Nick Sava -Căderea cunoaşterii Recitind Vechiul Testament

<span class="entry-title-primary">Nick Sava -Căderea cunoaşterii</span> <span class="entry-subtitle">Recitind Vechiul Testament</span>

Nick Sava-Pădure toamna

Acum, că am văzut unde era (sau nu) Grădina, să ne întoarcem în ea. Deci, Omul (Adam, deh) fusese „aşezat” în acea grădină „să o lucreze şi să o păzească”. Şi să mănânce din toţi pomii – mai puţin din unul din ei: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” După care i-a căutat un ajutor – şi, pentru că nu i l-a găsit, chiar i-a făcut unul: pe Eva.

Să vedem ce este cu acest pom, cauza căderii noastre. În fapt, Dumnezeu făcuse să răsară tot felul de pomi „plăcuţi la vedere şi buni de mâncat” – dar mai ales doi pomi minunaţi. Unul era Pomul vieţii, sădit în mijlocul grădinii, celălalt era tocmai acest Pom al cunoştinţei binelui şi răului – nu se spune unde anume sădit. Undeva prin grădină… Erau aceşti pomi mai deosebiţi? Uşor de recunoscut? OK, Pomul vieţii îl recunoşteai pentru că era „în mijlocul grădinii”. Poate chiar era „un picior de plai, o gură de rai” – o zonă verde în mijlocul căreia se înălţa un pom falnic pe care puteai să îl bănuieşti a fi Pomul vieţii. Dar Pomul cunoştinţei etc.? Poate era într-un pâlc de pomi – toţi plăcuţi la vedere, toţi cu fructe moi şi zemoase, frumos mirositoare… Să-l fi putut cunoaşte după frunze? Pomul este cunoscut mai curând după „fructe” – după acestea şi este judecat. Ce fel de fruct avea Pomul cunoştinţei etc.? Cei mai mulţi creştini, întrebaţi, vor spune, desigur: MĂR! Păi, de ce măr? Atunci de ce nu i s-a spus măr – chiar Mărul cunoştinţei etc.? Eh, se pare că, într-adevăr, nu era măr. Primele reprezentări ale Pomului nu îl arată încărcat cu mere, ci mai degrabă cu… rodii. Sau, cum le mai zicem noi, pomegranate. (Să ne amintim că pomegranatul e originar chiar din zona Mesopotamiei!). Ba, islamicii vorbesc de… smochine.

Oricum, avea alt fel de fructe – fructele cuoştinţei etc. Pentru Om, văzând pentru prima dată în viaţa lui fructe, primul lucru (mai mult instinctiv dacât datorită curiozităţii) era să guste din toate fructele, să vadă ce e bun şi ce nu, ce e mai săţios. Să „experimenteze”, mai precis, să afle… Neştiind ce e „bine” şi ce e „rău”, singura întrebare era, probabil: mă va face să mă satur? Şi corolara: mă voi cufuri? Mi se va face gura pungă? (în fond, şi lămâiul e pom…) Va fi rău la gust? (aţi încercat să gustaţi o măslină culeasă din pom? Nu o faceţi!) Neştiind „binele şi răul”, chiar dacă cineva i-ar fi promis o patalama de doctor în filosofie dacă muşca din fruct, tot nu ar fi făcut-o – era mai ales interesat de astâmpărarea foamei. Dar a fost totuşi un lucru care l-a făcut să muşte din acel fruct oprit!

Ne putem întreba (că tot nu vom primi un răspuns): oare Omul chiar nu trebuia să muşte din fruct? Să ne gândim puţin. Dacă nu trebuia să muşte, Dumnezeu putea să nu facă Pomul, nu? Sau, îl putea face în afara Grădinii. Sau îl putea înconjura cu spini, cu sârmă ghimpată, cu sârme sub înaltă tensiune… Îl putea face cu nişte fructe respingătoare: gândiţi-vă, cât de mult aţi fi îndemnat să muşcaţi dintr-un fruct de o culoare dubioasă, din care picură zemuri urât mirositoare, cu un aer de putreziciune în jurul lor…? Îl putea face greu de scuturat, cu crengi la înălţimi imposibil de ajuns: strugurii la care nu poţi ajunge sunt precis acri, o ştie şi vulpea!

Dar de ce a avertizat Dumnezeu pe Om să nu muşte din el? Da, da, i-a zis că va muri „negreşit” – dar ar fi trebuit să îi explice totodată ce înseamnă „a muri”. Neştiind ce e bine şi ce e rău, atunci, la începutul vieţii, Omul nu avea de unde cunoaşte acest concept. Pentru el toate erau „vii”. Pentru el tot ce era, era – şi ce nu era, nu era –, nici nu îşi bătea capul să afle de ce nu mai sunt. Aşa că îndemnul să nu facă ceva, inclusiv să nu muşte din ceva, nu putea decât să îi stârnească o anumită curiozitate. Poate chiar putea înţelege în sens pozitiv: dacă vei muşca din fruct, o să „mori” – adică, o să primeşti o răsplată! Dintr-o dată, după ce a gustat din TOATE fructele (mai puţin două), se putea întreba: dar fructul ăsta ce gust are? E acru, e dulce? E săţios, astâmpără setea? Arată atât de frumos!… Da, da, mi s-a spus că o să mor, whatever înseamnă acest lucru. Chiar, a fi mort înseamnă că voi fi mai înalt? Îmi va mai creşte un… oarece? Îi va place mai mult Evei de mine?

Printre basme, inclusiv în cele arabe din 1001 de nopţi, multe sunt cele care povestesc tocmai despre astfel de interdicţii – bineînţeles, încălcate! Nimeni, nici o fiinţă omenească nu se va opri să experimenteze pe propria-i piele riscul călcării unei porunci de genul „poţi deschide toate uşile din palat – dar nu uşa care se deschide cu această cheiţă! Că atunci…” Da, e nevoie de o experienţă – chiar dacă aceasta nu este direct a noastră. Nu dăm cu bomba atomică pentru că ŞTIM ce se va întâpla. Am văzut-o – şi nu dorim deloc să o şi simţim pe pielea noastră. De când am muşcat din fructul oprit, am învăţat ce înseamnă „a muri”…

Deci, putem crede că Dumnezeu a cam vrut să muşcăm din fruct. La această afirmaţie găsim o a doua motivare. E destul să ne întrebăm: ce se întâmpla dacă Adam nu muşca? Eh, ce se întâmpla? Păi, nu prea multe. Adam continua să lucreze şi să păzească Grădina. Nu ar fi văzut-o pe Eva goală şi, deci, Dumnezeu nu avea motiv să le spună că vor naşte copii – amintesc, până în acel moment femeia era doar „ajutorul” bărbatului! – în durere. Nimic nu ne face să credem că, dacă nu ar fi fost alungat din Grădină, Omul ar fi născut „fii şi fiice”, umplând pământul. Ar fi continuat să trăiască în „Rai”, bucurându-se de prezenţa lui Dumnezeu, de frumuseţea şi bunătatea fructelor, de munca „fără sudoare” în grădină, păzind-o (oare, de cine?) şi trăind veşnic. Deşi nu mâncase încă din Pomul vieţii!

Eh, dar cum e cu Pomul vieţii? Ne putem întreba: de ce nu a muşcat Omul din el? Era uşor de identificat – era doar în mijlocul Grădinii. Nimeni nu îi interzisese să se înfrupte din fructele lui… Că nu a făcut-o ştim din afirmaţia lui Dumnezeu: „Iată că omul a ajuns unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.” Well, well – iată un lucru nou! Hai să ne gândim puţin: ce se întâmpla dacă Omul muşca înainte din rodul Pomului vieţii – că tot avea voie să o facă -, şi abia mai pe urmă din Pomul cunoştinţei etc.? Nu ajungea el ca şi Noi? Mai era atunci ceva de făcut? Pare stupid să întrebăm „de ce nu a mâncat din rodul Pomului vieţii?” – dar nu e deloc aşa. Probabil Dumnezeu, sau Noi, l-a făcut să nu pohtească la rodul vieţii, să uite de el – să nu-l vadă, chiar. Şi atunci, de ce nu a făcut acelaşi lucru cu Pomul cunoştinţei etc.?

Dar să mergem chiar mai departe. De ce a făcut Dumnezeu Pământul? Iar o întrebare idioată, veţi spune. Şi chiar aşa e: l-a făcut pentru Om! Pentru Omul-precunoaşterii ar fi fost de ajuns să facă o Grădină, nu? Dar a făcut un Pământ – El ştia că Omul va ajunge să îl locuiască. Ştia că va fi alungat din Grădină – că va muşca din fructul oprit! Desigur, această afirmaţie seamănă prea mult cu (unele) teorii creştine ale predestinării. Mai precis: Dumnezeu îl făcuse pe Om chiar aşa: cu sămânţa muşcării din rod sădită în gena lui! Că vroia sau nu, Omul TREBUIA să muşte din fruct. Teoretic nu e chiar aşa: Dumnezeu l-a creat cu liber arbitru, Omul putea să muşte sau nu; dar însăşi mecanismul, complexitatea creaţiei arată că Omul era destinat unui singur lucru: să calce porunca!

Şi chiar aşa, ce folos ar fi avut Dumnezeu dintr-o fiinţă, din Omul supus, obedient – care nu ar fi muşcat din fructul cunoaşterii? Îşi avea îngerii, doar. El avea nevoie de cu totul altceva: de cineva care, cunoscând binele şi răul, să aleagă binele şi să respingă răul. Chiar numai din această afirmaţie – pe care nu o pot nega nici cei mai credincioşi creştini! – este evident că Omul TREBUIA să ştie binele şi răul, să poată să ia decizii informate. Altfel era de ajuns ca Dumnezeu să stea tot timpul alături să îi dea peste mână: „nu fă asta, că e rău!” Şi Adam să îl întrebe de fiecare dată: „De ce e rău, Doamne?” iar Dumnezeu să îi răspundă „Crede-mă pe cuvânt, nu trebuie să o ştii şi tu.” Pare plauzibil?

Se pare că Omul repetă această dilemă de fiecare dată, cu fiecare viaţă. De la naştere, el începe să înveţe ce e bine şi ce e rău. Putem spune că actul de a ne naşte este un astfel de muşcare din fructul oprit! Cu timpul ajungem într-adevăr în situaţia de a fi în stare să luăm o decizie, folosindu-ne liberul arbitru – o decizie informată. Am ajuns să citim cărţile sfinte (nu numai Biblia), scrierile filosofilor, analizele psihologice şi conceptele morale universale. Învăţăm care e Binele şi care e Răul – putem decide ce alegem.

E foarte posibil ca acesta să fie scopul traiului pe acest tărâm, în această viaţă. S-ar putea ca acestă viaţă să fie numai un test, care ne va permite, în cealaltă viaţă, să ocupăm o anumită poziţie. Dacă Dumnezeu este informaţie – şi o putem bănui ca informaţie pură, desăvârşită – vom ajunge, poate, să ocupăm şi noi un loc în masa ei. Cu cât testul nostru va fi trecut mai bine, cu atât vom ocupa, poate, un loc mai în „centru”, sau mai pe la „periferie”. Cine o poate spune? Până una-alta, putem spune doar atât: Omul nu ar fi Om dacă odată, de mult, nu ar fi muşcat din Pomul cunoştinţei binelui şi răului…

Rămâne o singură mare întrebare – ultima, dacă vreţi: de ce a fost creat Omul? Nu ştiu dacă cineva a răspuns la ea – ceea ce prezint aici este doar propria mea opinie. Rodul, dacă vreţi, a ani de lecturi şi discuţii, nu o dată în contradictoriu. Şi, bineînţeles, nu am nici o dovadă că aşa ar fi. Deci, eu cred că Dumnezeu a creat Omul pentru că era, sau se simţea, neîmplinit. Avea tot ce îi trebuie: Putere nelimitată, Cunoaştere nelimitată, Conştiinţă nelimitată. Putea fi Drept – dar nu cunoştea Dragostea. Ştia că este „neîmplinit”, oricât ar părea de straniu acest lucru. Îi lipsea ceva – şi această afirmaţie poate fi interpretată drept o blasfemie! Eu cred că îi lipseau SENTIMENTELE. Umane, dacă vreţi. Bucuria, durerea, dragostea, ura, uitarea, mila, teama, grija, dorul… A creat Omul, l-a pus să mănânce din „cunoaştere” şi l-a „alungat” pe Pământ. I-a dat soţie, copii, părinţi, un pământ care este binecuvântare şi blestem, viaţă şi moarte… Când trece prin acest „purgatoriu” şi se întoarce la Dumnezeu, acea parte a entităţii va avea nu numai cunoştinţă, ci şi experienţa sentimentelor.

