Canibalismul la români (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

Nick Sava – Şaman

Citeam mai zilele trecute o povestire scrisă de Haşek. Nu mă lăudaţi, deocamdată: era chiar prima din volum… Aşa. Era vorba despre canibali. Şi în timp ce meditam la preferinţa acestora pentru popii ortodocşi (mult mai dolofani decât pastorii evanghelici), mi-am amintit un moment din tinereţea mea şturlubatică. Nu, nu am ros pe nimeni până acum, dar probabil atunci mi-am mâncat viitorul de parvenit politic-social: am spus bancuri politice la cursul de „istoria luptei naţionale pentru blablabla”.

Nu, profa nu m-a dat imediat afară ascultând bancul despre canibali. S-a apucat să mă întrebe ironic „numai de astea ştii?”, la care eu, ca un adevărat soldat Svejk, m-am grăbit să i-l spun şi pe cel cu moş Grigore, veteranul. Cică, moşul a fost invitat să povestească pionierilor despre faptele lui de vitejie din Război. Şi el povesteşte:

– Eram în tranşee în rahat până-n gât. Şi iată că se iţeşte o tigvă de duşman împuţit. Eu: pac! Cade. Se ridică alta: pac! Şi alta. Şi alta… Mi se înroşise ţeava la puşcă de atâta tras, puteam prăji slana pe ea… Au început să strige să îi iert.

– Şi ce ziceau? întrebă un prichindel.

– Ne strileati, tavaraşi…

Buuun. Cum ziceam, abia acum am fost poftit afară din aulă. Nu, cei  de la secu nu m-au invitat să le spun şi lor bancurile, probabil le ştiau din alte surse… Să ne întoarcem deci la canibalii noştri. Cică, în nu ştiu care junglă, se prăvale un avion. Trei mai băftoşi scapă şi se bucură – până dau peste ei echipele de salvare. Îi salvau pentru cazanul tribal…

Dar şefu’, unu buzat cu pene în coamă şi cam dezbrăcat, le spune: „drept semn de uimire faţă de miracol (e un miracol să scapi dintr-o catastrofă aeriană doar pentru a-ţi sfârşi viaţa într-un tuci…), vă promit să vă dăruiesc viaţa, dacă îmi cereţi ceva ce nu vă pot da.”

Americanul cere o navetă spaţială – şi o primeşte, cumva. Japonezul vrea un TV cât un bob de mnazăre – îl primeşte şi el. Românul, văzând ce păţesc ceilalţi doi (apa era deja fierbinte, chiar dacă se aruncase în ea şi ceva legumă…), zice:

– Înainte să vă cer ceva, aş vrea să vorbesc cu secretarul de partid…

– Nu avem.

– Atunci, cu preşedintele de sindicat…

– Nu avem.

– Preşedinta comitetului de femei?

– Nu avem.

– Preşedintele Academiei?

– Nu avem.

– Faimosul autor…

– Nu avem.

– Cel cu vilă…

– Nu avem.

– Cel ce s-a dus în delegaţie la…

– Nu avem.

Exasperat, românache îi întreabă:

– Păi, atunci de ce vă mâncaţi între voi?

Aşa cum pe atunci nu mă aşteptam ca acei colegi ai mei care se tăvăleau pe sub bănci o făceau de râs, ci mai degrabă să nu fie zăriţi că nu iau „atitudine”, nu mă aştept nici ca

d-voastră să zâmbiţi măcar la un banc vechi de cel puţin un sfert de veac. Dar mă aştept să recunoaşteţi că noi, românii, aveam de ce. Mai precis: de ce să ne mâncăm între noi. Putem rămâne şi noi perplecşi la ideea că unii oameni îşi mănâncă semenii doar ca să nu se ia în braţe cu un urs, sau să alerge ca speriatul după vreo gazelă, aşa precum a rămas acel românache din poveste (nu ştiu dacă a scăpat de cazan…), dar o explicaţie ar exista: canibalii din jungla respectivă erau, cum am ţinut să subliniez, cam sălbatici. Cu pene în cap şi aproape goi. Costumul Versace era probabil al tribului, nu al lui…

Deci, pot afirma că obiceiul de a ne mânca între noi exista cel puţin din anul 1970, an în care am ascultat (fără mânie proletară) bancul respectiv. Ba chiar de mult mai dinainte, aş zice, amintindu-mi de atâtea şi atâtea expresii intrate în frumoasa şi bogata noastră limbă (aş zice şi eu: pe care păcat că o folosesc românii, cum o folosesc…), legate de acest fenomen.

Amintesc mai întâi pe cele ce sugerează auto-canibalismul. De exemplu, unele personaje sunt prezentate (de autori fără prea mult har) afirmând (sunt convins că rămân cu afirmatul): „mai bine mi-aş mânca un picior, decât…”. Mult mai des folosită (de aceiaşi autori) este o altă expresie: „îşi muşca buzele”. Dar o expresie folosită de mai toţi, mai ales când e mai sănătos să o facem, este „şi-a înghiţit limba”. Nu ştiu dacă tot aici trebuiesc amintite şi alte „înghiţiri”, de exemplu de litere, silabe, cuvinte chiar… Întâlnite deseori chiar la jurnaliştii marilor gazete patronate.

O a doua categorie este cea în care se consumă numai anumite părţi ale semenului nostru. Iubitei, de exemplu, „îi mâncăm ochişorii”, „buzişoarele”, „sânişorii”, ăăăă… mda. Duşmanului în schimb, „îi mâncăm” ceva mai vital: ficaţii, splina, plămânii, inima (friptă), capul… Uneori acesta ne invită generos („mânca-mi-ai…”), dar mulţi români, sub influenţa rromilor, spun şi „mânca-ţi-aş”. Cu varianta colaterală auzită într-o dimineaţă la coadă la lapte: „bă căcat, mânca-te-aş!”.

A treia şi mult mai bogată categorie se referă la mâncatul „de tot”. De la forma simplă şi puţin cam nehotărâtă „l-a mâncat din ochi”. În familie se întâlneşte (mai ales la neveste) expresia „mi-ai mâncat cei mai frumoşi ani din viaţă!”. Asta este pronunţată mai ales mai târziu, când „ce mai frumoşi ani” nu au mai apărut (precis au fost haliţi de cineva…) şi acest act canibalic a avut loc cândva în trecut, precis după ce soţul îi mâncase „ochişorii”. Probabil când acesta a început să nu mai arate entuziasmul de la început la invitaţia… hm, hm… „eat me”… Dar se pot întâlni şi alte expresii. Unii părinţi se adresează drăgăstos odraslelor (nu neaparat doar taţii): „Te mănânc!” (completată, deseori, cu „Eu te-am făcut, eu te omor!”)

Uneori încercăm să ne detaşăm de actul canibalic, zicând: „Mânca-te-ar” (ciorile, lupii, hoheriul, focul, boala, ciuma…) Dar în general, mai ales în viaţa politică, folosim verbul la persoana a treia, încercând să ne delimităm de act. De exemplu, spunem „l-a mâncat de viu” sau, folosind o expresie doar aparent copilărească, „l-a păpat” (de tot, cu fulgi cu tot, pe tavă…) Tot aici întâlnim expresia mai personală „Nu îl pot înghiţi!” – care, de obicei nu înseamnă că nu am dori să-l „mâncăm” („păpăm”) pe respectivul.

O expresie pe care o folosim întotdeauna referindu-ne la alţii este „mă muşcă de fund”. Noi nu „muşcăm” pe nimeni (de fund), cel mult „ne muşcăm limba” (dacă respectivul e Sus) sau „mâinile” că „nu i-am tras-o” (când a ajuns „jos”…). Deseori, „unghiile”, în aşteptarea momentului când vom putea să „i-o tragem” fără mare pericol…

În sfârşit (dar nu în ultimul rând, cum zic unii), trebuie să amintim şi de faptul că deseori viaţa cuiva stă în ceea ce posedă. Deci, tot forme de canibalism sunt şi expresiile „i-a mâncat” (scaunul/fotoliul, casa, postul, cariera, viitorul, averea, amanta etc.)

Sunt conştient că nu am acoperit toate expresiile, un specialist ar putea scrie un compendiu, dar mi s-a cam terminat timpul alocat. Cu altă ocazie o să vă dau şi câteva exemple… Cum? Ştiţi şi d-voastră destul exemple? Hm, sunt sigur că eu mă gâdeam la altele…

 

Nota Redacţiei:

 

Mai mulţi participanţi la conferinţă au susţinut că Proful le-a „mâncat timpul şi banii” şi că la prima ocazie îi vor mânca şi ei „ceva”. Prof. Escu a răspuns zâmbind şi nu extrem de îngrijorat: „Ei, e numai gura de ei…” Completând: „Nu te supăra că nu au plătit, doar ştii că ne „mâncăm de sub unghii”…”

 

 

 

This entry was posted in ARTICOLE and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply