Nick Sava – Architectura, înainte de a fi ştiinţă Primele forme arhitectonice în Neolitic

 

 

Nick Sava- English Bay, acrylic on canavas 100×60

Cuvântul arhitectura vine din limba latină. Romanii au preluat-o din limba greacă, unde era folosită ca „architectu” – Meşterul dulgher (în greacă archi – şef şi tekton – constructor, dulgher). Vitruvius, primul care a scris un tratat despre arhitectură (în sec. I EC), i-a stabilit şi principiile: durabilitate, utilitate şi frumuseţe. Mai târziu, Alberti definea frumosul ca depinzând de proporţiile în care elementele (detaliile) se încadrau în ansamblul obiectului (sistemului) final.
Arhitectura are ca scop primar asigurarea nevoii de spaţiu şi adăpost a grupurilor umane (familie, şcoală, biserică, business…) prin organizarea creativă a materialelor şi componentelor într-un decor natural sau artificial, lucrând cu mase, spaţiu, forme,  volume, texturi, structuri, lumină, umbră, material, program şi elemente pragmatice, precum cost, limitări de construcţie şi tehnologie, legislaţie, ca să ajungă la un rezultat funcţional, economic, practic şi deseori artistic şi estetic.
Ştim aceste lucruri pentru că tot ce ne înconjoară se bazează pe munca unui arhitect. Chiar şi Natura – sunt unii care susţin că a fost „proiectată” de Marele Arhitect. Dar, de peste cinci mii de ani, Dulgherul-şef, Architektu,  le-a creat oamenilor un spaţiu în care să trăiască, să se simtă ocrotiţi, să se roage, să activeze, să interacţioneze cu semenii lor, să se distreze… Asta din perioada palatelor şi a templelor, a cetăţilor care au apărut pe valea inferioară a Eufratului. Poate dinainte, zic unii, care împing începuturile arhitecturii la construirea primelor monumente megalitice. Pentru că toate acestea presupuneau o planificare, o organizare a sutelor, poate miilor de lucrători – deci, a unui Architektu.
Dar, înainte de aceea ce a fost? Perioada de dinaintea anilor 3200BC (în Europa încă mai recent), înainte de apariţia scrisului şi a primelor cetăţi-state predinastice, se numeşte „preistorie”. Ultimele şapte milenii ale acestei „preistorii” poartă numele de „neolitic”. Mai precis, perioada pietrei şlefuite, „noi”. Deşi arama fusese deja descoperită şi era deja folosită în Orientul Mijlociu. Şi, deşi uneltele din piatră şlefuită vor continua să fie folosite încă mult timp în perioada istorică. Dar să vedem: putem vorbi de un Architektu înainte de anii 3200EC?
E greu de făcut o istorie a primelor locuinţe umane. Tot mai mulţi cercetători susţin că omul paleolitic nu a trăit în peşteră. În ciuda a ceea ce am ajuns să credem, acesta nu a trăit niciodată în grote. Da, acolo picta, acolo sculpta – dar grotele erau locuite de urşi, cel mai adesea. Uneori de hiene, alteori de lei şi leoparzi… Oamenii locuiau afară, cel mult sub buza unei stânci sau în gura unei grote – în aşa-numitele abrie. Cum aşa? – pot fi acei cercetători întrebaţi. Şi frigul de-afară? Doar suntem într-o perioadă glaciară! Suntem. Doar că oamenii acelor timpuri nu trăiau printre gheţurile Alpilor, Pirineilor sau Carpaţilor, ci prin stepa şi tundra mai caldă din câmpii. Traiul lor nu era mult deosebit de al vânătorilor nativi ai Americii de Nord de azi-ieri, care trăiau până de curând în corturi (tipee), bordeie sau, eventual, barăci (case lungi). Ştim că spre sfârşitul paleoliticului vânătorii de mamuţi din stepele Ucrainei, de pe malurile Nistrului, Donului şi Niprului, îţi construiau bordeie din oase de mamut acoperite de piei (probabil neargăsite) ale aceluiaşi animal, foarte asemănătoare iurtelor turkmenilor din stepele ruseşti.