Cum rămâne atunci cu Iisus? Creştinii cred că el este Dumnezeu – deci, Dumnezeu este şi Om. Cine a avut sentimente mai adânci, mai umane, decât Iisus? Ei bine, eu cred că Iisus este mai mult o reflecţie a Planului lui Dumnezeu: El îl „naşte” pe Iisus – şi nu Îl face! – prin fiecare om care trăieşte pe Pământ. Dar nu în Grădina Edenului. Dacă Omul nu era alungat, el nu ar fi servit Planului! De-ar fi trăit milioane de ani, o veşnicie, în Rai, nu ar fi învăţat – în fapt, nu ar fi avut sentimente! Pentru că aşa ne apare Adam în acele zile de început: fără pofte, fără năzuinţe, fără dragoste, fără respect, fără uitare, fără milă, fără teamă, fără ruşine… Mai mult robot decât om. De aceea cred, încă o dată, că era destinul Omului să muşte din fruct – şi slavă Domnului în vecii vecilor că a făcut-o!

 

 

 

NICK SAVA-RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de a interpreta Biblia) Omul

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA-RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de a interpreta Biblia)</span> <span class="entry-subtitle">Omul</span>
 
Şi aşa, zi după zi, munca de Creaţie a ajuns la scopul ei ultim: Omul.
În ziua a cincea Dumnezeu a făcut vieţuitoarele apelor şi văzduhului. A făcut să mişune peşti prin ape şi păsări prin văzduh – şi a văzut că era bine. În următoarea zi, a şasea, mai de dimineaţă, Dumnezeu a dat poruncă pământului să „dea” vieţuitoare „după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti”. Şi văzând că e bine, a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Şi l-a pus „să stăpânească peste peştii apelor, păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”. Cum aceasta a fost ultima creaţie a lui Dumnezeu, cum, după ziua a şasea a urmat ziua a şaptea, de odihnă, putem concluziona că scopul, încununarea întregii creaţii, a fost Omul.
Cum ziceam, nu există naţie, popor care să nu îşi pună mai curând sau mai târziu, întrebările primordiale: Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Care este rolul nostru, al oamenilor, pe Pământ? Şi de ce, până la urmă, a fost creată Lumea? Religiile mai întâi, filosofiile mai apoi, au căutat răspuns la aceste întrebări. Nu s-a găsit un răspuns care să mulţumească pe toată lumea şi, deci, răspunsul dat de religia iudeo-creştină este la fel de bun (sau de greşit) ca oricare altul.
Din enumerarea creaţiilor, zi de zi, se poate vedea că autorul mitului dă un scop precis actului Creaţiei: de a face Om (în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu). Şi pentru că acesta, nu? avea nevoie de un spaţiu de trai, Dumnezeu i l-a creat. Dumnezeu nu a creat cerul şi pământul doar aşa, să îşi umple timpul, ci pentru că Omul avea nevoie de ele pentru a trăi. Chiar aşa să fie? Desigur, pentru om acest lucru este evident. Omul are nevoie, pentru a trăi, de aer, de apă, de hrană. Restul, stelele, florile, munţii… îi sunt date să se bucure de ele. Şi credincioşii nu se pot opri din uimire (şi laude lui Dumnezeu) pentru Măreţia Lui, pentru Bunătatea Lui, dând Omului toate aceste frumuseţi…
Dar dacă este să analizăm mai atent cele spuse în Biblie, putem totuşi să ne întrebăm: chiar era nevoie să creeze toată Lumea aşa cum a creat-o? În fond, Omul a fost creat în „chipul Nostru, în asemănarea Noastră”. Despre cine este vorba în acest dialog? Unii, creştinii de fapt, zic că cei ce vorbesc sunt cele trei fiinţe ale Treimii: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Sfântul Duh. Aşa o fi – doar că cele trei fiinţe sunt cât se poate de diferite. Duhul e… duh, pneuma, suflu care va să zică, imaterial, fără trup… Fiul e Om – e fiul Omului, Dumnezeu care s-a îmbrăcat cu trup omenesc. Iar Tatăl… cine mai ştie?! O formă de energie? Conştiinţă? Informaţie?
Sunt alţi credincioşi care spun că atunci când Dumnezeu vorbeşte la persoana întîia plural (şi e greu de crezut că o face ca Vodă: „Io, X voievod, ne-am gândit şi ne-am hotarât că iubiţii noştri blablabla…”) vorbea cu… îngerii. Ei da, în Biblie nu ni se spune când şi cum au fost creaţi îngerii. Să fi fost şi ei creaţi „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu? Să fi fost ei duh, „carne”, energie/conştiinţă/informaţie? Se crede că ei au fost creaţi înainte de crearea lumii – deci ei erau „de la început”, pluteau cumva în „supa” primordială a Universului – erau, deci, probabil, mai mult „lumină”, energie, conştiinţă…
Deci, care este chipul Omului? Care este „asemănarea” lui? Cu cine anume? De ce a trebuit să aibă nevoie de aer, de apă, de hrană animală şi vegetală? Ce era rău ca el, Omul, să trăiască printre stele – adică, ptiu! stelele au fost create mai târziu… Deci, să plutească deasupra apelor, împreună cu Duhul lui Dumnezeu şi cu îngerii… Sunt unii credincioşi care cred că oricum acolo (în cer, plutind deasupra apelor…) vom ajunge, dacă vom CREDE. Au fost şi alti creştini, mai eretici de felul lor (drept care au şi dispărut în timp) care credeau că starea naturală a Omului este să trăiască în Cer, alături de Dumnezeu. Traiul nostru pe pământ este doar o Cădere! Aşa credeau gnosticii, de exemplu – dar influenţe ale gândirii gnostice se pot întâlni mai ales în tradiţiile şi credinţele creştine ne-biblice (ne-oficiale).
Bine, şi frumuseţea? Cum putea trăi Omul fără o floare, fără un tril de pasăre, fără un foşnet de valuri? Fără luna pe cerul îngheţat al deşertului, fără flăcările apusului de soare, fără degetele trandafirii ale Aurorii?… Ei, să spunem doar că frumuseţea este în ochii, în sufletul privitorului. Lăsând la o parte faptul că azi mulţi găsesc plăcerea şi bucuria în zornăitul ţechinilor, e foarte posibil ca Omul, fiinţă cerească, să fi găsit frumuseţea în exploziile solare, în mişcarea galaxiilor, în fântânile găurilor negre… În muzica celestă a energiilor.
Cum am spus de la început (primul episod), formularea la plural a Dumnezeului aparţine sursei „Elohim”, „Dumnezei”. Să mai spunem că nu se dau detalii cum a fost creat Omul. Actul este cât se poate de asemănător cu creaţia celorlalte lucruri – inclusiv a celorlalte animale: omul a fost creat prin acţiunea cuvântului: „Să facem om”. Şi „parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a dat prima poruncă: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supune-ţi-l.”
După un intermezzo numit „sabat”, va intra o altă sursă să ne spună varianta ei a Creaţiei. Să discutăm puţin despre sabat (shabath). Fiind ziua în care s-a odihnit „de toată lucrarea Lui”, Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Mai târziu, una din cele Zece porunci cere evreilor să respecte, să „cinstească” ziua sabatului. Este ziua care îl pune deoparte, îl deosebeşte pe evreu de masa popoarelor în mijlocul cărora soarta l-a făcut să trăiască. De aceea, cercetătorii cred că observarea sabatului este mult mai recentă, datând din timpul Exilului – pe timpul „robiei” din Babilon.
Chiar dacă instituţia sabatului îşi găseşte loc în cele mai „vechi” cărţi biblice, se consideră că ea a ajuns acolo în timpul editării finale. Nici unul din marii (şi minorii) proroci iudei nu amintesc de sabat! Unde mai pui că numărul „sfânt” şapte era important în viaţa babilonienilor, ei împărţeau zilele în săptămâni de şapte zile – lucru care probabil a influenţat major pe evreii aflaţi în robie. Ulterior, ca urmare a reformei lui Ezdra, sabatul a devenit tot atât de important ca şi respectarea sărbătorilor de peste an, ca şi pelerinajul la Templu şi arderea de jerfe. Fariseii (în Noul Testament), şi eseenii (în sulurile lor) apar ca respectând sabatul (şi alte legi ale sfinţeniei) dincolo de litera Legii – lucru de care Iisus s-a lepădat, cerând respectarea Legii în spiritul ei, şi nu al literei. Putem spune că el era, pentru religia iudaică din acea vreme, un fel de „neo-protestant” care respingea tradiţiile şi fala sacerdotală, cerând în schimb întoarcerea la puritatea iudaismului de pe timpul profeţilor…
„Sursa P” (iahvistă preoţească) spune în câteva cuvinte facerea lumii („Iată istoria cerurilor şi pământului, când au fost făcute”) şi, după ce trece rapid prin facerea plantelor (pe care nu avea cine le lucra), ajunge la facerea Omului. De data asta întâlnim un mit mult mai vechi decât cel întâlnit în primul capitol: omul este făcut din lut („ţărâna pământului”), peste forma lui suflându-se duh de viaţă. Dumnezeu capătă o formă antropomorfă (este deseori comparat cu un „olar” lucrând trupul omenesc), suflând „în nări” suflare de viaţă – astfel că omul devine „un suflet viu”. De data asta el nu mai este făcut „parte bărbătească şi parte femeiască” de la început. Imediat după crearea Omului, acestuia i se pregăteşte un loc de trai: nu mai este „întreg pământul” – ci o grădină. În acea grădină, în Eden, omul este pus să îngrijească şi „să păzească toţi pomii plăcuţi la vedere şi buni de mâncare”. Printre care, ne spune autorul, şi „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Dar despre această grădină vom vorbi pe larg în episodul următor.
Să vedem cum este însă cu Creaţia. În aceste versete e greu de înţeles dacă pomii şi plantele „sădite” în Grădină sunt aceleaşi cu cele care umpluseră pământul. Ba chiar dimpotrivă, în versetul 2.5 se specifică :„nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp, nici o iarbă de pe câmp”. E drept, se spune că plantele au fost create „în acea zi în care a făcut un pământ şi cerurile” – deci, e posibil, anterior Grădinii. Tot aşa, abia după crearea Omului se pomeneşte despre crearea animalelor „ca să i se găsească un ajutor”, din ţărâna pământului. Se pomenesc doar păsările şi fiarele pământului – nu peşti, nici târâtoare. Şi fiecare a primit nume de la Om – devenind astfel „supusele” acestuia – dar nu s-a găsit printre ele un „ajutor”. Aşa că Dumnezeu a purces din nou la muncă: a creat femeia! De data asta nu a mai fost un meşteşugar, ci un chirurg: a scos o coastă bărbatului, „dinspre inimă” (zic tradiţiile – deşi Biblia zice doar „una din coaste”) şi din ea a făcut femeia. O fi făcut-o tot din lut, folosind coasta drept schelet? E greu de zis. Cert este că omului (bărbatului) nu îi lipseşte nici o coastă – iar femeia nu are una în plus… Nici chiar cea „de drac”! Având în vedere dezvoltarea mitului creării Omului şi a Femeii, e greu de spus că varianta iahvistă este o dezvoltare a mitului elohist. Pur şi simplu „Sursa E” este preocupată mai ales de Dumnezeu, crearea Omului fiind doar un episod, în timp ce pentru „Sursa P” Omul este centrul întregii creaţii.
Să amintim şi de numele dat acestor primi oameni. Numele bărbatului este Adam – dar el apare ca nume abia în capitoul 5 („Aceasta este cartea generaţiilor lui Adam…”). La început el are semnificaţia de „om”, „fiinţă umană”. (În limba ebraică, forma „(un) om” este „ish”). Numele femeii este dat mai târziu, după alungarea din Grădină. La început explicaţia este simplistă: „se va numi ‚femeie’ pentru că a fost luată din om”. În Capitolul 3:20 se spune „Adam a pus nevestei sale numele Eva, căci ea a fost mama tuturor celor vii.” „Explicaţia” biblică nu are acoperire. În ebraică, numele „Evei” este Havvah – care nu este deloc asemănător în pronunţie cu hayah – „a trăi”. Chiar dacă se poate crede că ea este „mama” întregii specii umane, implicându-se prin aceasta că ea a dat „naştere” tuturor fiinţelor umane „vii” – realitatea este că originea cuvântului Havvah / Eva este necunoscut.
Ce spune ştiinţa? În mod cert, Teoria Evoluţiei Speciilor a lui Darwin este în multe privinţă inexactă şi mult mai des incompletă. Deşi el (Darwin) nu a afirmat niciodată că omul s-ar trage din maimuţă – afirmaţie pentru care creaţioniştii i-au făcut viaţa un coşmar – mulţi „materialişti” chiar cred că Teoria Evoluţionistă ar susţine o astfel de idee (între noi fie vorba, Darwin a fost un creştin convins toată viaţa). Modul de apariţie al plantelor şi animalelor este destul de asemănător Creaţiei biblice – cel puţin ca secvenţă temporală: la început au apărut plantele, apoi peştii, păsările, târâtoarele, fiarele şi rumegătoarele şi, la sfârşit, omul. (diferenţă: târâtoarele au apărut înaintea păsărilor – despre care evoluţioniştii cred că provin din reptile). Vitele, amintite după fiare, au apărut mai târziu, fiind rumegătoare domesticite de om (cu excepţia câinelui şi pisicii). Desigur, creaţioniştii consideră rizibile afirmaţiile evoluţioniste şi vor spune că nici în miliarde de ani o pasăre nu va „evolua” într-un Boeing – ceea ce este un mod cel puţin tendenţios de a pune problema. Semne de întrebare pune şi teoria evoluţionistă a „încercărilor”: s-a dovedit că „deviaţiile” au toate şansele mai curând să moară, să dispară, înainte de a da naştere la o specie nouă. Şi, aruncând la întâmplare cu o daltă într-un bloc de marmură, nu va rezulta niciodată o sculptură de Praxiteles…
Cum e cu Omul? Analizele genetice au dus la observarea că specia umană provine de la o pereche iniţială: „parte bărbătească şi parte femeiască”, „Adam” şi „Eva”. Proveneau ei dintr-o maimuţă? Nu, strămoşul nostru nu este o gorilă, cimpanzeu sau urangutan. Aceste maimuţe – primate! – sunt într-adevăr înrudite cu omul, dar sunt rude mult mai îndepărtate decât se crede. Putem afirma că omul este rudă cu alte tipuri de hominizi, dispărute de-a lungul epocilor. Biblia nu dă răspuns la aceste lucruri, devenite totuşi evidente în ultimele două sute de ani: aşa-zişi hominizi au existat pe pământ, s-au dezvoltat până la un anumit grad de sofisticare, după care au dispărut. Se pare că „omul de Neanderthal”, care a format o civilizaţe de departe mai lungă decât omul actual (de Cro-Magnon), avea o religie, un rit de înmormântare, artă, meşteşuguri, şamani, vindecători… Au trăit între 500.000 şi 20.000î.Hr., când au fost înlocuiţi de omul actual. Putem şti la ce nivel va ajunge Omul de Cro-Magnon în câteva sute de mii de ani? Dacă un alt hominid va apărea între timp, luîndu-ne locul?
Pentru omul biblic, lumea părea dată pentru totdeauna. Nu putea vedea o evoluţie, nici măcar în cadrul propriei lui societăţi. Gândul că Adam este acelaşi cu urmaşii lui la douăzeci de mii de ani distanţă poate fi adevărat pentru o societate păstorească în care dezvoltarea societăţii este, în cel mai bun caz, o schimbare de multe ori împotriva tradiţiilor şi dorinţei lui Dumnezeu. Schimbările survenite în societatea „adamiţilor” în doar ultima sută de ani nu ar avea înţeles – ar putea fi de-a dreptul atribuite lui Satan! Dar pentru noi apariţia rasei umane este o minune, ca şi apariţia Universului. Poate chiar există un Plan, un Scop în această creaţie – de care nu suntem conştienţi, încă. Aşa cum nu îl înţelegem pe Dumnezeu, tot aşa planul lui rămâne necunoscut. Tot ce putem spera este că, nu numai că El a făcut posibilă apariţia Lumii noastre şi a noastră, Oamenii, pe această planetă (şansa unei astfel apariţii întâmplătoare, în ciuda calculelor probabilistice ale lui Carl Sagan, este foarte mult apropiată de zero!), dar ne-a şi dat calităţile mintale care să ne permită să ne apropiem cât mai mult de adevăr. Pe care poate îl vom afla, dacă vom trăi destul – şi dacă nu ne vom distruge între timp!
Să amintesc, la sfârşit, şi de aşa-numita teorie a Creaţiei de ziua a Opta. Biblia se opreşte la ziua a Şasea – urmată de ziua a Şaptea, Sabatul, ziua de odihnă. Niciunde nu se mai pomeneşte în Biblie că Dumnezeu ar mai fi făcut ceva după acea a şaptea zi. De ce nu? Pentru că a creat tot ce se putea crea? Aşa s-ar părea – numai că, iată, omul nu s-a oprit. Din acel moment el este cel ce a luat locul lui Dumnezeu – şi prin asta, de multe ori, a ajuns să se considere dumnezeu. Civilizaţia umană este un şir nesfârşit de „creaţii”: de la opere de artă la invenţii, teorii, unelte, tipuri de societate… Desigur, mai toate pot fi considerate „descoperiri” ale lucrurilor create deja de Creator. De multe ori descoperiri parţiale, limitate, care se schimbă în timp. Un exemplu este teoria newtoniană – îmbunătăţită de teoria relativistă – îmbunătăţită la rândul ei de teoria generalizată a relativităţii – de teoria cuantică – de teoria stringurilor… Aşteptăm astfel de teorii înnointoare, care să împingă cunoaşterea mai departe, şi teoriei darwiniste. Şi, în timp, poate vom putea rescrie Creaţia într-o formă mult mai exactă.

 

NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a interpreta Biblia) La început

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a interpreta Biblia)</span> <span class="entry-subtitle">La început</span>
 
Şi iată că a venit timpul să ne aplecăm asupra Bibliei pentru a o „citi” împreună. Începem, desigur, de la început, cu prima carte – cea a Facerii, a Genezei. Şi chiar de la început: de la Facerea Lumii.
Cum scriam într-un capitol precedent, Facerea  este parte din cele cinci cărţi atribuite lui Moise. Englezii numesc această carte Genesis, de la cuvântul grecesc genesis, însemnând ‚facere’, ‚naştere’. Evreii îi spun Beresith, după primele cuvinte ale primului verset: „La început a fost…” Deci, cartea se numeşte, pur şi simplu, „La început”. Prin asta ea seamănă cărţii care prezintă mitul sumerian al Creaţiei, care se numeşte Enuma Elish – „la început”, în limba sumeriană. Cercetătorii ştiu că nu este singura asemănare între cele două „cărţi”. Cum influenţa babiloniană asupra religiei iudaice nu e mică, iar tradiţia afirmă că Avram s-a născut în oraşul sumerian Ur, nici nu ar fi de mirare…
Dar Facerea (Genesis) este un titlu tot atât de explanatoriu ca şi cel de „La început”: Biblia începe exact cu actul Creaţiei universului. Şi chiar primul verset ne spune: La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul...
În versiunea ebraică, cuvântul folosit pentru Dumnezeu este Elohim, Zei (sg. El). Traducerea engleză foloseşte cuvântul God, la singular. Cum ziceam într-un capitol precedent, pornind de la acest nume al lui Dumnezeu s-a putut dovedi existenţa a cel puţin două surse care stau la baza cărţii „lui Moise”. Cel de-al doilea nume apare în cap. 2 al cărţii, care, începând cu versetul 4, prezintă o a doua versiune a Creaţiei, mult scurtată şi, în parte, diferită celei din cap. 1, şi unde numele lui Dumnezeu apare drept YHWH, Domnul Dumnezeu (în engleză: Lord). Asta pentru că evreii nu citeau cuvântul YHWH, considerat sfânt (şi secret), ci Adonai = Domnul.
Dar să revenim la Creaţie. Fiecare religie majoră are un mit al Creaţiei: este normal ca omul, indiferent de ce naţie ar fi el, să se întrebe de unde vine, cine a creat totul în jurul lui – inclusiv pe el însuşi. Această întrebare este un semn al inteligenţei: omul este singurul animal care îşi pune această întrebare. Şi prin aceasta se deosebeşte de restul animalelor. Întrebarea se pune şi astăzi, dovadă că nu s-a aflat răspuns la ea.
Evreii, aşadar, spun că Dumnezeu a creat „cerul şi pământul”. Nu zice cum a făcut-o – dar putem bănui că a făcut-o prin Cuvânt, aşa cum a creat şi celelalte lucruri: „Apoi Dumnezeu a zis: să fie…”. Primele lucruri create, cerul şi pământul, nu sunt descrise prea amănunţit. Despre pământ se spune că era „pustiu şi gol” (în versiunea engleză apare „fără formă şi vid”), bănuim că avea „apă” („Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor”) – dar despre Cer nu ni se spune nimic.
Al doilea act al creaţiei a fost apariţia Luminii. Şi cum Dumnezeu a văzut „că lumina e bună”, s-a hotărât să o despartă de Întuneric. Nu ni se spune cum arăta această masă omogenă de lumină-întuneric, nici cum s-au putut despărţi cele doua elemente. Dar, despărţindu-le, Dumnezeu a făcut posibilă existenţa zilei şi a nopţii, a serii şi a dimineţii. Şi a putut să se odihnească, aparent…
Al treilea lucru creat ar fi… văzduhul. În Biblie i se spune „întindere” – şi Dumnezeu o aşează între apele despărţite: cele de sus şi cele de jos. Dumnezeu pune şi nume întinderii: Cer. Am putea să ne mirăm: cum adică? Parcă cerul fusese creat „la început”. Deci, acest „văzduh” este de fapt „firmamentul” – şi nu neaparat aerul ce stă între pământ şi „cer”. Evreii nu sunt singurii oamenii care şi-au imaginat „firmamentul” drept o cupola de cristal, sticlă etc. solidă, pe care stelele, norii etc. sunt, eventual, „pictate”… Noi ştim că existenţa apelor „deasupra firmamentului” este un non-sens: ar putea exista doar ca un bloc de gheaţă. Temperatura dincolo de „firmament” este aproape de zero absolut… Şi acum ştim, de la sondele spaţiale (dacă nu de la cosmonauţi) că cineva ajuns acolo nu îşi va sparge capul dând, chiar şi din greşeală, de vreun „firmament” solid.
Dar să mergem mai departe. În ziua următoare, a treia deci, Dumnezeu a separat apele de pământ, făcând să apară Mările şi uscatul. Din nou, realitatea ne spune că fenomenul ar fi trebuit să decurgă puţin invers: uscatul trebuia să se ridice din masa de ape. Care va să zică, avem un Ocean planetar din care, ici şi colo, pământul se ridică deasupra luciului de apă. Apa se poate „aduna” cel mult în lacurile interioare – şi mulţi consideră Marea Caspică (şi Marea Moartă) pur şi simplu nişte lacuri ceva mai mari. Oricum, Dumnezeu a văzut că a mai făcut un lucru bun şi s-a dus la culcare – dar nu înainte de a „împodobi” pământul cu verdeaţă. Probabil era cam „uscat”. Deci, a creat iarba şi pomii de rod, „fiecare după sămânţa ei”.
Eh, şi în ziua a patra Dumnezeu a creat – nici nu s-ar putea bănui din această enumerare a lucrurilor create în primele trei zile – „luminătorii”. Mai precis, cel de zi (Soarele), cel de noapte (Luna) şi cei mici: stelele. De ce a făcut-o? Păi, să „marcheze” timpul, să ne arate când e zi şi când e noapte, să putem măsura zilele, lunile şi anii, care va să zică să ştim când să mergem să ne culcăm şi când să ne trezim, să ştim când să lăsăm munca şi când să ne luăm vacanţa, când să semănăm şi când să recoltăm… Şi a văzut Dumnezeu, plecând să se culce, că ceea ce a făcut e GROZAV.
Cred şi eu. Pentru că, aşa cum încerca să mă convingă un credincios, la întrebarea mea extrem de atee şi eretică, „de unde, frate, lumină şi întuneric, zi şi noapte – dacă nu exista soare?”, singurul răspuns care are sens este: lumina izvora din trupul lui Dumnezeu. Recunosc, păcatele mele sunt multe – aşa că nu m-am putut opri să nu comentez: Da’ ce, Dumnezeu era veioză? Se aprindea dimineaţa şi se stingea seara? (ca să vedeţi până unde merge hula, când nu ai destulă credinţă!) Dacă uita Dumnezeu să creeze Soarele, să ştim şi noi când se face dimineaţă, nu am mai fi ştiut că e ziuă?
OK, să încercăm să fim puţin mai serioşi. Nu, nu neg puterea lui Dumnezeu de a crea lumină fără Soare. Dacă e Atotputernic, atunci este un nimic să lumineze pământul cu trupul lui. Doar că nu are sens. El e Stăpânul Naturii, el a creat Universul şi legile universului – de ce le-ar fi creat dacă nu le respectă? Nu că nu ar avea posibilitatea, sau dreptul de a le încălca (nu vorbesc din punct de vedere democratic) – ci pur şi simplu că ar fi putut da o altă lege „naturală” în care totul să fie „normal”. Noi, bieţi muritori, tot nu am fi ştiut – am fi ştiut doar ce ajungeam, după zeci şi sute de milenii de observaţie, să aflăm. Dacă e normal să fie Soarele înaintea luminii, atunci Dumnezeu ar fi creat la început „cerul” cu tot ce este în el: deci, Universul. Cu toate galaxiile, cu găurile negre, cu „stringurile”, cu atomii şi undele şi elementele sub-atomice… Şi, alături de acestea, şi bietul nostru Soare, unul din milioanele de alţi sori, nici măcar cel mai mare şi mai luminos – dar cel mai important pentru noi, pentru că el este cel ce asigură existenţa vieţii pe Pământ!
Şi după aceea ar fi creat şi sistemul solar – în care Pământul este un element. Mulţi dintre acei „luminători” mici sunt nu sori ci, pur şi simplu, alte planete învecinate. Iar „luminătorul cel mare” al nopţii, cea care „stăpâneşte noaptea”, este satelitul natural al Pământului. Noi o ştim – şi înaintea noastră a ştiut-o Dumnezeu. Dar evreii care au scris Biblia nu au ştiut-o. Aşa că e normal ca fizicienii-filosofii de azi să privească la mitul creaţiei ca la un mit, nici măcar ca la o legendă – pentru că nu are pic de sâmbure de adevăr în el! Desigur, prin asta nu susţin deloc ideea că teoria „ştiinţifică” ar fi mai adevărată, că „ateii” au mai multă dreptate. Sunt prea multe necunoscute şi lucruri nu numai neexplicate, ci de-a dreptul greşite în această teorie a Big Bang-ului şi a expansiunii universale ca să fie adevărată. În spatele tuturor se poate bănui un Creator – şi el poate fi numit şi Dumnezeu.
„Teoria creaţionistă” biblică este un mit, o explicaţie scrisă la nivelul de cunoaştere a unui popor nomad antic, care a încercat să găsească nişte explicaţii unor fenomene cosmice care îl nedumereau. Încercarea de a face din Creaţie ceva mai mult decât acest lucru, duce la prea multe întrebări – la care se poate răspunde doar prin fraza valabilă evului mediu: crede şi nu cerceta. Suntem oameni şi cercetăm – ne întrebăm. Aşa cum au făcut şi creatorii mitului biblic acum mai bine de 3000 de ani. A pune la îndoială părţi din Biblie nu implică neapărat respingerea ideii de Divinitate.

 

NICK SAVA- RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a interpreta Biblia) Autorii Noului Testament

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a interpreta Biblia)</span> <span class="entry-subtitle">Autorii Noului Testament</span>

 

 

Cei ce au avut un mare rol în formarea Canonului Noului Testament au fost „ereticii”, în primul rând Marcioniţii (din „şcoala” lui Marcion din Sinope; până spre sec. III d.Hr. ajunseseră să numere sute de mii de credincioşi. Numai faptul că împăratul Constantin a impus creştinismul „ortodox şi catolic” ca religie de stat a făcut ca mulţi dintre noi să nu fim Marcioniţi, Arieni sau Gnostici…). Aceştia respingeau în totalitate moştenirea iudaică, pornind de la afirmaţia că Iisus era Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu – şi nicidecum om. Deci, nu era deloc important faptul că el se născuse, aşa cum afirmau ceilalţi creştini, din familia lui David. El era „uns” (mesia) prin puterea lui Dumnezeu, şi nu datorită profeţiilor. Din acest motiv, respingeau din start atât cărţile Vechiului Testament, cât şi cărţile autorilor evrei. Singura excepţie era Paul – ale cărui scrisori le acceptau în parte. De asemenea, acceptau Evanghelia după Luca (fără povestea nativităţii) şi partea a doua a Faptelor, cea în care se vorbea despre misiunea lui Pavel către gentili.
La aceasta a răspuns Irineu, episcop al Lyonului pe la 170, care a adunat cărţile într-un „canon”. Trăind şi scriind în ultima jumătate a sec. II d.Hr., îşi întemeia canonul pe tradiţii acceptate de „majoritatea creştinilor” – mai precis, a acelor creştini care acceptaseră creştinismul promovat de Paul, respectiv Ignatius din Antiohia. Condiţiile după care s-a ghidat în acceptarea unor cărţi (şi nu a altora) erau: să fi fost scrise de Apostoli (sau la directa dictare a unui Apostol), să fie scrisă „la inspiraţia Sfântului Duh” (adică să promoveze puncte de vedere acceptate de creştinii paulini) şi să fie folosite în biserici (desigur, în bisericile „acceptabile”…). Era o primă încercare: canonul lui Irineu cuprindea cărţi care astăzi nu pot fi întâlnite în Noul Testament, în timp ce în canon găsim şi cărţi care lipseau din lista lui Irineu.
Trebuie să vedem adevărata faţă a începutului creştinismului – aşa cum aceasta a început să transpară atunci când tot mai mulţi specialişti s-au aplecat asupra acestui subiect şi când au apărut tot mai multe documente, în afara cărţilor NT, singurele acceptate până în acel moment. În ciuda impresiei că Biserica a fost una şi indivizibilă încă de la început, „biserica lui Hristos” (aşa cum apare ea din Fapte), în realitate în acea perioadă – şi mulţi ani după aceea – se poate vorbi despre o multitudine de biserici (sau „colonii”, aşa cum se numeau ele în epocă). Creştinismul paulin era doar unul din creştinisme, la început nici măcar cel mai puternic (biserica din Ierusalim, iudeo-creştină, avea prioritate). Dar, mai ales datorită muncii ulterioare a „părinţilor bisericii”, acesta a devenit tot mai puternică, a reuşit să distrugă, una câte una, celelalte „erezii” (iudeo-creştinismul a dispărut mai ales din cauza distrugerii Ierusalismului şi a Templului), devenind singurul creştinism „legal”, ortodox (adevărat) şi catolic (universal): singurul „trup al lui Iisus Hristos”, singura „mireasă”…
Fiecare din aceste biserici de la început îşi aveau propriile cărţi. Odată cu dispariţia lor, cărţile lor au dispărut şi ele. Au început să fie redescoperite recent – majoritatea se încadrează în aşa-numitul creştinism gnostic: Evanghelia după Toma, după Petru, după Iacob, după Iuda… De asemenea, „coloniile” care nu aveau scripturi apostolice, şi le-au creat, atribuind scrieri anonime apostolilor. În sfârşit, este aproape sigur faptul că Evangheliile canonice au fost iniţial scrieri folosite cu prioritate într-o anumită „colonie” sau alta, devenind universale abia mai târziu, pe timpul lui Irineu. Nici una din ele nu a putut fi exclusă, exact din motivul că unele colonii s-ar fi împotrivit. „Părintele” a găsit atunci o explicaţie de moment: aşa cum universul se sprijină pe patru puncte, aşa şi Noul Testament trebuie să se sprijine pe patru evanghelii…
În ciuda ordinii cărţilor ce formează Noul Testament, cele mai vechi scrieri nu sunt evangheliile. Mai ales, nu este Evanghelia după Matei, prima carte din NT. Cele mai vechi scrieri, dovedit, sunt scrisorile lui Pavel, scrise în anii 50, poate până în 62 (an în care unele tradiţii consideră că a avut loc execuţia apostolului). Nu toate scrisorile îi aparţin apostolului: din cele 14 scrisori atribuite lui, singurele care îi aparţin (ca epocă, stil, vocabular, idei) sunt 1 şi 2Corintieni, 1 şi 2Thesalonicieni, Romani şi Galatieni. Scrisoarea către Evrei a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă (anii 60 d.Hr.), dar aparţine indiscutabil altui autor, anonim. Celelalte scrisori, la fel de anonime, aparţin unor perioade mult mai târzii, Efeseni, Filipieni şi Coloseni anilor 80-90 d.Hr., când Pavel era de mult decedat, iar scrisorile pastorale (1 şi 2 Timotei, Titus şi Filimon), primei jumătăţi a sec. II d.Hr.
În urma scrisorilor recunoscute ale lui Pavel şi a Scrisorii către Evrei, următoarea scriere este Evanghelia după Marcu. Aceasta datează din perioada cea mai grea a poporului evreu: războiul Iudaic şi distrugerea Ierusalimului, respectiv a Templului (anii 68-72 d.Hr.). Tradiţia atribuie evanghelia lui Ioan Marcu, personaj ce poate fi întâlnit în Fapte. Apostolii din Ierusalim obişnuiau să se întâlnească în casa mamei lui (tradiţiile afirmă că acolo a avut loc şi Cina, precum şi primele întâlniri după Răstignire-Înviere), iar el a participat, alături de Pavel şi Barnabas, la prima călătorie misionară. Se mai crede că el era acel „Marcu” de care pomeneşte Petru în una din scrisorile lui ca fiindu-i secretar. Deci, Marcu a primit învăţăturile de la Petru, principalul Apostol (cel puţin pentru o vreme).
Într-adevăr, specialiştii au acceptat ideea că evanghelia „după Marcu” este cea mai veche. Celelalte evanghelii „sinoptice” s-au inspirat copios din ea. Se pare că şi Marcu a folosit alte materiale, mai vechi – în special, probabil, o culegere de „loggia” (cuvinte spuse de Iisus), scrise sau doar transmise oral între credincioşi. De asemenea, probabil, o carte a „minunilor” atribuite lui Iisus şi, poate, un compendiu al prorocirilor mesianice din VT. Se pare că a fost scrisă, într-adevăr, la Roma, în limba greacă (koine), în mediile creştine din capitala imperiului, sub influenţa învăţăturilor pauline.
A fost acest „Marcu” cel indicat de tradiţia creştină? Greu de crezut. În primul rând, dacă este adevărat că este vorba despre acelaşi personaj din Fapte, respectivul nu a putut fi „secretarul lui Petru” decât mai târziu. Atunci când tradiţia atribuie scrierea evangheliei „poate chiar în anii 36-40”, Ioan Marcu nu pare să fi avut nici o legătură cu Petru. Apoi, dacă a scris atunci, ar fi trebuit să cunoască întâmplările din viaţa lui Iisus din prima mână: probabil a fost ucenic al acestuia. Oricum, nu a ajuns la Roma decât mult mai târziu (cel puţin în anii 50, după despărţirea de Pavel) – deci, evanghelia a fost scrisă mult mai târziu decât afirmă tradiţia. După o altă tradiţie, Petru însuşi a ajuns la Roma mult mai târziu, probabil în anii 60, murind, se afirmă, pe timpul progromului anti-creştin din 64 (sau poate chiar în 66 d. Hr). Deci, Marcu, dacă într-adevăr i-a fost secretar lui Petru, şi-a scris evanghelia abia spre sfirşitul anilor 60. Oricum, cele două tradiţii se bat cap în cap. Cel mai probabil este vorba despre un alt autor, nicidecum acel Ioan Marcu, care, poate, nici nu s-a numit Marcu. Mai mult decât atât, scrisorile atribuite lui Petru sunt ele însele apocrife, datând din sec. II d. