NICK SAVA – PICTURI (2008- 2009) (II.)

fluture1NICK SAVA – FLUTURE, acrilic pe hârtie, 50×70, DISP.

 

 

friza1

NICK SAVA – FRIZĂ, acrilic pe hârtie 50×70, sold

 

 

 

friza2-copy

NICK SAVA – FRIZĂ2, acrilic pe hârtie, 50×70, sold

 

 

 

frunza

 

NICK SAVA – FRUNZĂ, acrilic pe hârtie, 500×70, sold

 

 

 

frunze

 

NICK SAVA -FRUNZE, acrilic pe hârtie, colaj, 50×70, DISP.

 

 

 

ghem

 

NICK SAVA – STUDIU CU GHEM, acrilic pe hârtie, 50×70, sold

 

ghemul1

NICK SAVA- GHEM, acrilic pe hârtie, 70×70, sold

 

 

 

gunoi

NICK SAVA – GUNOI, tehnică mixtă, colaj 50x 60, sold

 

 

idol

NICK SAVA- GOLEM, acrilic pe hârtie, 50×70, DISP

 

 

insula

NICK SAVA – INSULA, acrilic pe hârtie, 50×70, sold

 

 

 

interior

NICK SAVA – INTERIOR, acrilic pe pânză, 50×70, sold

 

 

la-circ

NICK SAVA – LA CIRC, acrilic pe hârtie, 70×50, sold

 

marin1

 

NICK SAVA – MARINĂ, acrilic pe hârtie, 70×50, sold

 

marina

 

NICK SAVA –  Amintiri din BALCIK , acrilic pe hârtie, 50×70, DISP.

 

 

 

mozaic1

NICK SAVA – MOZAIC1 , acrilic pe hârtie 50×60, sold

 

 

 

mozaic2a

 

NICK SAVA- MOZAIC, acrilic pe hârtie, 30×50, sold

 

 

Posted in Blog | Tagged , | Leave a comment

NICK SAVA – PICTURI (2008-2009) (I.)

cana-alba

 

NICK SAVA- CANA ALBĂ, tehnică mixtă 70×50, sold

 

 

cercuri2

NICK SAVA – CERCURI, acrilic pe hârtie, 70×100, DISP.

 

 

chagall

NICK SAVA – CHAGALL,  acrilic pe pânză, 70×50, SOLD

 

compozitie1

 

NICK SAVA – COMPOZIŢIE, acrilic pe hârtie, 50×70, SOLD

 

covor

NICK SAVA – COVOR, acrilic pe hârtie, 72×45, DISP.

 

 

cristi

NICK SAVA – CRISTI, desen în cărbune, 70×50, DISP

 

cristian

 

NICK SAVA- CRISTIAN, acrilic pe hârtie, 70×50, SOLD

 

fereastra

NICK SAVA – FEREASTRĂ, acrilic pe pânză, 70×100, DISP

 

 

firebird

NICK SAVA- FIREBIRD, acrilic pe hârtie, 70×50, DISP.

 

 

 

flori1

NICK SAVA – FLORI, acrilic pe hârtie, 50×70, SOLD

 

 

 

expo-atelier

 

FOTO ATELIER NICK SAVA

Posted in Blog | Tagged , , , | Leave a comment

Nick Sava – Nemuritorii (fragment) (Din Prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

Nick Sava- Sat dobrogean

…să-mi permiteţi să vorbesc pe scurt despre aceşti nemuritori.

După cum zic tradiţiile iudeo-creştine, Omul i-a ştiut de la început pe Nemuritori. Doar îi cunoscuse intim, de pe când se plimba fără griji şi dureri prin Grădină. Acolo cunoscuse, probabil, Treimea nemuritoare, ba chiar şi pe îngeri – spurcaţi ori ne. După ieşirea lui nu tocmai voită din zisa grădină, a continuat să interacţioneze destul de des cu respectivii îngeri – drept care i s-au năcut fii şi fiice, unii mai uriaşi decât alţii, de-a trebuit să vină apa să-i ia…

Alte tradiţii, mai puţin iudaice şi chiar deloc creştine, a încercat să-şi recunoască Nemuritorii printre chestiile din jur, de te miri de unde şi până unde o piatră poate fi nemuritoare. Desigur, aşa pare ea în ochii muritorului de om, fiinţă efemeră pe lumea aceasta. Timpul – destul de relativ de felul lui, de altfel – a dovedit însă că piatra este trecătoare, ca toate celelalte. Vântul, dinamita, ba chiar şi „picătura chinezească”, o pot transforma în nisip, spulberat în cele patru zări…

Aaah, deci vântul este în stare să distrugă până şi piatra!? Atunci, el o fi Nemuritor! Mână Apa cea Mare din urmă, înteţeşte (sau stinge) focul, rupe copacii uriaşi… Sigur, el este un Zeu! Dar iată că vântul s-a potolit. S-a ascuns printre ierburi. Şi apoi, o pădure întreagă ţine piept vântului! Să fie pădurea Nemuritoare? Iarba? Pe ele le mănâncă focul… Cu timpul – în continuare extrem de relativ – Omul a început să-i facă zei pe toţi, să nu lase vreunul pe-afară, să-l supere cumva, Doamne fereşte! Nemuritorii ăştia sunt ştiuţi a fi răzbunători…

Au venit apoi alţi Oameni şi au spus: „Nope!”. Chestiile astea sunt prea mărunte. Ca mâine ajungeţi să vă închinaţi vacilor, crocodililor, ba chiar şi pisicilor! Numai ideile sunt Nemuritoare. De exemplu, Timpul. Nu este el Nemuritor? (Habar n-aveau că timpul e cam relativ, dar asta-i altă poveste…) Nu roade el toate cele, de la piatră până la Om – cu memoria lui cu tot? Apoi, mai sunt: Oceanul, Dragostea, Războiul, Pământul, Cerul, Ura, Deznădejdea, Bucuria, Victoria, Norocul… Cum ziceam, tradiţii extrem de necreştineşti!

Dar să-i lăsăm pe alţii să caute Adevărul (absolut, poate fi Nemuritor; altfel, e cam relativ…) şi să ne întoarcem la Omul nostru. Văzând el că mai toate chestiile din jurul lui deveneau nemuritoare, şi-o fi zis: „Da’ eu ce cusur am?” Şi s-a pus el buricul pământului, spre veşnica lui pedeapsă. Ba chiar şi-a făcut zei după chipul şi asemănarea lui!

Dar alţii, mai umili, şi-au zis că amintirea semenilor e suficientă. Au văzut ei că d’alde… şi de’alde…, care trăiseră mai pe timpul bunicii, ba chiar a lui Tata Moşu (unii zic, chiar şi pe timpul lui Pazvante Chioru – cine o mai fi fost şi ăla?!) au trecut de mult alături de strămoşi, dând trupul hrană viermilor şi oasele dinţilor Timpului. Numai faptele lor trăiesc, rămânând spre Veşnică pomenire.

Aşa a trăit unul Ghilgamesh, rege în Eridu pe timpul acelui Pazvante Chioru (dacă nu cumva a vreunui strămoş de-al chiorului) – de-i pomenim numele şi astăzi, deşi de mult a fost şi nu e. Chiar dacă legenda spune că a căutat în van Nemurirea… Şi-au mai fost şi alţii: Herakles şi Tezeus, Iason şi Ulise, Atalanta şi Lucreţia, şi Ceasar, şi Cleopatra, şi… De stă Omul şi se întreabă: „Or fi trăit toţi ăştia, bă vere? Cum de-a ajuns o Lume să audă de ei, că de moşu Ciucalău nu a auzit nimeni decât noi şi-ai noştri?”

Acum, or fi trăit ei, n-or fi trăit, da’ le-a mers vestea povestea, că mai citim despre ei – dacă mai citim, căci la CNN nu-i prea pomeşte nimeni – şi acum, la cinci mii de ani de când s-au aşezat alături de strămoşi, de până şi viermii de i-or ronţăit au ajuns între timp oale şi ulcele… Poate unde au fost mai Oameni decât Omul. Mai puternici, mai viteji, mai tari de virtute, mai sprinteni la minte, mai sfinţi, mai… Sigur, unii or fi avut de partea lor propaganda vremii – ca de’alte David – da’ restul, săracii, or fi făcut ei oarece de pomenit, de-i pomenim şi astăzi!

Se face însă că Omul nostru şi-o mai zis, într-o vreme (şi asta din cale-afară de relativă): „Da’ ce, măi, noi ăştia, neştiuţii, nu avem voie să fim şi noi Nemuritori? Ia, par examplu, fătul cel frumos al lelii din sus de moară, de-i uitai numele, nu se dădu el la nişte procleţi de zmei, de mătură cu ei glodul de pe uliţă? Să nu-l pomenim noi pe el? Că doar îi neam de-al nost’, nu de ăla de suge sângele poporului ca tot veneticul? N-o fi el ca de’alde Siegfried or Sân Gheorghe, da’ orişicât…” Iată cum vreo câţiva Feţi Frumoşi ajunseră de poveste. Ba chiar şi câţiva ţărani mai isteţi cărora – pentru că tot trebuiau să poarte un nume – li s-a zis: Păcală.

Dar, prelegerea mea nu ar fi fost de tot completă dacă nu aş fi amintit aici de toţi cei ce au ajuns Nemuritori nu prin nume, nu prin fapte, ci pur şi simplu trăind. Cei ce au dus neamul nostru de la an la an şi de la veac la veac, făcând copii şi crescându-i în dragoste de neam şi tradiţii. Cei care, între două războaie şi-un arat, mai găseau răgaz să mai cânte o doină, să mai joace o horă, să mai cioplească o poartă, să mai încondeieze o icoană, să mai spună o poveste – păstrându-i astfel Nemuritori pe cei cu Nume, roşi de mult de dinţii timpului (mereu relativ…). Fără aceşti Nemuritori neştiuţi, limba noastră nu mai era, nici doina, nici dorul, nici hora, nici Ana lui Manole, nici bătrâna căutându-şi ciobănaşul, nici bulzul, şi nici măcar micii de ne bucură nouă zilele de sărbătoare… Fără ei nu ar fi fost nici Creangă, Eminescu, Blaga, Nichita, Enescu, Brâncuşi, Luchian, Zamfir… Nu am fi fost nici măcar noi, domniile voastre!

Uitându-mă la toţi aceşti Nemuritori, ştiuţi şi neştiuţi, nu găsesc printre ei pe cei ce au renunţat la nemurire pentru o clipă vremelnică a vieţii lor. Cine or fi fost bogaţii zilelor lui Ghilgamesh? Dar ale lui Herakles? Sau ale lui Roland, El Cid, Mircea, Vlad, Ştefan, Făt Frumos, Păcală, Tudor… Sau ale Nemuritorului Nemuritorilor, Iisus fiul tâmplarului? Ar fi trebuit să ştim măcar numele acelor bogaţi ce nu şi-au risipit averile pe nimicuri, ci au cumpărat operele pictorilor Nemuritori. Dar poate că în cazul lor se aplică vorbele Domnului: „Adevărat vă zic vouă, că ei şi-au luat răsplata!”

Îmi zic uneori că planul lui Dumnezeu a fost şi este să-l facă pe Om Nemuritor. În Veşnicie, dar şi pe Pământ. O fi pus Dumnezeu în Om o genă, ceva, şi i-a zis: „Poţi fi Nemuritor. Dacă.” Ei da, aici se pare că Omul şi-a dovedit din plin liberul arbitru. Cei mai mulţi au căzut testul. Puţini, foarte puţini s-au apropiat de Nemurire, prin talent, bunătate, dăruire de sine, jertfă, umiliţă, credinţă, eroism… „Fericiţi cei…”, a zis Domnul, ştiind. Nu-i deloc uşor să-ţi cumperi o bucăţică de Nemurire, în viitorul neclar (şi relativ), când este cu mult mai plăcut să te bucuri de clipa asta efemeră de fericire lumească.

Ferice de poporul român, cât a respectat porunca pusă lui în gene. A supravieţuit peste veacuri. Vai lui dacă o uită – Dumnezeu îşi întoarce faţa de la el! Se va spulbera în cele patru zări. Un popor are nevoie de propri-i Nemuritori, dacă vrea să trăiască. Depinde şi de noi să-i aibă.

Mda. Să revenim la subiectul expoziţiunii de astăzi…

 

Nota redacţiei:

Această conferinţă a ajuns la noi prin intermediul unuia din puţinii auditori aflaţi în sală, care, mai mult din întâmplare, a înregistrat prezentarea. Ne-a mărturisit că până la urmă nu a prea înţeles ce a vrut să spună Profu’ cu aceşti nemuritori şi, mai ales, de ce a încercat să-i implice şi pe bieţii spectatori în elucubraţiile lui. I-am promis că vom încerca noi să lămurim aceste aspecte, dar uneori prelegerile lui Escu nu sunt numai neascultate, dar şi neînţelese de nimeni. Vă lăsăm pe voi să căutaţi vreun sens cuvintelor lui din această prelegere. Oricum, ştim precis că ea nu a mai fost reluată.

 

 

 

Posted in ARTICOLE | Tagged , , , | Leave a comment

Nick Sava – Mitologia greacă (fragment) (Din prelegile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

 

 

Nick Sava – Cetate

…Bineînţeles, asupra paternităţii acestei opere de excepţie, Odyssea, există multe dubii. Existenţa fizică a poetului orb Homer este contestată de mulţi, cum se va vedea mai departe. Iar analizele profunde întreprinse în ultima perioadă pare să indice existenţa în textul poemului a două surse diferite, numite „text A” şi „text B”.

Dincolo  de aceste controverse, încă de la început, poemul a stârnit discuţii filosofice, pe marginea cărora îmi iau libertatea să comentez şi eu. Zic filosofii că nu întâmplător autorul/autorii se opresc în povestirea lor la momentul sosirii eroului acasă. Prin aceasta, Odyssea se transformă din „Poveste lui Odysseus-Olysseus” în „Povestea drumului spre casă a lui Odysseus/Olysseus”. Urmaşii au perceput această nuanţă, cuvântul odisee intrând în vocabularul mondial cu înţelesul de „periplu; călătorie aventuroasă şi plină de neprevăzut.” Mai mult, în sens figurativ, prin odisee înţelegem drumul fiecăruia din noi prin viaţă, sau poate doar spre atingerea unui ţel.

Omul modern, şi nu numai el, şi-a pus întrebarea filosofică: „ce este mai important – scopul în sine, sau calea de atingere a acestui scop?” Omul, la începutul existenţei lui, a echivalat răspunsul la această întrebare prin dualitatea „cauză – efect”. Scopul reprezenta „vrerea”, „pohta”, „dorinţa”, rar „visul”. Şi răspunsul era imediat. Dacă „pohta” era, să zicem, o bucată mai cărnoasă, Omul apela la forţa fizică pentru a o înşfăca înaintea altuia (respectiv, de la altul). Dacă lipsea forţa fizică, apela la alte mijloace: troc, relaţii, furt, şpagă… Aşa a pătruns în cultura omenească zicala „Scopul scuză mijloacele”, zicală ţinută la mare preţ, chiar şi azi, de unii dintre noi. Exemplificări ale acestei zicale, vechi de când Omul, sunt nenumărate şi o să trecem peste ele data viitoare. Aici să amintim numai faptul că „pohta” s-a manifestat atât în momentul „gustării fructului oprit” cât şi, o generaţie mai târziu, în demonstrarea „dragostei frăţeşti” dintre Cain şi Abel… Făcând aici o paranteză, trebuie să subliniem că în ambele situaţii Omul a dovedit că rămâne neschimbat peste veacuri: de fiecare dată s-a grăbit să arate cu degetul spre altcineva; fie spre soţie, fie împreună spre diavol… Să revenim.

Încă din copilăria lui, Omul a observat precoce că viaţa este o succesiune de „pohte”. Unele mai mari, altele mai mici; unele stringente, altele de lungă durată… Unele finale, ca de exemplu Itaca pentru Olysseus, „sânul lui Avraam” pentru creştini, sânul vreunei hurii pentru muslimi, sau nirvana pentru hinduşi. Altele, mai modeste: obţinerea unei slujbe mai bune, posesia unei case într-un cartier „fără d’ăia”, a unui automobil „european”, a unui ceas „suisse”, sau a unei amante frumoase… Puţini, mai neadaptaţi realităţilor, au „pohtit” lucruri mai puţin palpabile: o prietenie durabilă, dragostea unei anumite persoane, respectul celor din jur, perfecţiunea într-un anumit domeniu…

În tot acest timp, vechiul adagio, „scopul scuză mijloacele”, s-a manifestat cu persistenţă. Până când, chiar şi Omul perfect adaptat a observat că în atingerea acelor ţeluri cu adevărat importante, finale, nu poate folosi chiar orice mijloc. Spre totala lui dezamăgire, căile mai puţin ortodoxe nu sunt admise întotdeauna! Aşa că, inventiv, a ierarhizat „pohtele”. În cele de maximă urgenţă, de exemplu: „să-i fie Lui bine, aici, ACUM”, continuă să folosească orice mijloc, în buna tradiţie omenească. În schimb, în cele cu finalitate mai îndepărtată (şi, aparent, fără folos imediat) foloseşte, reluctant, numai mijloace „permise” de conceptele etice, morale, religioase, tradiţionale, pe care le acceptă fie doar aparent, „de ochii lumii”, fie tremurând de frica înfăţişării în faţa Judecătorului suprem.

Analiştii au realizat că, de fapt, problema „odiseică” este mult mai subtilă. Scopul, ţelul, „pohta”, au fost mereu clar conturate în mintea eroului. Pentru Olysseus ţelul nu era cucerirea Troiei, aşa cum era cazul celorlalte căpetenii ahee; ar fi pierit şi el, ca şi aceştia, imediat după atingerea scopului, sau nu ar fi întimpinat poate nici un obstacol în revenirea lui în Itaca. Deci, pentru el scopul era întoarcerea acasă! Pentru aceasta trebuia încheiat cât mai repede războiul cu Troia şi, drept urmare, a inventat „calul”. „Scopul scuză mijloacele”, deci în atingerea acestui scop parţial el nu s-a jenat să-şi folosească „isteţimea” pentru care era cunoscut printre greci. A plătit pentru asta cu alţi zece ani de rătăcire.

Ţelul nu a fost nici cucerirea fericirii personale. O putea găsi în uitarea oferită de lotofagi, sau în bogăţia oferită de Circe, sau chiar în braţele aproape zeieşti oferite de Calypso. Ce îl făcea pe Ulysseus să se lupte cu oamenii, cu monştrii, cu forţele naturii, chiar cu zeii din ceruri, pentru a atinge acest ţel, care pentru marea majoritate a oamenilor adaptaţi sau adaptabili nu spune nimic: întoarcerea acasă? Ce putea să-l atragă pe erou „acasă”? O insulă stâncoasă, semipustie, care nici măcar azi nu atrage prea mulţi turişti? O soţie îmbătrânită în singurătate? (pentru acea epocă, în care vârsta maximă obişnuită a unei femei nu depăşea cu mult patruzeci de ani, Penelope era o femeie bătrână la cei aproape patruzeci de ani pe care putem bănui că îi avea.) Copilul, care între timp se transformase într-un tânăr războinic necunoscut? Averea tocată de peţitori? De neînţeles…Şi totuşi…

Şi totuşi, acum ajungem la adevărata dilemă odiseică: „Ce este mai important, drumul sau sosirea acasă? Urmărirea persistentă a ţelului, sau atingerea lui? Răspunsul la această întrebare este mult mai personal decât putem crede. Cei mai mulţi, adaptaţii/adaptabilii, vor recunoaşte că atingerea scopului este visul lor, „pohta” lor. Să facă cât mai mulţi bani, de exemplu. Cum? Nu-şi pot lua averile cu ei în viaţa de apoi? Ei, nu-i nimic, vor găsi ei moduri de a-i cheltui cât mai plăcut pentru propria persoană. O sticlă de vin de o mie, o casă de un milion, câteva maşini… Orice, care să-l diferenţieze de restul semenilor, spre invidia şi greaţa acestora… Sunt şi copii care mor de foame? Suferă… dar ce poate face el? Are aşa de multe cheltuieli…

Deci, acesta este scopul, şi se bucură când îl atinge. Ce va face după aceea? Nu este foarte important. Probabil va face alţi bani. În mod cert, se va ocupa cu risipirea averii adunate (sau îşi va lăsa copiii să-l ajute în această lucrare nobilă). Va începe, cu timpul, să se gândească şi la ţelul suprem, final, dar nu deocamdată…

Alţii, neadaptabilii, găsesc că drumul este mai important. Cei care ard în drumul lor spre atingerea scopului, odată ajunşi acolo se trezesc pustii. Ce a făcut oare Olysseus după întoarcerea acasă? Nu ştim. Poate nici nu este important de ştiut. Era şi el un om obosit şi bătrân, de peste patruzeci de ani. După ce i-a închis, mai curând sau mai târziu, ochii Penelopei, o fi colindat singur ţărmul pustiu al Itacăi, rememorând drumul lui spre casă. Aşa o fi întâlnit, poate, un aed călător, şi i-a povestit întreaga întâmplare…

Ce se întâmplă cu Făt Frumos după ce îşi nunteşte Cosânzeana? Nu mai are importanţă. „Şi au trăit ani mulţi şi fericiţi, şi trăiesc şi astăzi, dacă nu or fi murit…” Scopul fusese atins, odiseea luase sfârşit, urma viaţa de zi cu zi; ce mai este de povestit despre aceasta?

Alţii nu au nici măcar un scop foarte bine definit. Au doar un drum trasat cu grijă, şi merg pe el în ciuda tuturor eforturilor, în ciuda pericolului, în ciuda posibilităţii jertfirii supreme. Ce ar fi răspuns Leonida la Thermopile, sau Roland la Roncevaux, sub puhoiul duşmanilor? Dar Michelangelo, pe schela de sub bolta Sixtină? Dar Renoir sau Luchian, pictând cu penelul legat de mână? Un mare atlet, Paavo Nurmi, a răspuns: „Pierzi? Mergi mai departe! Învingi? Mergi mai departe!” Probabil toţi ar fi răspuns, sincer: „să am eu grijă de drum, scopul se va împlini şi singur. Negreşit!”

Stimaţi auditori, nu este intenţia mea să vă întreb în care categorie consideraţi că vă încadraţi, aşa că propun să ne întoarcem spre altă mare operă atribuită geniului numit Homer. Iliada

 

Nota Redactorului:

 

Deşi Profesorul nu a insistat asupra întrebării, noi nu ne putem opri să ne întrebăm: în ce categorie s-ar fi încadrat cei care îi ascultau lectura? În ce categorie vă încadraţi chiar voi, stimaţi cititori? Persoanelor perfect adaptate, sau pe cale de a se adapta vieţii? Persoanelor neadaptabile? Grea dilemă…

Dar o întrebare continuă să-mi scormonească mintea, încă din momentul în care am venit pentru prima dată asupra acestui text inedit: de ce oare Omenirea îşi aminteşte numai şi numai de aceste persoane neadaptate-neadaptabile, pentru care drumul, odiseea, sunt mult mai importante decât atingerea scopului? Oare pentru că scopurile lor, împlinite fără sminteală, sunt singurele care contează cu adevărat?

 

 

Posted in ARTICOLE | Tagged , , | Leave a comment

Nick Sava – A crede… Din Prelegerile profesorului Escu neascultate de nimeni

Nick Sava – Trepte

 

…dar să ne întoarcem, pentru un moment, asupra credinţei.

„Crede şi nu cerceta!”, cică ar fi spus sfinţii părinţi ortodocşi şi catolici, deopotrivă. Era greu să cercetezi pe atunci, nu prea aveai pe unde – în zelul lor, aceiaşi părinţi dăduseră foc şi cărţilor care ziceau prea multe, şi bibliotecilor care le conţineau… E drept, tot ei înfiinţaseră câteva „universităţi”, în care puteai învăţa ce anume poţi să crezi, şi anume cum. Iar, dacă nici aceasta nu era de ajuns, aveau mare îndemânare în folosirea sculelor de tortură sau în aprinderea rugurilor fără ajutorul chibritelor…

Nu ştiu dacă de acolo ni se trage, dar noi credem. Mai întâi, credem tot ce ne spun părinţii (mama şi tata, adică) – că altfel!… Pe urmă, credem tot ce ne învaţă prin şcoli – că altfel!… Ba, ajungem să credem tot ce ne învaţă prin biserici, temple, moschei… Că altfel!… Sigur, nu ni se mai aprind ruguri la picioare, nici nu ne mai încalţă în cavaleţi de lemn, nici nu-şi mai încearcă tăişul paloşelor pe grumazul nostru, în numele lui Jahwe, Domnul, Alah, etc., etc., şi a profeţilor lor. Nici nu ne bat cu pietre…

Dar noi, copii fiind, nu aveam de unde şti asta. Era destul să ştim că dacă nu ne ascultăm părinţii (mama şi tata), ne ştergem pe bot de bomboanele sau jucăriile la care aveam, fără îndoială, dreptul. Sau, dacă nu ascultam la ce ne spuneau învăţătorii sau profesorii, aceştia ne ardeau o nota proastă, cam cu aceleaşi consecinţe (mai ales daca aflau părin… mama şi tata). În sfârşit, părinţii (nu mama şi tata…) ne ‚tăiau’ de la alte chestii, chestii care încep să devină importante mult mai târziu în viata, când bomboanele ne sunt interzise pe motiv de diabet, iar jucăriile ni se par… copilăreşti. Dar până atunci ne spun la păr…la mama şi tata, consecinţele fiind amintite mai sus!

Totuşi, pe măsură ce deschidem ochii mari şi trimitem simţurile în jurul nostru, începem să vedem că păr… mama şi tata nu au întotdeauna dreptate. (Rămâne între noi, după cum am învăţat la vârsta adolescenţei, ei nu au NICIODATĂ dreptate!). Asta ne face să începem să privim cu o anumită îndoială învăţăturile date cu atâta sârg (şi primite cu mai puţin…) la şcoală. Din fericire, aceste învăţături le uităm cât se poate de repede, chiar de a doua zi după examen. Ceea ce nu e o pagubă prea mare, viaţa ne va arăta că oricum cunoştinţele respective erau practic de nefolosit în viaţă! Mult mai importante sunt acele cunoştinţe ştiute de toţi sub un alt termen, pentru a nu se crea confuzie probabil: „pile”.

Şi când se dovedeşte că unele din aceste cunoştinţe (nu mă refer la „pile”), mai ales acele care ni se par nouă mai interesante la un moment dat – ca cele de istorie, de exemplu; cu cât mai vechi şi mai greu de dovedit, cu atât mai interesante! – sunt scrise după nişte criterii mai mult politice decât ştiinţifice, ne cam apucă greaţa. Aşa că ne vine sa cercetăm!

Ei da, se pare că aceasta este sarea şi piperul vieţii. Ajută la menţinerea „siluetei” bietului nostru creier predispus la obezitate. Cu ceva exerciţiu am putea folosi chiar şi cinci la sută din el! Din creier, adică. E drept, pentru aceasta trebuie sa renunţăm la acel „dolce far niente”, atât de uman de altfel, în care putem privi cu mici frisoane, ingurcitând bere şi alte rahaturi (nu turceşti), filme pline de violenţă, comedii la care râd alţii pentru noi şi telenovele nesfârşite… La bere, oricum, nu vom renunţa!

Dar ce putem afla, dacă cercetăm? Putem afla, de exemplu, că multe din adevărurile spuse de bătrânii noştri profesori (pe atunci, în copilăria noastră, toţi erau „bătrâni”…) – adevăruri absolute! – sunt de fapt destul de relative şi cel mult parţiale. Mai ales cele pe care le înţelegeam şi noi, vechi de sute sau mii de ani, pentru că cele noi, vechi doar de un veac! – a la Einstein şi Plank, oricum nu le pricepem nici acum… Pe urmă, până şi venerabilul Darwin să se fi înşelat?! În ciuda excursiilor minunate în Galapagos?! (m-am hotărât, la anul în loc să merg în Galapagos, merg din nou la Deleni la ţară! Acolo cel puţin, ţuica tradiţională se dovedeşte a fi cât se poate de adevărată!) Să nu mai fie nici o lege adevărată în Lumea asta, nici măcar cele ale evoluţiei!? Să nu mă mai pot strâmba la maimuţoiul din Zoo, spunându-i „vere”!? Să fie Big Bang un „fâs”, iar nebuloasele – nebuloase!?

Hehehe, râd în barba lor (cei ce o au) slujitorii bisericilor, mănăstirilor, templelor, moscheilor, stâlpilor, măştilor, globurilor (de sticlă), cărţilor (de ghicit), zaţului (de cafea)… „Ce v-am spus noi de mii de ani!?”, pot ei să strige, bătând cu palma în cărţi (şi de ghicit), stâlpi, globuri, ceşti… A fost un Creator (sau mai mulţi) care au făcut ce-au făcut şi pe urma au tras-o pe dreapta. Lăsându-ne pe bieţii de noi să distrugem tot ce a creat El (Dânsul, nu zeitatea semitică…). E drept, nouă ne ia mult mai mult de şase zile, dar muncim, muncim! Cu puţin „noroc”, urmaşii noştri apropiaţi vor apuca şi Ziua aceea…

Buuun, îmi zic eu – trimiţându-l pe venerabil pe raftul de sus al bibliotecii, unde şansele de a da din nou peste el sunt minime – dar ce-mi rămâne, atunci? Şi urlu şi eu ca amicii lui nenea Iancu: „Trădare, trădare, venerabile, dar eu sa nu ştiu nimica? Cine mă lasă fără maimuţoiul de văru-meu? Cine vine cu „creaţii” clonate? Cine?!”

Aşa că mă întorc spre Cartea de mi-o puse mama în mână şi ascult ce spun slujitorii ei. Şi o nelinişte mă cuprinde, pentru că dacă atunci, demult (mult prea demult!) mi se părea o carte plina de adevăruri, acum mi se pare mai puţin. Iar ceea ce spun „slujitorii” este cel puţin dubios! (adică, mă umple de dubii…) Măi, cum se face că pământul acesta este plin de idioţi, ca să nu le spun proşti sadea? Până şi japonezii, aia de-şi închid computerul dând jos ceasul, iar televizorul scoţându-şi ochelarii, să fie atât de încuiaţi la minte încât să nu poată vedea Adevărul nostru?! Pentru că Adevărul lor este un neadevăr, pur şi simplu, drept care viermii îi vor mânca, după. Sigur, şi pe noi ne vor mânca tot nişte viermi, dar aceştia vor fi nişte viermi evoluaţi… (iertare, acest cuvânt păcătos mi-a intrat în vocabular pe căi comuniste, independent de voinţa mea…) Mă întrebaţi voi: „Da’ de unde ştii tu că viermii noştri sunt mai evoluaţi decât cei ai japonezilor?” Hai, întrebaţi-mă! Să pot să vă răspund, trimiţându-vă să citiţi Adevărul altor naţii, care spun că toate fiinţele trec prin tot felul de avataruri, printre care şi cea de vierme. Iar unele dintre aceste fiinţe, mai bune decât altele, dar ajunse tot în aceeaşi situaţie (poate chiar de invidiat, nu ştiu acum; altfel nu s-ar zice „ca un vierme într-un măr”…), mai bune = mai evoluate, ajung să-i ronţăie pe foştii posesori ai Adevărului mai adevărat! QED, cum urla Arhimede, încercând să nu se înece…

Dar, cum rămâne cu Adevărul islamicilor? Păi ce, ăsta-i Adevăr? Spuneţi şi dumneavoastră! Şi-au tocit iataganele sute de ani încercând să ne vâre în cap acel Adevăr, şi nu au reuşit. Probabil pentru că suntem „tari de cap”, lucru de care s-au convins şi alţii… Ce mai, beton armat! (Personal, nu ştiu de ce suntem comparaţi cu mămăliga…) Ba, de curând au dat şi cu avioanele! De aceea, ei vor sta ca nişte canadieni (pe asigurări sociale) pe divane, cu câte o hurie în braţe (feministele nu au ajuns pe acolo încă, să le emancipeze…) şi mâncând pilaf cu rahat („turkish delight”…). Ptiu, rămână la ei! Că noi, posesorii Adevărului adevărat, ori ne vom prăji ca purceii de Crăciun în veac, ori vom cânta Aliluia privind beatic în slavă… După ce vom trece, bineînţeles, nu prin urechea acului călare pe cămilă, ci printre dinţii viermilor care au fost cuminţi în vieţile precedente.

Mă auto-plagiez şi spun din nou: Buuun! „Dar cum rămâne cu ceilalţi?” „Care ceilalţi?”, mă întrebaţi, probabil, dumneavoastră (Hai, întrebaţi-mă!). Păi ceilalţi sunt Legiunea, mai ceva ca urâţii de dincolo. Mai întâi, sunt cei care au trăit înainte de a se auzi de Adevărul nostru, pentru că acest Adevăr s-a auzit doar de vreo două mii de ani. Să-i pedepsim doar pentru că nu au crezut într-un Adevăr care nu exista încă? Zic unii: „Dar Isaiia a zis!” O fi zis, dar tocmai la dracu’n praznic (Doamne iartă-mă!), printre spurcaţii care se închinau focului, taurului şi femeii cu ţâţe multe (alte Adevăruri pe acolo…) Ş-apoi, cine îl băga atunci în seama pe prooroc, obişnuiţi să ne desconsiderăm proprii profeţi? Abia când a apărut Adevărul s-a dovedit ce adevăr zicea acel prooroc. Ehei, dar când tot ce spusese el (printre rânduri) a început să se potrivească taman-taman realităţii, mai ceva ca la Nostradamus, s-a schimbat kalimera! E drept, pe atunci milioane de neştiutori de Adevăr fuseseră de mult ronţăiţi…

Şi cum rămâne cu cei care chiar îl ascultau pe Profet, ba chiar continuă să-l asculte şi acum, aşteptându-l plin de zel pe Mesia cel proorocit? Cei care au ascultat cu sfinţenie (hm!) şi de Moise, şi de Isaiia, şi de… de toţi, numai de Saul zis Pavel nu!? Deci, drept este ca ei să se ducă… Mărturisesc că nu ştiu unde se vor duce ei, pentru că lor în Carte li se zice ce li se va da sau ce li se va lua, nicidecum ce vor păţi după ce vor trece de viermi. Iar unii dintre posesorii Adevărului jură cu măna pe inimă că lor oricum li se va da (cum ziceam, lor li se va da!) Împărăţia, pentru că ei sunt Aleşii. Aşa că îmi zic uneori (în şoaptă, să nu mă audă nevasta): ce-ar fi să mă tai şi eu împrejur? Că atunci când ni se va face semn cu degetul şi ni se va măsura Adevărul (după tăietură, sunt sigur), poate voi ajunge şi eu printre ei la sânul străbunului comun Avraam. Parcă tot mai bine să fiu văr cu Marc Chagall decât cu maimuţoiul de la Zoo…

Pe urmă, cum rămâne cu restul de ceilalţi? Cum care „rest”? (presupun că m-aţi întrebat deja…). Păi, toţi cei care au fost, sunt, şi vor fi în posesia Adevărului. Adevăr paralel, geamăn, dar Adevăr! Adică, cei care cred şi ei în acelaşi Adevăr ca şi noi, dar sunt convinşi (pe sufletele lor!) că Adevărul lor este mai adevărat decât al meu. Aşa cum de altfel şi eu sunt convins că Adevărul lor este un adevăr de mâna a doua…

Dar, dacă?… Pentru că, vedeţi dumneavoastră, asta este partea proastă cu „cercetatul”: te îndoaie! Adică, începi să te îndoieşti de toate cele. Asta nu-i bine, nu-i bine de loc! Pentru că Adevărul meu (şi al altora, deşi paralel) zice că ‚fericiţi cei săraci cu duhul”, ei se vor duce ca o turma de mioare să cânte. Cei mai bogaţi în Duh (mai ales „îmbogăţit” prin cercetare…) sunt în mare pericol! Ei încep sa vorbească în versuri, ca vestita noastră strămoaşă, Mioriţa, la care „gura nu-i mai tace” (sigur rudă cu mine!). În loc să ne încolonăm şi să ne suim cântând (nu pe un picior de plai, ci pe o gură de Rai!), ne dovedim nişte oi evoluate (ptiu, drace! Doamne iartă-mă pentru folosirea cuvântului comunist…), rude bune cu clonata de Dolly.

Păcat mare, boieri dumneavoastră şi tovarăşi, deopotrivă! Care Adevăr este mai bun? Să mă ţin cu dinţii de al meu? Dacă cel al vecinului – om pâinea lui Dumnezeu (a lui Dumnezeu!), săritor, cinstit, muncitor, harnic, darnic, nu se închină la idoli, nu m-a furat, nu s-a dat la nevasta-mea… (toate alea zece), dar cam tuciuriu… este Adevăr de Adevăr? (expresie neaoşă dâmboviţeană modernă) Dacă asta-mi rezervă nu numai dinţii (nici măcar evoluaţi), dar şi flăcările de apoi? Dar, dacă al meu este (cum ziceam, „Adevăr de Adevăr”), nu ajunge pâinea lui Dumnezeu (a lui Dumnezeu!) tuciurie unde pomeneam mai sus? N-ar fi păcat? (Ciocanul împrumutat pe care  eu nu i l-am dat, încă, înapoi nu i se poate pune lui în cârcă drept furt…)

Nu se poate! E ceva putred aici, ca şi prin Danemarca… Nu se poate ca după moarte să avem parte de vieţi diferite (sau, mă rog, cum le zice…) Eu să ronţăi un creştin, iar el un japonez. Ori, eu să cânt iar el să înfulece pilaf (îi place, dar cu mult curry…) Ori… Nu e mai bine să stăm noi împreună (şi cu vărul Marc) la o tablă, la o murătură kosher, la un pahar de bere? (Mai ales dacă chestia cu arşiţa Gheenei nu-i exagerată…) Să îi spun eu: „Mai aruncă, bă, din drăcia aia de curry, că pute de îţi rupe nasul!”, şi el să o arunce. Ori, să îmi spună el „Făceam, bre Nick, ala sarmale, dar nu puneam mult porc că păcat estem!”, şi eu să îl păcălesc, că cică-i vita şi nu porc…

Oare să îl lase pe Ăl de Sus, Domnul, Unicul, inima să ne trimită aiurea, numai pentru că avem Adevăruri diferite? Să trimită într-o zi îngerul cu sabia să ne taie pe toţi, de la viermi (evoluaţi sau ne) până la oi (clonate sau ne), fiind sigur că va şti El (Dânsul) să-i aleagă pe cei „drepţi”? Da’ ce, El (Dânsul) e „împuşcatu”, Hitler, sau mai ştiu eu ce dobitoc care ne călăreşte de vreo zece mii de ani încoace?

Dacă Adevărurile noastre spun că Dânsul ne-a croit după chipul şi asemănarea Lui (de care ne-am îndepărtat, de altfel, din prima clipă!), de ce încercăm noi cu tot dinadinsul să-I schimonosim chipul în aşa fel încât El (Dânsul) să ne semene nouă? De ce îl facem gelos, sângeros, nerecunoscător, răzbunător… (nu le înşir pe toate, că vă plictisesc), dar mai ales un Tiran îngâmfat, orgolios, plin de sine? Pe Dânsul, care ne-a învăţat ce este umilinţa spălând picioarele păcătoşilor din jurul Lui! Să nu găsească Dânsul o altă plăcere în viaţa Lui veşnică decât să stea pe tron şi să se legene în ritm de Osanah? Să ne vadă pe toţi târându-ne pe brânci în fata Măreţiei Lui, ca nişte viermi (evoluaţi şi ne)? Să ne ierte – daca vrea, să ne mântuiască – dacă vrea, ca să…. Ca să ce? Ori, să stea o veşnicie privindu-ne cum ne chinuim în focul veşnic? Chiar şi cel mai mare ticălos dintre ticăloşi se va plictisi la un moment dat de aşa ceva! Îl vedeţi voi pe Dânsul făcând aceasta?

Daţi-mi voie să vă spun: eu nu pot crede aşa ceva!

Nota Redactorului:

 

Acesta şi încă un text sunt singurele prelegeri în care Profesorul a atins problema credinţei. Din el am putea crede că profesorul era ateu, dar… Sunt probe care dovedesc că Profesorul a fost o persoană religioasă, botezat şi înmormântat în tradiţia moşilor şi strămoşilor lui. Specialiştii încearcă încă să găsească explicaţii acestui text. Să fie vorba despre un moment de criză spirituală în viaţa Profesorului?…

 

Posted in Blog | Leave a comment

Nick Sava – Hrana de Crăciun (fragment) Din Prelegerile profesorului Escu neascultate de nimeni

Nick Sava – Zburători

…Vin din nou sărbătorile de iarnă şi vreau să vă vorbesc de data asta de „pâinea noastră cea de toate zilele”. Alături de celelalte aspecte ale sărbătorilor de iarnă, această hrană are un rol deosebit de important. O noapte de Ajun, o zi de Crăciun nu este plină fără a avea bucatele pe masă. Pot fi colindători, brad împodobit, veselie, cadouri – dar fără un colac pe masă, parcă nu-i Crăciun!

Tradiţia nu spune cum s-au bucurat părinţii lui Iisus în acea noapte serbată de atunci încoace, a Naşterii Pruncului. Despre micul Iisus putem bănui că a mâncat – deseori Maica Domnului este înfăţişată alăptând Pruncul. Păstorii, după ce s-au închinat, probabil au chemat la masa lor simplă familia flămândă şi obosită – după obiceiul lor păstrat până în zilele noastre. Lor li se vor fi alăturat magii călători, în muzica cerească a îngerilor…

Această sărbătoare a fost celebrată în lumea creştină an de an, fie că s-a numit „Crăciun”, fie „la Notte di Natale”, fie Noel, fie mai ştiu eu cum. S-a suprapus în multe privinţe unor sărbători păgâne mult mai vechi, celebrând solstiţiul de iarnă, păstrând chiar multe din obiceiurile acestora: pomul împodobit (amintind de „pomul vieţii”), sacrificarea porcului şi prăjirea lui în foc de Ignat („Ignius” = foc), colacii în formă de soare… Popoarele au diferite obiceiuri: italienii aruncă vechituri pe geam, grecii sparg farfurii şi pahare, ucraineni mănâncă iepure iar cehii peşte, în Lumea Nouă (şi Franţa!) curcan – aşa cum românii mănâncă porc.

Românii au păstrat ici şi colo colinde amintind de alte obiceiuri:

Ne daţi ori nu ne daţi,

Fasole şi cârnaţi

Mere şi un pumn de nuci

Şi un colăcel de cinci?

Dar mult mai des pe masă poposesc produse din porcul recent tăiat. După lungul post, caltaboşii, toba, cârnaţii, friptura, sarmalele, încearcă să redea vigoarea necesară trupului. Lor li se alătură ceapa roşie, murăturile, colacii, plăcintele, merele şi nucile şi, bineînţeles, „beutura”, fie aceasta ţuica, palinca, horinca, sau, cel mai adesea, vinul.

Cei de la oraş încearcă să păstreze tradiţia – după felul lor. Porcul îl cresc rudele de la ţară, dacă mai au aşa ceva, dar e bun şi cel cumpărat de la măcelărie. Fripturii de porc i se alătură de data asta tot felul de salate, răcituri, torturi şi prăjituri, toate stropite cu vodkă (sau cognac) şi, pe lângă vin, musai champagne. Cei mai simandicoşi adaugă fineţuri: somon afumat, trufe, pateu de gâscă, icre negre…

Dar să ne întoarcem la actul în sine, să nu ne pierdem în amănunte. Noaptea Ajunului (sau chiar ziua de Crăciun, pe continentul nord-american) îşi găseşte rimă în „cea mai lungă noapte a anului”, în noaptea de „îngropare a anului”. În ultimele decenii, românii au început să serbeze tot mai puţin Naşterea Domnului şi tot mai mult Revelionul. Mai ales românii de la oraş, dar nu numai ei. Cei ce vor risca, mergând să petreacă un Crăciun „tradiţional” într-un sat românesc, vor avea o mare dezamăgire. Vor asista la colinde uitându-se la televizor. Iar colindele cântate de Hruşcă le vor asculta doar dacă şi-au luat un CD cu ei

Părinţii mei obişnuiau să petreacă Crăciunul acasă, în familie, împreună cu noi, copiii. De fiecare dată, după ce gustam din toate bunătăţile puse pe masă, mama scotea dintr-o cutiuţă nişte poze învechite, îngălbenite, având colţurile lipsă, în care apăreau „căiuţii” şi „irozii”, şi „capra”, „cerbul”, „ursul”… Când, în fuga ei din faţa tăvălugului războiului a fost nevoită să-şi arunce valijoara din carton presat în care îşi ţinea bruma de avere – hainele de schimb – a păstrat acele poze alături de actul de naştere!

Pozele au ajutat-o să treacă peste viaţa grea pe care comuniştii o instaurau în ţară. La bătrâneţe a dorit să se ducă în satul ei îndepărtat din Bucovina, pentru a retrăi acea noapte de vis. S-a întors bolnavă şi tristă, parcă se stinsese o candelă în sufletul ei. A murit în mai puţin de doi ani. Medicii zic că de pe urma unei răceli. Eu zic altfel…

De Revelion petreceam cu prietenii de familie. La noi acasă, dar mai ades prin alte părţi, căci se mergea prin rotaţie pe la fiecare. De fiecare dată, înainte să plecăm – pe lângă bucatele puse cu grijă în oale şi cratiţe pentru masa comună – mama punea câte puţin din fiecare preparat pe masa aranjată festiv. Punea farfurii pe masă, şi tacâmuri. Sticla de vin desfăcută, alături de sticla cu jinars. Tortul frumos împodobit pe care scria cu ciocolată „La mulţi ani”. Cozonacul tăiat felii – cozonac bucovinean! Felii de friptură, salam şi brânză, măsline (când aveam), un mic bol cu salată de icre şi un altul cu salată „de beuf”. O farfurie cu „reci” preparate cu mult usturoi – mâncarea preferată a mamei mele. Un coş cu felii de pâine şi altul cu mere şi nuci…

Mult timp nu am înţeles acest obicei. Când eram copil, nu-mi păsa. Mai târziu, când am început să conştientizez lipsurile, m-am întrebat – mai ales, că mare parte din acele produse erau aruncate în zori, la întoarcerea acasă: de ce o făcea? Am şi întrebat-o, cred că aveam vreo 10-12 ani.

Mi-a răspuns: „Să nu ne găsească fără mâncare pe masă.” „Să nu ne găsească? Cine? Anul Nou? Moş Gerilă?” „Nu. Domnul. El colindă în această noapte, să se bucure de bucuria oamenilor. Să vadă cum Îi serbează creştinii Naşterea. (Se pare că ajunsese şi ea să confunde Crăciunul cu noaptea Anului Nou) Şi dacă intră cumva şi la noi acasă, cum să nu-L întâmpinăm cu pâinea pe masă, chiar dacă nu suntem acasă? Doar de la El ne vine hrana şi viaţa!” Când am crescut, am încercat s-o conving că nu avea dreptate. Nu m-a contrazis, dar masa a fost întotdeauna plină de Anul nou, că eram sau că nu eram acasă în acea noapte.

Oamenii din sat de la tata nu obişnuiau să se roage înainte de masă, aşa cum obişnuiesc alţi creştini. În schimb, la sfârşitul mesei mai zăboveau o clipă la masă, ca să mulţumească lui Dumnezeu pentru hrană. Chiar aşa ziceau: „Mulţumescu-ţi, Doamne, pentru hrană de viaţă dată nouă astăzi!” Atât. Rugăciunea Domnului o spuneau seara, în faţa icoanei şi dimineaţa, îngenunchiaţi lângă pat. Poate că obiceiurile lor erau diferite de a românilor din alte sate. Fuseseră greco-catolici până la venirea comuniştilor. Or fi din nou, dacă li s-a dat biserica înapoi…

Rugăciunea Domnului am învăţat-o de la mama, creştină ortodoxă din Bucovina lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, răpită de ruşi pe când ea era adolescentă. Tot ea mi-a explicat-o, cu puţina ei cunoaştere de ţărancă ajunsă la oraş, printre străini. Mai multe mi-a explicat unchiul meu, fratele mamei, ajuns preot într-un sat moldovenesc de lângă Iaşi. În urma lecturilor şi experienţei mele de viaţă mi-am explicat-o şi eu, în felul meu. Spre groaza voastră, stimaţi auditori, o să vă împărtăşesc gândurile mele legate de un rând al Rugăciunii Domnului.

În această rugăciune, după ce slăvim pe Dumnezeu şi îi recunoaştem măreţia, primul lucru pe care îl cerem de la El este viaţa. Pe timpul lui Iisus – şi de atunci încoace – viaţa era reprezentată de pâine. Fără pâine, fără hrană, nu există viaţă. A fost o vreme când evreii reprezentau viaţa prin pământ. Cine nu avea pământ, murea. Numai că pământul era al lui Dumnezeu, nu al omului. Dumnezeu împărţise pământul Canaanului evreilor, poporul lui, dând în mod egal fiecăruia, pe triburi, pe ginţi, pe familii, pe indivizi. Doar leviţii nu primiseră pământ – dar era datoria celorlalţi evrei să le asigure pâinea, pentru serviciile religioase primite de la ei. Aşa că evreii mulţumeau lui Dumnezeu pentru pământul dat lor în folosinţă. Faptul că nu le aparţinea se vede şi din faptul că pământul acaparat prin diferite mijloace (datorii neplătite, cumpărare) trebuia înapoiat posesorului iniţial la Jubileu (7 ori 7 ani). Căci pământul era al lui Dumnezeu!

Pe timpul lui Iisus lucrurile se schimbaseră. Începuseră să se schimbe de la revenirea din robia babiloniană. Ocuparea zonei de către grecii macedoneni, egipteni şi sirieni, apoi de către romani, a făcut ca acest concept de proprietate să se schimbe. Săpăturile arheologice dovedesc că apăruse o pătură de proprietari bogaţi. Preoţii saduchei, în sistemul instaurat de către regii-preoţi hasmoneni, începuseră să acumuleze proprietăţi. Aşa se face că revolta cunoscută sub numele de „războiul evreiesc” (66-74 EC) a avut un profund caracter social, după cum se poate vedea din scrierile lui Josephus. Răsculaţii au atacat mai întâi nu garnizoanele romane, ci proprietăţile co-naţionalilor lor bogaţi, trecând prin sabie pe cei care nu apucaseră să fugă, arzând arhivele… Opinia negativă faţă de cei bogaţi se vede şi în pildele creştine, şi în faptul că biserica primară promova un sistem comun de proprietate.

Procesul devenise însă ireversibil, iar Iisus o ştia. Să ceară de la Dumnezeu să li se dea oamenilor înapoi pământurile ar fi fost un act făţiş de revoltă împotriva sistemului social şi ar fi dus la uciderea lui înainte de a-şi fi dus la bun sfârşit misiunea pe pământ. Aşa că El a folosit o imagine încă mai sugestivă: pâinea. Chiar şi cel fără pământ, dacă are „pâine”, nu moare. Cât timp Dumnezeu îi va da „pâine”, hrana spre priinţă, zi de zi, omul nu va pieri.

Dacă Iisus ar fi umblat acum printre noi, ar fi schimbat oare din nou rugăciunea, pentru timpurile noastre? Ar fi cerut, cumva, „şi dă-ne nouă banii cei de priinţă…”? Este ştiut că atâta timp cât avem bani, ne putem cumpăra „pâinea”, ba chiar şi „pământul”, şi vom trăi… Greu de crezut. Primii care se vor fi împotrivit ar fi fost tocmai cei care „vor ajunge în rai când va trece cămila prin urechea acului”. Cum să se mulţumească ei doar cu „banii spre priinţă”? E drept, „priinţa” lor e foarte mare… Noi vrem mult mai multe de la viaţă, nu doar „pâinea cea de toate zilele”.

De fapt, Dumnezeu ne dă mult mai mult când ne rugăm pentru „pâine”. El ştie că avem nevoie de mai multe pentru a trăi. Un gurmand m-ar aproba, ar spune: „Aşa e. Ceva carne alături nu strică. Şi ceva dulce…” Dar eu mă gândesc mai curând la hrana spirituală, sufletească, nu doar la cea care o băgăm pe o parte pentru a o elimina pe cealaltă.

De la El ne vin toate lucrurile – de la El vin frumuseţile lumii. El Le-a creat tocmai ca hrană spirituală pentru noi – hrană fără de care El ştie că noi nu putem trăi. Dacă nu aveam nevoie de ele, ne punea să trăim în galerii cu pereţi cenuşii, fără culoare, fără miros, fără adiere de vânt, fără foşnet de frunze, fără zori de zi, fără cer înstelat, fără vuiet de mare şi fără cântec de pasăre…

Glasul nostru nu ar fi avut inflecsiuni, ar fi sunat dogit şi uscat, fără de viaţă. Ar fi comunicat, nu ar fi vorbit, nu ar fi recitat poezii, nu ar fi şoptit cuvinte de dragoste, nu ar fi cântat cântec de leagăn, nici nu ar fi doinit… Omul nu ar fi ştiut să creeze lucruri frumoase – nici nu ar fi avut pentru cine. Nimeni nu ar fi pictat, nici dat formă, nu ar fi cântat, nici mişcat în ritmuri interioare, nu ar potrivit frumos cuvintele. Nimeni nu ar fi cioplit un fluier – o bâtă ar fi fost de ajuns!

Am fost întrebat de unii: „Ce nevoie este de artă? Putem trăi şi fără ea!” Atunci nu am ştiut ce să le răspund. Chiar aşa, cineva poate trăi şi fără artă…

Acum ştiu mai bine. Cine refuză arta, frumosul, refuză hrana dată lui de către Dumnezeu, întru fiinţă. Hrana luată de ei este incompletă. Aşa cum o hrană lipsită de unele elemente chimice duce la boală, la moarte chiar, aşa şi o viaţă lipsită de hrana „spirituală” duce spre moarte. Le moare mai întâi sufletul, apoi trupul în veci. Altfel nu se poate!

Dacă aş fi vorbit aceste gânduri ale mele cu mama, nu ştiu ce mi-ar fi răspuns. Poate nu ar fi găsit cuvinte alese… Dar ea m-ar fi aprobat, ea a ştiut să-mi arate această parte spirituală a hranei, ea s-a bucurat de frumuseţile date de Dumnezeu. Mi-a spus poveşti şi mi-a citit din Eminescu şi Coşbuc şi Creangă, mi-a cântat doine şi mi-a arătat paşii de horă, a pus veliţe frumos colorate pe pereţi şi ştergare pe mobilă, a păstrat cu sfinţenie pozele ei cu căiuţi şi irozi… M-a dus la Muzeul de Artă – deşi mărturisea că multe nu pricepea. Când a văzut că o parte din această hrană sufletească i-a fost irosită de cei ce trebuiau s-o păzească, s-a stins.

De aceea punea tot ce avea mai bun pe masă: mulţumire Domnului care ne dăduse „hrana spre fiinţă” timp de un an, mulţumire pentru hrana ce va să vie în noul an. Poate vreun teolog ar fi putut s-o contrazică spunând că Dumnezeu nu are trup, nu este acel bătrân cu barbă albă pe care şi-L imaginează poporul român. Sigur ar fi avut dreptate.

Dar eu şi acum, înainte de a trage uşa după mine în drum spre petrecerea de Revelion, mai privesc o clipă în urmă la masa împodobită festiv, pe care am pus tot ce am mai bun în casă. Şi mi se pare că un bătrân ca vremea, de o bunătate nesfârşită, se aşează pentru o clipă pe unul din scaunele goale şi gustă din bucate. Şi în gând îi mulţumesc pentru hrana spre fiinţă pe care nu oboseşte să mi-o dea mie şi celor dragi mie, şi celor cunoscuţi şi necunoscuţi, zi de zi, an de an…

Nota redacţiei:

Fiind organizată în preajma sărbătorilor de iarnă, această conferinţă nu s-a bucurat de o audienţă prea numeroasă. Au fost totuşi prezenţi câţiva creştini de diferite denominaţii – care ulterior au avut de criticat modul în care Profesorul organizase întâlnirea: fără cântece de închinare, fără părtăşanie, fără rugăciuni… Iar cuvintele lui nu se bazau pe nici un text sfânt din Scriptură – nu a făcut nici o trimitere la Cărţi!

De asemenea, au fost prezente doamnele din Clubul Gospodinelor, convinse fiind că vor afla reţete inedite privind pregătirea unei mese festive de Sărbători. Când s-au lămurit de intenţiile profesorului, au părăsit sala vociferând. Doamna… a şi afirmat deschis: „Să-i fie ruşine! Om în vârstă, şi se ţine de copilării…” Un preot aflat întâmplător în apropiere, a turnat gaz pe foc: „V-am spus eu…”

Cei mai nemulţumiţi au fost însă cei ce au stat până la final. „Cum – au întrebat domniile lor – nu se dă nimic de mâncare? Nici o gustărică? Nimic de băut? Doar vine Crăciunul! Ptiu! Nu ne mai prindeţi pe-aici a doua oară…”

 

 

Posted in Blog | Tagged , , | Leave a comment

Nick Sava – Şapte ani! Din Prelegerile profesorului Escu neascultate de nimeni

Nick Sava- Aşteptându-l pe Ramses

Am terminat de curând de scris o carte. Ca tot omul, m-am apucat să mă laud prin târg, căci ce folos este să împlineşti ceva dacă nu află lumea? Şi, printre altele, am menţionat şi faptul că am lucrat la acest proiect vreo şapte ani.

Acum, printre cei ce nu au arătat pe faţă dezinteresul faţă de realizarea mea s-au aflat nu puţini care au rămas uimiţi mai ales datorită faptului că timp de şapte ani mi-am dedicat timpul, energia şi, discutabil, talentul, unui singur proiect. Care, fie vorba între noi, nu îmi va aduce nici bani şi nici prea multă faimă… Dincolo de faptul că am fost în stare să scriu peste o mie de pagini – toate din capul meu! – încă mai mult i-a uimit faptul că am avut atâta stăruinţă. Şapte ani fără să-mi treacă? Fără să mă plictisesc? Fără să mă apuc de altceva? Fără să-mi iau un al doilea job, dacă tot aveam chef de muncă?…

Desigur, dacă aş fi ştiut acum şapte ani că îmi va lua exact şapte ani de muncă, m-aş fi lăsat. Şi eu sunt român, şi eu vreau să văd lucrul gătat ieri dacă se poate. Dar poate că mă număr printre acei români mai răbdători, mai puţin sprinţari. Sunt ardelean, e drept…

Ţin minte că acum vreo zece ani m-am apucat să cresc un bonzai. Ia spuneţi, câţi români cresc bonzai? Câţi sunt în stare să planteze o mlădiţă ştiind că la sfârşitul vieţii lor ea va fi un pom înalt de-o palmă? Că va începe să aibă ceva valoare abia peste vreo sută de ani – şi nici atunci nu una mare, ci doar vreo câteva sute de dolari. O valoare mai mult sentimentală, poate. Să îl uzi zilnic, să-l porţi de la soare la umbră, să-i ciupeşti frunzele când trebuie, să-i tunzi rădăcinile periodic, să-l împleteşti în sârme care, în câţiva ani, îi vor da o formă (naturală) dinamică, în spiritul unei idei mai degrabă filozofice decât botanice…

Nu, de chestii de astea numai japonezii sunt capabili. Numai ei pot transmite din tată în fiu moştenirea bonzaiului familial – moştenire chiar mai apreciată de moştenitori decât dacă ar fi primit orice altceva din avere. Pentru că bonzaiul este o sarcină care nu poate fi încredinţată decât urmaşului cel mai demn de încredere! Nu poate fi lăsată să se stingă o tradiţie de câteva sute de ani. Tot atât de importantă ca şi numele familiei, ca şi poziţia ei socială, ca şi cinstea de care se bucură în comunitate. Dar, cum ziceam, ca să creşti un bonzai îţi trebuie o răbdare şi o stăruinţă ieşite din comun. Şi o încredere nemărginită în destinul familiei, boltindu-se peste veacuri din generaţie în generaţie.

Fără a intra în detalii filosofice care susţin un astfel de mod de viaţă – când o să am mai mult timp o să vă povestesc cum se priveşte un bolovan crescând! – trebuie să recunosc că românul, mai ales cel de la începutul mileniului trei, nu mai are răbdare. Totul trebuie trăit acum, intens. Cine mai are timp să se gândească la trecut? Cine mai are timp să privească viitorul – mai ales dacă acesta nu se rezumă la a avea o carieră, o casă, o maşină scumpă şi mulţi, cât mai mulţi bani? Unii, nu mulţi, se roagă Domnului să fie ajutaţi în acest viitor – de parcă Domnul nu are altceva mai bun de făcut decât să ne umple buzunarele. Alţii, încă mai puţini, se roagă să nu fie bătuţi de Dumnezeu pentru păcatele făcute zilnic cu voie şi fără de voie…

De aceea aflarea veştii că cineva, un român, are determinarea să îşi urmeze cu dârzenie un proiect mai mult timp, chiar şi şapte ani, naşte uimire. E ca şi când ai planta acum o livadă în speranţa că peste 10-15 ani vei culege nişte fructe. Ţin minte că în ’90 veniseră nişte specialişti să propună creşterea pomilor de kiwi – aclimatizaţi condiţiilor din România. Ofereau puieţi, know-how, ajutor… Câţi pomi de kiwi credeţi că sunt în ţară în acest moment? Probabil doar cei de la Grădina Botanică din Cluj. E mai uşor – şi, pentru unele buzunare, mai rentabil – să se importe kiwi din Turcia…

Dar să revenim. De ce credeţi că m-am apucat să pomenesc de toate acestea? Pentru a mă lăuda, ziceţi? Nici vorbă! Mai curând pentru a da o explicaţie faptului că Centrul Comunitar Românesc din BC există încă. În ciuda duşmăniilor, în ciuda pronosticurilor pesimiste, în ciuda bârfelor murdare, în ciuda nepăsării… Întâmplarea face că cei ce au pus umărul la acestă idee sunt, într-un fel, neam cu mine. Cam japonezi, adică, deşi nu avem pielea galbenă, nici ochii mici. Mai curând sunt dintre cei ce pun azi o mlădiţă şi au răbdare privind-o cum creşte. Ştiu că va creşte, dacă îi dau destulă îngrijire. Nu au făcut fapte mari, răsunătoare, cu impact imediat – dar nu au renunţat! Şi asta este ceva. Nu se lasă, nu se dau duşi… Şi acum pot spune, privind în urmă: „Revista a făcut trei ani de apariţii, pe coperta ei scrie „Anul 4”. Pregătim deja ediţia a 4-a a Festivalului Românesc. O ieşire de vacanţă adună peste o sută de români, aşa cum Romfestul adună aproape o mie!”

Cei de la Biserica Sf. Nicolae pot înţelege aceste cuvinte şi chiar le pot aproba. Şi ei sunt dintre cei statornici. Şi ei pot spune, privind în urmă: am pus ani de muncă, acum am început să adunăm fructele. Coriştii de la „Crescendo”, când îi întrebi care este cea mai de seamă realizare a lor, îţi vor răspunde: „Suntem de cinci ani!”. Da, incredibil, minunat de frumos. Calitatea spectacolelor lor se poate măsura numai prin aceşti ani de muncă.

Şi mai este un lucru cu care se pot lăuda: prima campioană naţională ieşită din pepiniera Clubului de Şah al Centrului, „Cavalerii”. După patru ani de muncă stăruitoare, timp în care valoarea fiecărui jucător a crescut de la concurs la concurs, Alexandra Botez, o fetiţă de opt ani jumătate, a devenit Campioana Canadei! Este meritul ei, a talentului ei, dar şi al instructorilor. Şi al colegilor de club care i-au făcut faţă cu îndârjire săptămână de săptămână, pregătind-o pentru Marele Concurs…

Alături de cei mulţi care trăiesc clipa de azi, care pun îndârjire doar în a face rău altora, iată că sunt unii care pun azi o mlădiţă, gândindu-se la trecătorul care va mânca un fruct peste câteva decenii. Care sapă o fântână, gândindu-se la urmaşii care vor bea apă proaspătă şi atunci când ei nu vor mai fi. Să mă credeţi pe cuvânt, ei sunt sarea şi dulceaţa acestei lumi.

Mă bucur că stăruinţa mea de şapte ani îmi permite să mă laud: şi eu mă număr printre ei! Poate şi din fructele mele cineva se va înfrupta, când eu nu voi mai fi…

Nota Redactorului:

Singura conferinţă în care Profesorul a folosit cazuri concrete din comunitatea românească din Vancouver. Probabil rezultatul de excepţie al micuţei şahiste, obţinut chiar înainte de conferinţă, l-au făcut să schimbe tematica acesteia. O dovadă că, până la urmă, Escu era totuşi om…

 

Posted in Blog | Tagged , | Leave a comment

În preajma alegerilor Din vol. Ucenicia unui jurnalist

 

Adrianssen Alexander-Fish and Dead Game

– Domnule Senator, vă mulţumesc că v-aţi făcut timp să răspundeţi la câteva întrebări. Uitaţi…

– Uite ce este, băieţică. În primul rând să-mi spui ce ai sub masă!

– Sub masă? Domnule senator, se poate?! Uitaţi, microfonul e la vedere…

– Lasă microfonul! Nici un caltaboş? Hehe, vreo ţuică? Ne filmează cineva?

– Nu, nici vorbă, domnul senator. Sunt jurnalist serios… ăăă, ucenic…

– OK, OK, vroiam să ştiu. Dacă tot nu ne filmează… Hai, întreabă.

– Ştiu că sunteţi în comisia ecologică…

– Subcomisia. Draguţă, în ţara asta nimeni nu dă un şit pe ecologie. Corectez: dă prea mult, hahaha…

– Domnule Senator, am înţeles că ultima decizie a supărat câteva ONG-uri…

– Ultima? Care ultima? Drăguţă, eu sunt om ocupat, nu am timp să-mi încarc memoria cu rahaturi…

– Cea cu setca.

– Aaaa, da. Secta? Nu am prea priceput de ce ne-au dat-o nouă, ar fi trebuit să se ocupe de ea cei de la Culte. Dom’le, se aruncă şi la noi pisica, mai ceva ca mingea la oină! Dar lasă-i să se supere, ce altă treabă au cei de la ongiuri? Dacă nu s-ar supăra, nu ar avea motiv să se existe. Şi pe acolo sunt bani bunişori…

– Nu, eu vorbeam de setcă…

– Drăguţă, eu apăr întotdeauna pe cei nepăstuiţi. Nu mă uit că nu sunt creştini, de-ai noştri. Ştiţi cum e Democraţia, nu?

– Ăăăă, nu prea…

– Da, drăguţă. Să luptăm pentru cei slabi. Ca şi cei puţini să aibă drepturi!

– Asta e democraţia?

– Da, sigur. Uite, cei din Parlament nu au nevoie de libertăţi? Ce dacă-s puţini?

– Vorbeam de setcă…

– Da. Chiar şi ei! Desigur, noi, românii, suntem creştini ortodocşi de pe timpul lui Burebista şi Decebal, dar dacă unii decid să îşi aibă propriul grup, treaba lor.

– Domnule Senator, vorbeam de cei ce pescuiesc cu setca…

– Treaba lor cum pescuiesc, drăguţă. Ce, noi nu mergem uneori şi câte doi-trei senatori? Desigur, nu ne-am dus cu tot Parlamentul – dar ăştia, treaba lor. Numai să le dăm dreptul ce fac toţi românii! Ei de ce să nu facă?

– Păi, nu fac toţi români. Am citit că nu ar fi mai mulţi de cinci mii care folosesc setca…

– Drăguţă, cinci mi, cinci sute de mii – ce importanţă are? Nu te gândeşti că au familii, că pe lângă cei cinci mii mai sunt alţi cinci mii… dacă nu au plecat în Italia, desigur… Şi pe acolo sunt secte, domnule, şi se ajută!

– Vorbeam despre braconieri.

– Ohh, asta e rău, domnule jurnalist! Ziceţi că cei din sectă promovează braconajul? Asta nu e frumos. Uite, şi mie îmi place să pescuiesc. Mai ales pe baltă. Pot spune că sunt pescar şi vânător – când vii pe la mine, îţi ară ce puşti am achiziţionat de curând…

– Pescar amator…

– Da, drăguţă. Amator. Mă înebunesc după chefali, caraşi… prepeliţe, răţuşte. Sunt un mare amator de vânat. Ar trebui tot românul să mai lase porcăriile astea, să mai treacă prin baltă. Linişte, pace, ciripit de păsărele… Ia mai toarnă în pahar!

– Nu mai e…

– Fă semn să mai aducă.

– Domnule Senator, eu zic că e bine că nu tot românul e amator de pescuit şi vânat, ar rămâne ecologia românească fără faună… Mai ales dacă se duc cu setca.

– Da, cred că ai dreptate. La pescuit te duci singur, cel mult un prieten. Acolo, pe baltă, nu te aude nimeni, hehe… La împuşcat mergem mai mulţi, dar se mai întâmplă şi accidente!

– Sunt unii care vă acuză că îi apăraţi pe braconieri. Este adevărat?

– Nici vorbă! Ăştia precis sunt portocalii în cerul gurii… Nu, domnule, noi nu apărăm pe nimeni, Să vină legea şi să facă dreptate!

– Nici pe Parlamentari?

– Ce e cu parlamentarii? Şi ei, oameni… Dacă mă asculţi pe mine, discriminaţi până la Dumnezeu! Ia mai toarnă!

– Păi, cum a fost cu senatorul Măcăilă?

– Cum să fie? Nu mai ţin minte? A călcat legea? Domnule, totul e politică, ascultă-mă pe mine.

– Păi, l-au prins cu sturionul în portbagaj.

– Aaaa, la chestia aia te referi…

– E coleg cu dumneavoastră, în comisia Ecologică…

– Subcomisia. Da, aşa e. Domnule, ţi-am spus: totul e politică. O înscenare împuţită! Pute, drăguţă. Portocalie de-a dreptul.

– I-a pus cineva sturionul în portbagaj? Sunt şi poze, cu domnia sa în barcă…

– Sunt, sunt… uite ce e, amănuntele se ascunde în Iad… pardon. Diavolul stă în amănunte. Totul depinde de interpretare. Să zicem că domnul senator Măcăilă era pe baltă. Medita la grijile poporului – că sunt multe, domnule, ce nu s-a pomenit. Şi se prinde un peşte de undiţa lui. Ce vină are el, drăguţă? Vezi cum sar ăia de la DNA pe nimicuri?

– Păi, nu s-a prins în undiţă. În setcă.

– Daa? Umblă şi Măcăilă cu secta? Ca să vezi. Nu lipseşte niciodată de la slujbele televizate din Mitropolie… Mă rog. Dar asta e circumstanţe atenuate, drăguţă. Dacă secta are voie, de ce nu ar avea şi domnul senator, eh? Şi dacă împarţi un prăpădit ds sturion la o setcă întreagă, ce mai rămâne? Aşa, băgaţi-l în puşcărie pentru o palmă de sturion! Torţionarilor! Huo! Mai toarnă, băiete, că eşti tânăr…

– OK, să trecem peste asta. Legea zice că, în caz că se prinde un sturion, să îi dai drumul.

– Păi aşa zice. Am votat şi eu legea asta.

– Şi domnul Măcăilă.

– Şi el. Da, dom’le, aşa trebuie să se procedeze, trebuie să avem grijă de viitorul de mâine al… ăăă… Stai că am pierdut firul.

– Dar domnul Măcăilă…

– Senator! “Domnul senator Măcăilă.” Puţin respect, ce dracu!

– Da, domnul senator nu i-a dat druml.

– Aaa, ţi-am spus: circustanţele atenuate. El i-ar fi dat drumul, dar ştii ce s-a întâmplat? Văd că nu ştii. Băieţică, sturionul ăla s-a căcat pe el de frică! O adevărată ruşine!

– S-a… Cum asta, domnule senator?

– Păi da. Noroc că Măcăilă avea cu el un lighean l-a îndemână, a adunat tot şitul ăla să nu curgă în apă, să polueze. Vezi ce înseamnă să fim în subcomisie?!

– Mda. Cred că vă referiţi la icre. Le-au găsit şi pe alea, tot în portbagaj. În lighean. Braconierii numesc asta „muls”…

– Drăguţă, printre cunoştinţele mele nu se numără braconieri! Ce ştiu eu ce spun ei? Măcăilă a zis să nu spurce apa.

– Cu icre negre?

– Cu icre negre, roşii, bălţate, în dungi… Ce vă legaţi, domle, de detalii? Acolo e diavolul, ţi-am zis. Modul în care intepretezi.

– Ştiu că s-a interpretat că nu sunt probe suficiente..,

– Exact. Şi cele existente sunt circuns.. circum…

– …stanţiale…

– Exact. Deci, fără icră în el, ce mai era să facă cu sturionul? Să-l arunce în baltă? Să putrezească pe-acolo? Să împută balta? Poate azi mâine vrea alt român să meargă la pescuit, vrei să îl lipsim de plăcerea asta? Dar nişte bandiţi, toţi, domţle! Am cerut să se aducă proba, sturionul, deh. Cică se împuţise. Ei pe naiba, îl mâncaseră!

– OK, să lăsăm Delta. Cum e cu Apusenii?

– Eeeh, frumos. Cetăţile Ponorului, Scărişoara… Hehei, am fost şi eu tânăr…

– Da cu Roşia Montana?

– Drăguţă, acolo e făcătura ungurilor! Ascultă la mine, sunt deşcă bătrână!

– Păi, cică poluează…

– Poluează pe naiba! Pe cine poluează? Oamenii au fost mutaţi. Dom’le, ţara are numai de profitat din investiţia asta. Ne bagă şi pe noi în Europa. Dar ungurii nu vor!

– Se pare că le-am poluat Tisa… Acum se tem de ceanuri.

– Domle, dar că o mulţime de unguri au putut atunci să mânce peşte gratis, nu spune? Ascultă la mine, vor să pună mâna pe Apuseni. Dar românii nu se lasă! Mai bine îi surpă cu totul, să le rămână nişte bălţi împuţite!

– De aceea aţi dat aviz celor de la Gabriel?

– Domle, uneori e nevoie şi de sacrificii. Prea vrem să le primim de-a gata.

– Domnule senator, asta poate duce la o adevărată catastrofă ecologică. Uitaţi ce s-a întâmplat cu Marea Neagră!

– Te referi la plaje? Lasă. Dom’le, că se curăţă.

– Nu, domnule senator. Dar citeam undeva… nu îmi mai amintesc unde… că pe fundul Mării Negre nu mai e pic de viaţă! Sub 300 de metri, 350… nu ţin bine minte, nici alge nu mai cresc!

– Ei taci. Stai puţin. Cine a făcut drăcia asta? Şi presa nu suflă un cuvânt. Dom’le, e mai rău ca pe timpul comuniştilor! Când nu ne convine ceva, ciocul mic. Precis e vina marinarului!

– Marinar? Care?

– Hai, nu fă pe prostu’. Ăla galben vopsit, hăhăhă… Beţivanul. Da dom’le, cine ştie ce a aruncat el în mare pe când era căpitan de vas. Nu a dat foc unei flote întregi? Nu a vândut una? De ce nu ar fi poluat el şi Marea?

– E greu de crezut. Singur…

– Nu, cu ruşii. Nu se pune el bine cu ruşii? Nu-i pupă acum în fund? Poate ei au tras deja conducta, proştii de români nici nu ştiu. Şi se mai întâmplă, că doar şi ei e oameni. Tot de la comunişti au învăţat meserie… Uite ce fac acum în Deltă!

– Ăia sunt ucraineni..

– Lasă domle detaliile, ţi-am mai spus. Nu vorbesc tot ruseşte? Să le fie ruşine. Investitorii români au băgat o groază de bani pe canalele româneşti – să vină aştia acum să le ia caimacul!? Nu, drăguţă, cât sunt eu în subcomisie, în Senat… nu se va întâmpla una ca asta! Hai că trebuie să plec, s-a terminat şi sticla. Să ştii de la mine, că sunt deşcă bătrână, fereşte-te de portocalii. Şi mai lasă setcarii în pace, că află cei de la Brucseles şi ne-o trage. Avem destule bube în cap. Hai noroc, plăteşte tu consumaţia. Precis ţi se dă diurnă…

***

– Ce e asta? mă întrebă Şefu uitându-se peste hârtii.

– Interviul cu senatorul…

– Las’că ştiu să citesc. Bă, de ce te-am trimis să stai de vorbă cu el? Să afli dacă va candida la alegeri şi unde anume. Şi tu cu ce vii?

– Păi, chibzuiesc eu cu voce tare, cred că la Tulcea. Sau poate la Alba…

– Ieşi afară! Şi să nu umbli cu deconturi, că îţi tai din salariu!

Am ieşit cu coada între picioare. Înainte de a închide uşa, am surprins câteva frânturi din conversaţia telefonică a şefului:

– Băi Georgică, da, cred că va candida la Alba. Sunt bani acolo! Vezi, spune-i lu’ nepotu să se vâre şi el pe listă. Iar văru-tu din Tulcea ar trebui să se dea cu Măcăilă…

Uite ce înseamnă să te pricepi la politică, mi-am spus, închizând încetişor uşa după mine.

 

 

Posted in Blog | Tagged , , | Leave a comment

Nick Sava – Uitându-l pe Harap Alb "Fericirea de-acasă"

A Village School by William III Bromley

Deşi şcoala românească datează de mai bine de 500 de ani (Şcoala înfiinţată de diaconul Coresi la 1583 în Scheii Braşovului, pe lîngă biserica Sf. Nicolae), prima adevărată reformă a învăţămîntului românesc a avut loc abia acum o sută de ani. Pînă atunci, învăţămîntul era sub tutela Bisericii, fiind, în multe privinţe chiar în urma învăţămîntului scholastic medieval european. Alături de „învăţarea prin litanii” islamică, cantonată ea însăşi prin secolul X.

A fost nevoie să vină Spiru Haret, spirit european, cu educaţie la Sorbona, corect, intrasingent, cu dragoste de ţară şi de locuitorii ei, singurul ministru deasupra partidelor politice din istoria României, care să facă reforma, pornind nu de la popii şi diaconii care învăţau copiii să buchisească slavoneşte, ci de la dascălii care voiau modernizarea învăţămîntului. Culmea, aplicînd metodele cehului Komensky, folosite în întreaga Europa, dar de care nu se auzise prin România – deşi trăise pe la 1650!

De atunci, învăţămîntul românesc a avut rezultate bune – dar din ce în ce mai slabe, odată cu deteriorarea adusă de timp, de schimbările sociale şi politice. Dascălii, cărora Haret le adusese recunoaşterea şi respectul întregii naţii, pe merit, au început şi ei să se plafoneze, să facă rabat de la datoria lor. Reformele ce au avut loc în ultimii 65 de ani au fost de suprafaţă, cosmetizări sau de-a dreptul eroziuni, în care accentul a căzut tot mai puţin pe individ – care ducea spre elită -, cît pe „majoritate” – care în final a dus la mediocritate. Şi, dacă în 90 a devenit evidentă adîncimea la care căzuse învăţămîntul (şi, alături de el, toate principiile morale, etice, de convieţuire socială – care toate sunt formate în şcoală), prin strigătul „proletarilor”: „noi muncim, nu gîndim!”, anii tranziţiei nu au făcut decît să adîncească marasmul. Într-o societate bulversată, în care şmechereala, descurcăreala, incompetenţa, egoismul şi lăcomia feroce, şpaga, relaţiile, duplicitatea, transmise de la generaţie la generaţie, în care se implică majoritatea populaţiei – fie ei profesori, elevi sau părinţi -, reforma învăţămîntului devine un vis.

Pentru foarte puţini, infim de puţini, trebuie să recunosc.

Dar să analizăm, pe scurt, ce e rău în acest moment, de ce ar fi nevoie de o reformă.

Principala carenţă a sistemului este slaba calitate a profesorilor de toate gradele. Nu numai slaba calitate profesională, ci mai ales cea morală. Mulţi dau vina pe slaba finanţare de la stat, pe salariile mici primite de educatori. Dar asta e mai curînd o recunoaştere a pierderii respectului la care ar avea dreptul un profesor. Iar această pierdere nu e ca urmare a salariului mic – ci a calităţii prestaţiei lui! Primii care îi judecă sunt elevii, apoi părinţii. Nu poţi respecta un profesor cu mari carenţe în actul educaţional – dar care pretinde şpăgi, atenţii, „fonduri” (de reprezentare, a clasei, a şcolii, de examen…) şi care îşi face „datoria” nu în clasă, ci la meditaţii particulare. Impuse propriilor elevi, de altfel. Care, în proporţie covîrşitoare, îşi fac meseria între două navete, care are ca scop existenţial mutarea spre o şcoală „mai la oraş” şi, deseori, nici nu îşi prea cunosc elevii, darmite să devină un prieten, un confident al lor.

Aceşti profesori se formează în universitate. De la fenomenul sporadic de „vînzare” a diplomelor studenţilor străini, apărut prin anii 70, azi, universităţile s-au transformat în „fabrici de diplome”. Şi aici nu mă refer doar la universităţile private „la distanţă”, din care „Spiru Haret” este doar cea mai cunoscută, ci chiar şi la universităţile zise „de stat”, la zi. Lărgirea corpului profesoral (mai ales pentru a face loc rudelor şi relaţiilor politice) a dus la nevoia supra-finanţării universităţilor. Care se face fie primind surse de la buget – în funcţie de numărul de studenţi subveţionaţi -, fie din taxele de şcolarizare plătite de tot mai mulţi studenţi. Cum cel mai important factor este tocmai acest număr al studenţilor, de care depind direct posturile şi salariile profesorilor, admiterea la universitate se face pe bază de „dosar” şi nu de examen, sau, cînd se dă totuşi un examen la una din universităţile vocaţionale (arte plastice, muzică, teatru…), chiar şi celor care pică examenul li se face loc la secţii care nu au acoperire – sau la taxă.

De aici rezultă alt lucru: niciun student nu pică! Indiferent dacă e prezent (sau nu) la cursuri, indiferent dacă îşi fac (sau nu) lucrările, indiferent dacă îşi dau (sau nu) examenele – ei promovează! Ca să nu fie probleme, cu note de peste 8. Ajung să îşi dea licenţa (pe lucrări copiate, plagiate, făcute de alţii) şi pe urmă, dacă tot au „învăţat” atît de bine şi a fost atît de uşor, îşi fac în continuare cursuri de masterat şi doctorat. Apoi îi vedem, în funcţie de pilele pe care le au, profesori prin oraşe şi municipii, licee şi chiar universităţi. Prin mîna lor vor trece următoarea generaţie.

Acest sistem a devenit un cerc vicios. Chiar şi profesorii universitari – cei sinceri şi mai puţin indiferenţi – au început să se plîngă de calitatea absolut aberantă a studenţilor lor. Care nu numai că au lacune majore în pregătire, ci chiar probleme de înţelegere. Studenţi ajunşi în ani terminali cărora le lipsesc cunoştinţe de bază, lucru care, în mod normal, nu le-ar fi permis să treacă nici măcar un examen de admitere! Şi atunci, te întrebi: cum de au ajuns în universitate? Răspunsul e: prin notele pe care le-au obţinut în anii pre-universitari. Pentru că, în şcoala românească, notele mari sunt norma – ca şi în universităţi. Iar elevii din licee poartă cu ei seminţele sădite în gimnaziu, unde a devenit politică a şcolilor obligativitatea profesoruilor să îşi „răsplătească” elevii doar cu note de 10. E vreun elev mai harnic, mai talentat, mai ambiţios decît colegii lui? Atunci, sunt „răsplătiţi” cu mai mulţi de 10… Fenomen întîlnit, de altfel, şi în şcoala primară. Şi aceşti elevi, după ce vor trece prin toate ciclurile şi, în final vor deţine o diplomă, vor merge la rîndul lor să „educe” alţi copii.

Puteţi spune, desigur: exagerezi! Dacă ar fi aşa, cum de sunt totuşi copii care (mai) cîştigă burse, olimpiade? Absolvenţi de universităţi căutaţi prin Vest? Răspunsul e mai greu de dat. Probabil, elevii respectivi urmează cursuri speciale în care se aplică alte principii. Ce părere au ei, aceşti olimpici, despre sistemul românesc, rezultă din faptul că absolut niciunul nu vrea să se mai întoarcă „acasă”. Burse se mai dau şi pe criterii social-politice, ca o mînă de ajutor întinsă de ţările dezvoltate României (şi altor ţări scăpate de comunism), deseori ca număr de locuri alocate diferitelor universităţi. Şi studenţii beneficiari sunt… aleşi de profesori. În sfîrşit, e mai mult o legendă afirmaţia că celor din Vest le curge apă din gură după absolvenţii noştri. Pentru fiecare absolvent român care este acceptat ca „profesionist”, sunt sute de absolvenţi acceptaţi de la universităţi din restul lumii şi mii de absolvenţi români angajaţi în munci necalificate. Atîta timp cît nu există universitate românească în primele 500 universităţi ale Lumii, o diplomă de la oricare din aceste universităţi nu impresionează pe nimeni.

Şi atunci, de ce nu se schimbă nimic? Cum spuneam, sunt extrem de mulţi cei care nu văd că ar exista o problemă. Sau dacă acceptă existenţa uneia, o văd aparţinînd „puterii politice”. Sunt de asemenea mulţi care şi-au pierdut orice speranţă: au asistat atît de des şi la atîtea „reforme” în ultimii douăzeci de ani, încît zîmbesc ironic numai la auzul cuvîntului „reformă”. Pentru cei din sistem, singura „reformă” e cea care le-ar aduce un venit mai mare. Principalul motiv pentru care sindicatele din învăţămînt erau (şi sunt) împotriva „reformei Milea” era/este faptul că „nu se spune nimic despre drepturile profesorilor”. De parcă drepturile salariale trebuie să fie stipulate într-o lege a învăţămîntului – şi nu una a salarizării!

Dar mai ales, inerţia e mare. Mult prea puţini sunt dispuşi să schimbe ceva. Aşa cum e sistemul, bun, rău, s-au învăţat cu el. De ce ar trebui să muncească mai mult – pe aceiaşi bani? De ce şi-ar bate capul, cînd e mai simplu să le spună copiiilor „citeşte de-aici pînă aici”? De ce s-ar schimba ceva în modul în care ocupă posturile, în care pot fi (o viaţă chiar) suplinitori, decît să predea „la ţară”? De ce să ajungă la mîna părinţilor, a directorilor – cînd se ştiu descurca cu inspectorii şcolari? De ce să nu mai poată ocupa post de director, inspector, pe motive politice? De ce nu şi-ar putea obţine o diplomă de masters sau doctor în timp ce este profesor într-o localitate depărtată de centrul universitar, trebuind să asiste la ore (şi nu ca acum, dînd pe la cursuri o dată pe semestru)? De ce să îi fie teamă de greve ale studenţilor dacă îi pică, sau proteste ale părinţilor dacă nu dau 10 odraslelor lor? De ce ar trebui elevii să înveţe „să înveţe”, să citească, să scrie corect româneşte – cînd sunt atîtea alte lucruri intersante de făcut?

Şi, dacă asta e dorinţa maselor, de ce ar vrea vreun partid să schimbe ceva? Să şi le urce în cap? Să „nu se mai aleagă”? De fapt, să dea în sistemul care le-a permis să se căpătuiască fiecare cu o licenţă, dar mai curînd cu o diplomă de doctor? Neştiind prea bine pe unde este universitatea absolvită. Şi care le permite, parlamentarilor, să fie profesori la cîte 4-5 universităţi, deseori situate în toate colţurile ţării, de te şi întrebi dacă nu au descoperit între timp deplasarea instantanee în spaţiu, sau chiar omniprezenţa… Şansa ca un ministru al Educaţiei, numit indiferent de ce partid românesc, de a iniţia şi a aplica o reformă în învăţămînt este minimă. Avînd împotriva lui parlamentarii (opoziţiei şi ai propriului partid), sindicatele, Presa, profesorii, elevii şi părinţii, să ne mirăm că el, acest ministru, propune schimbări de formă pe care „uită” să le mai implementeze? Sau care sunt stopate la prima schimbare de Guvern?

Din aceste motive, deşi cred că învăţămîntul românesc este la răscruce, mai cred că nu vom asista la o reformă în învăţămînt. Că spirala descendentă va duce universităţile româneşti nu în primele 500, ci, probabil, nici măcar în primele 600. Că degradarea morală generalizată (din învăţămînt, societate, politică) nu va permite apariţia unui nou Spiru Haret. Mai curînd a unei „Spiru Haret”–fabrică de diplome sau a unui „Spiru Haret”-sindicat al profesorilor.

Şi atunci, vorba prietenilor: de ce îmi bat capul? Parcă eu ştiu? Deocamdată îmi supăr colegii, prietenii profesori. Ca mîine voi intra în sistem, ca profesor. Ce voi face atunci? Voi accepta situaţia de fapt? Mă voi refugia în alte activităţi, uitînd de situaţia precară a învăţămîntului? Mă voi lăsa corupt de sistem, profitînd de el aşa cum e? E posibil. Vine o vreme cînd fiecare adult îl uită pe Harap Alb…

 

Iaşi, 2011

 

Notă: Din nefericire, după doar 2 luni de profesorat, Nick Sava s-a ales cu un accident vascular în urma căruia şi-a pierdut un ochi. I se pusese în vedere „să se adapteze mediului” în ceea ce priveşte notarea odraslelor.

 

 

Posted in Blog | Tagged , , | Leave a comment

Nick Sava – Pasărea Phoenix "Fericirea de-acasă"

 

 

Am decis să mă retrag de pe blogul lui L A. Desigur, această decizie nu este o urmare a faptului că el nu mai îmi este prieten sau că nu îi mai apreciez activitatea. Ci, a fost mai mult o decizie „din ambele părţi”. Eram, cumva, ca o oaie printre lupi – sau invers…

Mai precis, vizitatorii sitului erau unanimi în a înfiera pe Băsescu, Guvernul (lui Boc), „portocalii” – în lipsa lor, întreaga clasă politică – de tot răul din ţară. Asta pentru că ei sunt la Putere şi, deci, nu e nimeni mai blamabil. Dacă tot s-au vrut acolo… Opinia generală era „jos cu ei şi pe urmă vom mai vedea…”; corolarul: „oricine e mai bun/mai rău nu se poate”.

Eu intram mereu în polemici cu aceştia. Nu că aş fi apărat pe cei înjuraţi de ei – ci pentru că ceream decenţă în limbajul folosit; sau, ceream mai multă imparţialitate. Cîteva exemple: a fost susţinut în comentarii programul economic al lui Varujan Pambuccian – care prevedea şi creşterea TVA la 24%. Cînd Guvernul chiar a decis mărirea TVA la 24%, toată lumea l-a înjurat… pe Boc. Deseori, invectivele la adresa Elenei Udrea variau între „curvă”, „scroafă”, „vacă încălţată”… Limbaj nedemn de un intelectual, după opinia mea.

Dar nu asta m-a făcut să plec. Atît polemicile, cît mai ales intervenţiile mele privind sistemul Învăţămîntului în România au deranjat. Probabil, majoritatea vizitatorilor blogului sunt profesori pre- şi universitari. Una este să-l înjuri pe Funeriu şi Boc pentru „slaba finanţare a sistemului”, pentru salariile mici, reducerea veniturilor – şi cu totul alta să găseşti vină profesorilor. Dacă aş fi vorbit neinformat, fără exemple, fără a indica surse şi opinii ale altor analişti, m-ar fi acuzat că mint. Aşa, mi s-a spus că nu mă pricep. Să intru mai întîi în sistem şi pe urmă mai vorbim. După care m-au pus la index – mai precis, au încetat să mai citească şi comenteze intervenţiile mele. Ca şi cum nu aş fi existat…

La rîndul meu, constatînd că majoritatea preferă discuţii „cuminţi”, despre vreme, sarmale, altele… dar absolut deloc despre probleme „inconfortabile”, mi-am pierdut interesul de a mai „vorbi discuţii” cu ei. Aşa că a fost o decizie comună.

Oricum, o concluzie tot am tras. Este evident că speranţa, de a asista într-o perioadă cît de cît scurtă la o redresare a sistemului Învăţămîntului în România, nu există. Chiar şi cei care, la un moment dat, au sperat că vor schimba ceva, s-au recunoscut înfrînţi de sistem. Pur şi simplu acum refuză să mai discute despre el, în ideea că ei „au trecut pe aici”, au încercat (ehei, de cîte ori!) şi nu s-a putut. Îşi văd de treabă şi singura lor preocupare este să profite cît pot (şi cît mai bine) de ceea ce au. Dacă ar reuşi, cumva, să facă Guvernul să le mărească venitul la cote „decente” (comparabile, probabil, cu venitul cadrelor didactice din UE), totul ar fi cît se poate de suportabil. Ce se va întîmpla cu generaţiile viitoare de absolvenţi, nu mai e de interesul lor.

Lor li se alătură absolvenţi mai recenţi ai sistemului, cei care au trecut prin sistem ca gîsca prin apă, au obţinut nişte diplome care nu certifică nimic – dar care le perminte să profeseze cu profesori (titulari sau suplinitori). Ei nu pot schimba nimic, nici nu doresc să se schimbe nimic, au ajuns în această meserie din lipsă de altceva. Dacă ar avea vreo competenţă în vreun alt domeniu, ar pleca şi mîine din învăţămînt.

Percepţia la nivel naţional a activităţii lor, cei „dedicaţi” şi cei indiferenţi, este una jalnică. Tot mai mulţi părinţi şi-ar da copiii la şcoli în străinătate – dar tot ei sunt cei ce impun profesorilor să dea note mari copiiilor lor, fără merit. Elevii vor poate mai mult – dar fără efort. Toată lumea e de acord că soluţia nu mai este cumpărarea unei diplome de licenţă – dar piaţa de licenţe există, tocmai pentru că se continuă cumpărarea lor. Dispare interesul tinerilor pentru educaţie – tot mai mulţi vor să devină „ţigani”, oameni care se pot descurca fără şcoală.

Un profesor a scris un articol în care spune (unele) adevăruri pe nume – pentru care a şi fost înjurat de numeroşi postaci (probabil, profesori). Cunoscînd sistemul din interior, recunoaşte inerţia lui cumplită. De aceea, singura soluţie pe care o vede este o renaştere ca cea a Păsării Phoenix: din propria cenuşă. Speră ca sistemul să se prăbuşească cît de curînd, să „ardă de tot”; poate atunci, sub forţa necesităţii, să înceapă o renaştere. Primele semne se văd: rezultatele ultimelor examene – de Bac, de Admitere, de Titularizare. Peste tot unde s-a aplicat controlul intrasigent, unde nu s-a putut copia, rezultatele au fost cît se poate de proaste. Şi trendul va continua în anii care vin, pentru că e nevoie de o schimbare de mentalitate. Schimbarea, cum am demonstrat în articolele precedente, nu e posibilă prin creşterea veniturilor. Pînă cînd, din doua una (vorba maică-mi): „ori se rupe carul / ori crapă dîrlanul!”

 

Iasi, 2010

 

 

Posted in Blog | Leave a comment