Deci, e greşit să credem că omul neolitic, la sfârşitul perioadei glaciare, a „ieşit afară din grotă”. Nu, doar a trăit mai bine. Îi era mai cald. Apăruseră mai multe animale – şi asta e bine, că li s-o fi aplecat să mănânce tot mamuţi, bizoni şi cai… Au început să apară, aduse dinspre sud de valul de încălzire, plante noi, comestibile. Dacă bărbaţii alergau prin păduri şi stepe după vânat, femeile (şi, probabil, copiii şi bătrânii) culegeau cu uşurinţă grâne. Unele din primele scule inventate de omul neoliticului au fost secera şi coasa – fără ca prezenţa acestora să dovedească apariţia agriculturii. Nu, aveau să mai treacă vreo trei mii de ani până când primele plante să fie domesticite şi să putem vorbi despre cultivarea plantelor. Deocamdată, oamenii adunau, recoltau, ceea ce Mama Natură le oferea pe văile râurilor: soiuri sălbatice de linte, orz, secară, mei, mai târziu mazăre ţi un soi de grâu. [1]
Cam tot atunci, unii bărbaţi, săturaţi să tot alerge după animale mai puţin masive, dar mai iuţi de picior (deşi acum foloseau cu succes arcul şi săgeţile), au reuşit să domesticească unele din ele: capra, apoi, la scurt timp, oaia şi câinele – probabil acum mai bine de zece mii de ani. Nu, nu vaca! Aveau să treacă mai bine de trei mii de ani înainte ca primul om să ducă o vacă la păscut. De ce? Acei oameni de ştiinţă deştepţi zic că a fost nevoie mai întâi ca agricultura să fie agricultură. O vacă mănâncă ca o vacă – nu cât o oaie. Nu e uşor să creşti o vacă! Un porc e mai uşor – drept pentru care porcul a fost domesticit cu vreo mie-două de ani mai înainte. Pe atunci oamenii aveau alte probleme religioasă, nu să mănânce kusher…
Ei, dar pe unde se întâmplau toate astea? Se zice că tocmai în Kurdistan. [2] Mai precis, în Nordul Irakului de azi, în Nord-vestul Iranului, ba chiar prin Armenia turcească – cam pe acolo pe unde kurzii îşi cer o patrie a lor. De ce nu pe valea Mesopotamiei, acolo unde a apărut istoria? Sau pe valea Nilului? Pentru că aceste zone, fără irigaţii, seamănă mai curând cu nişte deşerturi. Şi cum ziceam, oamenii de la începutul neoliticului erau culegători, nu agricultori. Clima pe-acolo, prin Kurdistan, prin Anatolia, prin Palestina – şi veţi vedea de ce pomenesc de aceste zone -, nu s-a schimbat prea mult în ultimii 10-11.000 de ani. Deci, pe atunci, ca şi acum, clima era relativ uscată – dar pe valea apelor care totuşi pe atunci erau mult mai bogate, probabil de la gheţarii care încă persistau pe culmile munţilor, creşteau în mod natural tocmai acele plante bune de cules. Şi, probabil, ciopoare de oi şi capre…
Tot culegând aşa, oamenii au văzut că e mai bine să stea pe loc, în valea cu plante – şi au început să se sedentarizeze. Ciobanii învăţau transhumanţa – dar femeile stăteau mai mult pe loc. Nici porcilor nu le plăcea să colinde. Populaţia taberelor creştea, taberele deveneau mai curând cătune, sate… Până când, la un moment dat – unii zic că pe la 8000 BC, alţii, pe la 7000 BC, depinde cât sunt de patrioţi – a apărut prima loocalitate. Să îi spunem „oraş”? Ar fi cam mult. Să îi spunem „cetate”? Deşi aveau ziduri, termenul nu ar fi corect… Unde a apărut? Turcii zic că în Anatolia, la Catal Huyuk. Evreii spun că pe Valea Iordanului, la Ierihon. Când? Cam pe-atunci – pe la 6700-8000 BC. De ce? Eh, la această întrebare e mai greu de răspuns.
Un răspuns destul de exact este: nu din cauza agriculturii. Cum ziceam mai sus, pe atunci nu exista agricultură. Oamenii nu aveau nevoie neaparat de un loc unde să trăiască pentru a-şi cultiva câmpurile cu grâu şi orz. Da, era bine să stea într-un loc, să îşi depoziteze acolo cele recoltate. Dar motivaţia a fost alta. Ce făcea ca locul numit Catal Huyuk să fie locuit de peste cinci mii de oameni (unii zic: peste şase!) – atunci când în alte locuri un sat număra cel mult câteva case? Cercetătorii răspund: religia. Catal Huyuk a fost primul centru religios al Omenirii! A fost, poate, Centrul Religios al vremii – şi asta timp de peste două mii de ani. Al întregii zone – de pe malul Egeei până în nordul Iranului, de la Marea Neagră până în Egipt. Influenţe ale culturii ei se pot regăsi în Thesalia şi, prin Continentul Grec, în Balcani şi pe malul Dunării.
Dar înainte de a vorbi despre aspectul religios al „oraşului-cetate” Catal Huyuk, să vedem cum locuiau oamenii pe acele timpuri. Din corturi se mutaseră în bordeie. Acestea erau parţial îngropate în pământ, rotunde, cu pereţii, la început, din crengi, ulterior din lemn acoperit cu lut – pentru ca la un moment dat să fie construite din adobe – cărămizi din lut nears. Aveau o formă de calotă – asemănătoare igloo-urilor – astfel că la început cărămizile adobe erau aşezate în rânduri drepte până la o înalţime de un metru, de unde începeau să se curbeze spre acoperiş. Probabil în vârf exista o gaură pe unde ieşea fumul. De-a lungul pereţilor existau „bănci” – un fel de priciuri pe care dormeau membri familiei. De unde ştiu să descriu o astfel de locuinţă, de parcă am locuit chiar eu în una din ele? Pentru că am văzut ceva asemănător la nativii salish din British Columbia. Astfel de locuinţe s-au descoperit şi în alte localităţi din neolitic: nu departe, în Anatolia, la Hacilar, Cayonu şi Ashikli Huyuk, în Munţii Zagros la Jarmo (cea mai veche comunitate agricolă!), la Ierihon în Palestina, Sesklo în Thesalia, la cele ale culturilor Criş, Vinca, Hamangia, Tisa…
Cu timpul, mai precis pe la 5500BC – înainte totuşi de a apărea ceramica, deci în perioada numită pre-ceramică -, casele încep să se construiască în plan dreptunghiular. Probabil asta se întâmplă din două cauze: forma paralelipipedică a cărămizilor se pretează mult mai bine la construirea de pereţi drepţi, pe de altă parte, o construcţie în formă conică nu permite construirea pereţilor comuni, nici a etajului superior. Satul crescuse, se aglomerase, era nevoie de spaţiu – numai locuinţele în plan rectangular o permiteau. Şi da, Catal Huyuk creştea. Dealul pe care se înălţa căpătase forma unei „acropole” – William Carl Eichman îl numeşte „prima piramidă” a istoriei. [3] Mai curînd un fel de ziggurat, cu locuinţele-templu construite pe terase, cu un megaron în vârf. Locuitorii trăiau la poalele colinei, în case înghesuite şi simple – un adevărat bazar oriental. Aici se amestecau locuinţele cu atelierele meşteşugăreşti, depozitele, magazinele, tarabele… Pentru că a doua funcţie a comunităţii era cea de nod comercial. Sute de drumuri se încrucişeau aici. Localitatea profita de minele de silex din apropiere şi, probabil, Catal Huyuk era primul mare centru comercial al lumii. Se vindeau bolovani neprelucraţi de silex şi alte pietre dure, care se pretau la confecţionarea de unelte, dar şi unelte poduse în atelierele oraşului, os şi corn de la animalele vînate, piei şi lînă de la turmele de oi şi capre, ţesături frumos colorate, de mare valoare artistică – dacă ne luăm după picturile murale care aproape în mod sigur s-au inspirat din ele. Mai vindeau mici statuete din lut nears sau piatră ale Marii Zeiţe, venerată în cetate. Pobabil mâncare nu – câmpia din jurul localităţii nu permitea o recoltă suficientă pentru o comunitate de peste cinci mii de oameni. Care, se pare, atingea o cifră de peste zece mii de oameni cu ocazia sărbătorilor religioase şi a tărgurilor. [1] Oamenii se adunau pentru a se închina zeilor, pentru troc, pentru căsătorii.
De ce credem că la construcţia oraşului Catal Huyuk a fost prezent un Archi-tektu? Pentru că localitatea, atât cea pre-ceramică de pe malul estic al râului, cât şi cea construită pe dealul de pe malul vestic (Catal Huyuk se traduce prin „Două Culmi”, din turcă), pe la 5600BC, arată intenţii clare de planificare. Nu există zid de apărare, dar modul de a construi casele, adunate unele în altele, cu pereţi comuni – dar fără intrări la nivelul solului -, transformând astfel întreaga localitate într-o redută uşor de apărat şi cu totul o „acropolă”, dovedeşte existenţa cuiva care coordona munca constructorilor. Nu se construia la întâmplare. Dacă ne uităm la principiile lui Vetruvius, vedem că ele au fost respectate la Catal Huyuk. A fost construcţia durabilă? Fără îndoială – o avem şi azi, la aproape şapte mii de ani de la întemeiere. A avut utilitate? Da, a oferit spaţiu şi siguranţă locuitorilor – dar mai ales un spaţiu în care se puteau desfăşura activităţile religioase, care or fi fost acelea. Aveau frumuseţe? Ei da, aveau – chiar şi după criteriile noastre. Pereţii caselor erau pictaţi la exterior şi la interior. Picturile erau clasic neolitice: aveau compoziţie, mişcare, elemente naturiste şi geometrice, armonie coloristică, ba chiar şi simboluri. Pereţii erau decoraţi şi cu sculpturi – mai ales capete de taur (bour sălbatic), în care craniul animalului, păstrându-şi coarnele, era modelat în lut. Erau şi nişe, în care se adăposteau statuete ale Marii Zeiţe – zeiţă tipic anatoliană al cărei cult va supravieţui mii de ani: este acea „Artemis”, zeiţă a fecundităţii şi a animalelor, a naturii, a agriculturii, a vânătorii, a lunii… al cărei cult s-a păstrat la Ephesus (până la victoria creştinismului), iar sub forma de Cybele/Dea Mater a ajuns până la Roma. Probabil, alături de zeul Taur, Domnul Baal, sub forma Zeiţei prin excelenţă a Orientului, Ishtar-Astarte, au devenit duşmanii de moarte ai Dumnezeului israelian.
Camerele caselor, aşa cum au fost reconstruite, ne fac să ne gândim la timpuri mai recente. Exista scara de lemn care asigura accesul în casă de pe acoperişul din lemn lipit cu lut. În podeaua din lut lustruită era săpată vatra – iar sub podea existau puţuri în care erau îngropaţi strămoşii. Strămoşi al căror „portret” era realizat, ca şi la Ierihon, lipind lut pe craniu şi punându-le ochi din sidef.
La un moment dat, pe la 4900BC, locuitorii au părăsit „oraşul-templu”. Nu se ştie de ce. Poate populaţia a devenit atât de numeroasă încât valea, totuşi săracă, nu o mai putea hrăni. Învăţase, poate, cum să construiască sisteme de irigaţii, aşa că a pornit spre Mesopotamia. A plecat în pace – nu există urme de distrugere violentă. Catal Huyuk a fost oraşul Păcii prin excelenţă – timp de două milenii nu a atacat, nu a fost atacat. Nu vom şti niciodată cât de mare a fost contribuţia lui la civilizaţia umană.
 
La câteva mii de kilometri la sud de Catal Huyuk se înălţa o altă cetate: Ierihon. Arheologii israelieni afirmă că acesta este cel mai vechi oraş din lume. Dacă nu, în mod cert oraşul cu cea mai îndelungată locuire – şi această afirmaţie este adevărată. Deşi se zice că, prin intermediul lui Ioshua, în momentul cuceririi (şi al distrugerii) cetăţii, Dumnezeu a blestemat Ierihonul să nu mai fie locuit niciodată, cetatea s-a încăpăţânat să trăiască. Astfel că o întâlnim şi azi – locuită de palestinieni. Dar în momentul cuceririi evreieşti, cetatea avea deja o existenţă de peste cinci mii de ani. Şi unii zic că nici nu a fost distrusă „prin sunete de trâmbiţă”, aşa cum scrie la Biblie: când evreii conduşi de Ioshua au ajuns acolo, cetatea era distrusă de câteva sute de ani. Era doar o movilă de ruine, un „tell”. Peste care avea să se construiască altă cetate, alte cetăţi…
Zona a fost locuită încă de la sfârşitul paleoliticului, de populaţii Al Natifyyu (sau Natufieni). Ca toţi oamenii din acea perioadă, ei locuiau în mici „localităţi” familiale, într-un bordei sau două… sau (mai ales) în grotele din împrejurimi. Dar pe la 8000BC, zic evreii (mai curând, pe la 6800BC, zic alţii), bordeiele s-au înmulţit – şi a apărut Ierihonul. Din această primă perioadă datează primul zid şi turn, construite de om. Zidurile erau ale… caselor şi aveau o grosime de 2m. Erau construite din adobe, cărămizi plate până la o înălţime de 1-1.5m, după care se rotunjeau spre acoperiş. Casele erau lipite între ele continuu, drumul dintre ele formând o spirală pe care atacatorul era nevoit să meargă, fiind atacat din lateral de pe ambele părţi. La intrarea în sat exista un turn din piatră de un diametru de 9m şi o înălţime de 10m! Scara interioară ducea de la nivelul caselor până în vârf – dar se pare că turnul avea mai mult un rol de observaţie decât unul de apărare.
De ce a apărut cetatea? Agricultura, şi aici, apare în perioada pre-ceramică, după 5500BC. Irigaţiile din pârâul local, numit azi Ain-as-Sultan, şi nu din Iordan, mult prea rapid – şi care se afla la o distanţă de 9km -, nu putea asigura hrană unei populaţii prea numeroase (şi vitelor lor). Dar cetatea se afla pe un foarte important drum comercial din epocă, drum care lega Catal Huyuk (şi minele de silex) de valea Nilului (a cărei bogăţie, atunci, erau scoicile…). Cu vremea, localităţile s-au înmulţit pe tronsonul nordic al Cornului Abundenţei, importanţa cetăţii crescând. Că a fost aşa se vede din faptul că cetatea a decăzut abia atunci când traseul drumului comercial a coborât în câmpia litorală a Cananului, moment când Meggido i-a luat locul. [2]
În perioada aceasta casele încep să arate aşa cum vor arăta timp de milenii casele tipice din zona Levantului: case paralelipipedice cu 1-2 camere, de dimensiuni de 6x5m sau 3x7m, unele cu două etaje (cu aşa-numita „cameră de sus”), cu o curte interioară de circa 7x7m, înconjurată de un zid îngust şi nu prea înalt, unde familia îşi desfăşura activităţile. Aveau un cult al străbunilor similar celui din Catal Huyuk: s-au descoperit cranii „personalizate” cu trăsături din lut şi ochi din sidef.
La decăderea cetăţii a contribuit şi cucerirea ei de popoarele nomade sosite din Arabia, care au locuit-o între 5000-4000BC (în aşa-numita perioadă neolitică târzie). Ei sunt cei ce introduc ceramica şi aduc cu ei şi ţesutul: au fost descoperite fuse şi greutăţi de la războiul de ţesut. După 4000BC există un hiatus de circa 800 de ani, până când alţi nomazi, probabil strămoşii canaaniţilor, o ocupă din nou în perioada bronzului.
Prezenţa Marelui Dugher o întâlnim şi în alte locuri. Cea mai veche localitate a Europei a fost descoperită în Thesalia, la Sesklo. Nu departe se găsea o alta: Dimini. Iar în apropiere, pe valea Peneios, Argisa-Macoula. Dacă primele două datează de pe la 6800BC (zic unii; alţii reduc vechimea cu 1000 de ani…), ultima este mai curînd primul „necropolis” al lumii greceşti (Macoula înseamnă „,mormânt”). E drept, unii arheologi spun că gropile rotunde, pe care unii le consideră a fi morminte (de tip kurgan) sunt de fapt urme de bordeie. Ce este interesant este faptul că la Sesklo nu a fost descoperit niciun mormânt! Poate că cei morţi erau îngropaţi la Argisa, sau poate (mai curând), incineraţi în peştera Prosimna.
Cetatea Sesklo avea o formă eliptică, înconjurată de un zid pe alocuri dublat. O rampă ducea, printr-o poartă, pe Acropolă, unde o mare locuinţă de tip megaron era mai curînd un spaţiu comun decât un palat. Restul caselor ocupau spaţiul dintre ziduri, înconjurând casa comună – în faţa căreia exista o „piaţetă” tip agora. [4]
Că tot am ajuns în Europa, înainte să ne îndreptăm spre apusul continentului, să facem un popas în spaţiul carpatin. Prima cultură neolitică de pe teritoriul României a fost cea numită Criş. A fost o cultură care cuprindea tot teritoriul ţării (mai puţin Dobrogea), întinzându-se de fapt de la izvoarele Dunării până în stepa din nordul Mării Negre şi de la Baltica până în Balcani şi coastele Alpilor. Primele localităţi datează de pe la 6400BC. Ceramica, atunci când apare, este geometrică, decorată prin incizie – cu influenţe anatoliene. Satele erau mici, locuite de familii (cel mult 150 persoane), situate pe văile râurilor. Casele erau bordeie cu o singură cameră. [5]
Mai târziu, în neoliticul mijlociu, (culturile Vinca, Vădastra, Hamangia, Tisa) se simt influenţe venind din Anatolia şi mai ales din Thesalia – la care se adaugă cele din peninsula italică – de unde ne vine agricultura. Oamenii locuiesc în continuare în sate cu puţine bordeie – unele cu vatră săpată în podea, altele cu un cuptor lateral, în peretele bordeiului. Satele încep să se mute pe coama dealurilor ce mărginesc lunca râului, probabil pentru o mai bună apărare. [6]
În neoliticul superior, care la noi este marcat în special de cultura Cucuteni (dar şi Petreşti, Cernavodă), satele se măresc. Se crede că la Cucuteni trăiau peste 1000 de oameni – poate chiar 3000. Satele erau construite pe coama pintenilor deluroşi de deasupra luncii, fiind apărate de un şanţ care tăia accesul în sat – deseori cu un val de pământ în dosul lui. Casele erau cel mai adesea dreptunghiulare, din adobe pe fundaţie de piatra, podeaua construită pe suport de lemn sau de piatră acoperit cu lut, acoperişurile în pantă sau în două ape. [6] Printre figurinele de lut din epocă s-au păstrat şi modele de case, ba chiar de mobilier. Pe teritoriul Bulgariei (aparţinînd culturii Cernavodă) s-a descoperit o scenă cu mai multe figurine pe care cercetătorii o consideră o scenă de cult în interiorul unui templu…
 
Am ajuns de unde am plecat: la construcţiile megalitice. Deşi construcţiile megalitice (adică, ale „pietrelor mari”; pietrele au de obicei marime colosale) pot fi întâlnite mai peste tot în lume, ele sunt mai cunoscute în vestul Europei din perioada de sfârşit a neoliticului (care în zonă a mai durat cu circa 1000 de ani mai recent decât în Orientul Apropiat). Acestea capătă forme diferite, comune totuşi diferitelor populaţii. Tot construcţii megalitice pot fi considerate zidurile „ciclopice” – pe care unii le consideră mult mai vechi decât zidurile construite deasupra lor (la Mykene, Thirynth, Baalbeck, ş.a.). De asemenea, turnurile misterioase de pe insula Malta. Sau şirurile (aliniamentele) fără sens de menhiri – din care cel mai vestit este cel de la Carnac, dar pot fi întâlnite din Danemarca până în Spania, Corsica, Sicilia ţi Malta. Menhiri, unii şi de câţiva metri înălţime, au fost găsiţi şi în Italia, centrul Europei şi chiar şi pe teritoriul României. Unele împodobite cu sculpturi (mai curând incizii).
Dar cele mai cunoscute sunt dolmenii şi cromlehuri. Sunt impresionante datorită marimii pietrelor folosite, unele de zeci de tone. Dolmenul (din bretonă: daul – masă şi maen – piatră) este o construcţie în care două pietre verticale sprijină o a treia pusă orizontal. Deseori, piatra de deasupra este uriaşă, fiind spijinită pe mai multe pietre verticale. Uneori, sunt puse mai multe dolmene alături – în care caz se creează un spaţiu subteran, în unele cazuri lung de mai mulţi metri – chiar sub formă de labirint. Iar dacă este închis la capăt/capete, se tranformă în tumul, în mormânt subteran. Cele mai vestite sunt cele de la Maen (Danemarca), Long Barrow (Anglia) şi Saint Michel, Carnac (Franţa). [7]
Cromlehul este un cerc de pietre (din bretonă: crom – cerc, lech – piatră). Tipic este cel de la Stonehenge, lângă Salisbury (Anglia), dar şi Abry de Kit-Coty, Circle a Abury, Stanton Drew, Abor-Low, Rollis, Boscawen…
Desigur, în cazul acestor construcţii trebuie să vorbim despre un Mare Dulgher. Să luăm de exemplu Stonehenge.  Complexul (că nu e vorba doar despre două pietre puse una peste alta) a fost construit de-a lungul a peste 1500 de ani. La început (prin 3100 BC)a fost trasat un cerc, s-a săpat (cu săpăligi din os şi silex) un şanţ adânc de vreo 2 m iar pământul a fost aruncat alături, spre interior, rezultând un val de pământ – întrerupt de o poartă de acces situat la capătul „Căii”. Pe Cale s-au ridicat două pietre (s-a păstrat doar cea numită „a Călcâiului”) – printre care lumina soarelui, exact în dimneaţa răsăritului Echinoxiul de Toamnă, vine de-a lungul Căii şi cade în centrul cercului, pe Altar – un obelisc înalt de câţiva metri. Mai târziu, în interiorul valului de pământ s-au înfipt vreo 80 de pietre albăstrui – cele mai multe dispărute. Şi complexul a fost folosit timp de 500 de ani…
A venit apoi un alt Dulgher-Şef (pe la 2100 BC) şi a pus oamenii să-i aducă pietre (numite „sarseni”) tocmai din Ţara Galilor, de la peste 385 km, peste râuri, mare, teren denivelat. Pietre cântărind fiecare peste 20 de tone. Pe care le-a pus unele în picioare, altele ca „lintel” deasupra – un şir neîntrerupt de dolmene aşezate în cerc. Pietre unite prin metode de îmbinare folosite şi azi în contrucţiile de lemn.
După o sută de ani, un alt Şef a adus 30 de stâlpi de câte 50t fiecare şi a construit Potcoava. De data asta lintelii sunt ciopliţi curbaţi, pentru a da forma necesară construcţiei. Ridicaţi pe stâlpi înalţi de 8m, cântărind 50 de tone, pentru a fi fixaţi cu precizie milimetrică! După altă sută de ani, un alt Şef mută parte din pietrele albastre şi construieşte un oval în interiorul Potcoavei (scos ulterior), iar alt Şef construieşte, pe la 1500BC, un cerc (incomplet) între Potcoavă şi cercul de sarseni. Iar mai tăziu, un altul, face un cerc de găuri în afara cercului… Pe la 1100, Calea (Avenue) era prelungită până pe malul râului (peste 2800m), semn că localnicii foloseau Complexul încă.
Ce i-a făcut pe oameni să se joace astfel cu pietre de zeci de tone? Mult timp nu s-a înţeles cum de omul neoliticului, fără scule metalice chiar, fuseseră capabili de astfel de minuni tehnice. Dar s-a dovedit că a fost posibil, nu a fostr nevoie de extratereştri… Rămânea de explicat „utilitatea”. Pornind de la direcţia Căii – exact de-a lungul primei raze de soare la răsăritul zilei Echinoxiului de toamnă, rază ce cădea, trecând printre cei doi stâlpi de la intrare pe Altarul-obelisc – s-a afirmat că întreg complexul era folosit ca un mare observator astronomic. Probabil asta i-a şi făcut pe constructori să tot modifice „Complexul”: noi date îi făcea să corecteze informaţii mai vechi, dovedite eronate…
Este doar una din ipoteze, poate nu cea mai corectă. Sunt multe alte construcţii megalitice şi nu toate sunt orientate după puncte astronomice importante. Poate nu vom şti niciodată adevărul. Tot ce ne rămâne este geniul acelor arhitecţi din vechime. Şi înţelegerea că fără ei nu ar fi existat nici Piramidele, nici Acropola Athenei, nici minunile lumii antice, nici catedralele gotice, nici Basilica San Pietro, nici chiar un Le Corbousier.
 
 
Bibliografie
 
  1. Mary Hollingsworth – Arta în istoria umanităţii, Ed. RAO, Bucureşti, 2004
  2. Jean Deshayes – Civilizaţiile vechiului orient, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976
  3. William Carl Eichman – Catal Huyuk – The Temple City of Prehistoric Anatolia
  4. P. MacKendrick – The Greek Stones Speak, W.W. Norton & Co, London, 1981
  5. I. Miclea şi R. Florescu – Dacia Pristorică, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980
  6. R. Florescu, H. Daicoviciu, L. Roşu – Dicţionar Enciclopedic de Artă veche a României
  7. J. Lubock – L’homme prehistorique, Ed. F. Alcar, 1897

 

This entry was posted in ARTICOLE. Bookmark the permalink.

Leave a Reply