şi acum? Astea vor trece, dar eu trebuie să-mi iau viteză din satul ăsta prăpădit! Şi-aşa umblă ăia după mine, să mă bată…”

„Care ăia?”

„Eh…” dădu el din mîna în care fumega ţigara, făcînd fără intenţie colaci aproape perfecţi. „Puterea!”

„Păi, nu eşti tu Puterea în sat? Doar eşti primar.”

„Eu, Putere?!” păru omul speriat. „Ce fel de putere? Domnule, nu ştii ce vorbeşti. Poate fostul primar avea oarece putere, că era de mult şi avea în spate toată familia – dar eu

mi-s venetic pe aici. A doua, el făcuse cheag cît a fost primar. Şi lucra pe-o mînă cu ăia, adevărata Putere. Eu îi ştiu doar că-i văd în ce maşini umblă şi ce case au. Sper să cad la pace cu ei pînă să-mi rupă oasele… Nu ei, gorilele lor. Poate-mi dau voie să dispar.”

„Nu înţeleg. Dacă eşti atît de speriat, de ce te-ai băgat în chestia asta?”

Mai scuipă o dată de năduf, apoi explică:

„Nevoile, domnule. E criză, dacă n-ai auzit. Ceasul rău. Dacă ar şti omul…”

Se pare că totul începuse în urmă cu cîţiva ani. Omul lucra, angajat cu ceva pile, în administraţia de stat dintr-un mic orăşel. La un moment dat, a venit un unchi şi i-a spus: „Rudele, trebe să faci şi tu o facultate! Ce naiba, toţi are diplome. Ce, eşti mai prost ca alţii? Uite că şi Tanţa, curiera, a ieşit contabilă. Acum, cu toate privatele astea, e floare la ureche!”

Aşa şi e” – recunoscusem eu. „Da’ ce-mi trebe? Job am, chiar dacă sunt bani puţini. Dar mai un spor, mai o primă, mai o îndemnizaţie… dacă nu curge, pică destul de des…” „Bă, mi-a zis unchiu, se schimbă vremurile. Nu-ţi zic? acu toţi are diplome. Unii s-a apucat să-şi ia şi masterate. Ăia cu liceul nu va fi buni nici să spele geamurile!”

Deci, mă duc. La început îmi făcusem gînduri: navetă, scutiri medicale, şpăgi, nopţi pierdute cu învăţatul, examene, proiecte… Chiar, ce-mi trebuia mie?

Şi atunci soarta mi-a scos-o în cale pe Crinuţa. (scuipă cu năduf şi oftează din adîncul pieptului costeliv) O apucase şi pe ea şcolitu – ea era oarece telefonistă. Îi ţîţîia fundul,

„că acum cine mai are telefonist?” Toţi au mobile! Buun, făceam naveta împreună.

Mie-mi plăcea, că nu mergeam singur şi ea era descurcăreaţă foc. Şi-mi şi plăcea.

Ei, n-a ieşit nimica; cînd a avut diploma s-a încurcat c-un „investitor”.. (scuipă). Cum, de ce sunt ironic? Investitor ca ăla… Un muritor de foame prin vest, sosit paravan la un şmecher pe aici. Învîrtind una-alta pentru şefu’ lui, s-a ales şi el cu un rahat de afacere. Contracte cu Statul, chestii. Pe Crinuţa a făcut-o jurist – că ea-şi luase diploma la drept din toate alea -, apoi amantă, sau invers -, apoi nevastă, deşi mai avea una prin Olanda, parcă… Mă rog, ducă-se.

„Şi tu?”

„Păi, ea m-a ajutat, săraca, atunci, la-nceput. Naveta a durat cîteva zile, de fapt. Ne-am dus, ne-am înscris – eu la Istorie, că la altceva nu mă pricep, dar unchiu-mi zisese: „o diplomă, mă, nu contează în ce!” – am cunoscut profii, le-am dat din bruma noastră de bani puşi deoparte… Pe urmă am mai mers să ne dea examenele, diploma, ştii tu. Buuun, acum aveam şi diplomă!” (oftează din nou, din greu) „Iarăşi ceasu’ rău: unchiu trece, ca de obicei, la partidu’ ajuns la Putere. Eu, liniştit: nu se ia nimeni de mine. Aşteptam să fiu promovat… Dar îl trimit pe unchiu undeva, la mai ştiu eu ce legaţie, şi în locul lui vine altul, care sosise şi el la Putere. Şi ăla se apucă să-şi aducă oamenii lui. „Aaa, domnu, tu ai diplomă de profesor? Păi, du-te, domnu, în învăţămînt!” Am avut totuşi noroc, nu m-a lăsat chiar pe drumuri, m-a trimis aici. Navetă lungă şi grea, nu se prezentaseră titularii la job. Aşa că, predam istorie, geografie, franceză, desen şi, cîteodată, aritmetica – titulara mai pleca în vîjîială cu amantu’ prin ţările calde.”(făcu el un semn din ochi cu subînţeles)

„Te pricepi la franceză?”

„Nici la geografie, de fapt. Cel mai bine era cu matematica. Îi învăţam să numere pînă la o sută. Număram cu ei bani, că la asta se pricepeau şi le plăcea. Îi pregăteam pentru viaţă – mă lăuda directorul. (oftează şi scuipă). De-acolo mi se trage! Directorul nu prea trecea pe la şcoală – el era fostul primar. Eu mă ocupam de toată şcoala, mă făcuse un fel de adjunct. Şi pentru că nu prea mai aveam timp, cu atîtea ore şi cu şcoala şi cu toate celea, mi-au dat o casă în sat, să nu mai fac naveta. Aşa am ajuns localnic! (aici, înainte de a scuipa şi ofta, spuse ceva mărunt printre buze, dînd din ţigara nou aprinsă; probabil o înjurătură de nerepetat.)

„OK, dar asta nu explică situaţia ta de acum”, zic eu.

„Aşa crezi? Păi, nu-ţi ziceam că directorul era fostul primar? Avusese deja vreo trei mandate!!! Îl alegea lumea ca pe Mesia, ce mai?! Adică nu, pe Mesia nu-l alege nimeni. Mă rog. Făcea peste optzeci la sută, că le era ruşine să spună sută la sută, ca pe timpul împuşcatului. Nimeni nu suflă în satul ăsta! Cînd vin alegerile, oamenii zic: îl votăm tot pe Iliescu! Şi-l votează. Adică, pe el, care pe vremuri era omu’ lu Iliescu. Avea el o poză de prin martie 90 în care dădea mîna cu feseneul: o scoate tot la patru ani din Primărie cu ramă cu tot şi-o plimbă prin sat – şi gata. La început mai era cîte unul care-l concura – pînă au văzut că nu au nicio şansă şi se mai aleg şi cu oasele rupte. Ultima dată, unul a fost bătut şi băgat în puşcărie chiar de jandarmi! Aşa că anul ăsta n-a avut nimeni curaj să-l concureze!”

„Şi te-ai găsit tu…” zic eu ronic.

„Nu, domnule, m-au găsit ei. Nu ştiu ce idiot de la Partid zice: „nu se face să fugim singuri, domnilor. Măcar de ochii lumii, ne trebuie un contra-candidat!” Dar nimeni nu voia, cum îţi spusei. Vine fostul la mine: „Rudele, te pup pe portofel, trebe să mă ajuţi! Candidezi!” Cînd am auzit, mi s-a făcut rău. Ştiam că e naşpa. „Stai, bă, că dracu nu-i negru – îi roşu, hăhăhă” – aşa glumea el, dîndu-se anticomunist. „O faci de formă, n-ai nicio şansă să cîştigi, ştii doar. Nu te costă nimic – ba te alegi şi cu ceva mălai. Mă ocup eu de toate: afişe, campanie, banere, televiziune… Pun eu gorilele să te păzească de furia maselor. Tu vezi de şcoală, că eu n-am timp de ea.” Şi aşa a fost. Al naibii, îşi rupea noaptea singur afişele şi dăduse pe ascuns, în numele meu, cîteva pungi unor amărîţi…

Tace, scuipă, oftează.

„Şi?”

„Şi. M-au ales!” Scrîşneşte din dinţi. „Nimeni nu a băgat de seamă că se schimbase legea, era într-un singur tur. Cîştigătorul ia totul! Ce tîmpenie, domnule! În zori, se duce fostul primar cu familia la alegeri. Le zice ălora: „votaţi-l, bă, pe Rudel, să se bucure şi el, că ceilalţi va vota cu mine”. Şi pleacă acasă. Dar în ziua aia a plouat pe aici, şi au mai fost şi două nunţi. Ce şi-au zis oamenii? „Ce să mai mergem la vot, tot se alege dom’Iliescu?” Eu ce-am mai votat – cu primarul, bineînţeles. Cînd, seara, la numărat, stau ăia şi se uită ca proştii. Ei erau în comisie şapte. Ei au votat toţi cu primarul – cînd au văzut că-i groasă plus votul meu. În total: opt. Iar primarul şi ai lui votaseră pe numele meu – aveam nouă. N-au avut încotro, m-au declarat învingător!”

Mă apucă rîsul: „Zi, aşa, te-a votat primarul?!”

„Nu rîde! De aia stau aici, să mă vadă lumea, dacă încearcă vreo gorilă să mă taie. Dorm înăuntru, pe birou, că m-au evacuat. M-au dat afară de la şcoală, dacă ajung pînă la la Gară întreg. mă opresc tocma în Spania! Dar mi-e frică să umblu pe uliţă, oamenii se uită după mine ca după femeia cu barbă… Mi-e că mă calcă vreo maşină. Or venit prefectul şi preşedintele de la judeţ, e tot ăla de dinainte, şi mi-au spus clar: „de la noi nu vezi un sfanţ! Nu vei planta o floare măcar, nenorocitule!” Asta n-ar fi o pagubă, nici nu aveam de gînd să plantez. Nici nu ştiu ce-a promis fostul primar în numele meu… Dar nici el nu a plantat. De fapt, de doişpe ani nu face nimic în satul ăsta. Dar eu nu stau să văd cum e să fii primar fără a face nimic. Măcar el se-ocupa de afacerile de familie. Eu am terminat şi cărţile pe care le citeam, iar bibliotecara mi-a spus că nu mai pup cărţi de la ea, „banditule, pedelepro împuţită, mînca-te-ar ciorile cu băşinosu tău cu tot!, strigă după mine, cînd mă vede”

Striveşte mucul şi aruncă pachetul gol.

„Îmi cumperi şi mie nişte ţigări?” mă întreabă ruşinat. „Una e că n-am curaj să merg pînă acolo şi, oricum, nu mi-ar vinde. Dar nici bani nu prea mai am. Şcoala nu-mi mai dă salariul…”

O iau spre bufetul plin de oameni care mă privesc crunt. Zi de vară, senină… să tot bei o sticlă de bere rece, nimeni nu se gîndeşte la muncă… Omul strigă după mine:

„Totul parcă ar fi de înţeles, da’ spune-mi: de ce a fost nevoie să spună că eu candidez din partea fostei puteri? Nu puteau să mă treacă la partida romă? Sau la independenţi?… Adică, tot aia ar fi fost. Ori îmi spuneau „ţigan”, ori „intelectual”. Da’ pacă mai bine pedelepră decît intelectual. Atunci chiar nu mă salva nici armata! Ăştia de pe-aici văd negru cînd le pomeneşti de intelctuali! Mai bine hoţ, decît citit. E rău destul că sunt profesor.”

Nu-i răspund: sunt destul de aproape de mesele bufetului. Oamenii m-ar putea auzi şi

m-ar lua drept intelectual. De ce să le stric ziua? Oricum, sunt destul de nenorociţi şi aşa… Iar eu nu mai fug ca pe vremuri…

 

 

 

This entry was posted in ARTICOLE and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply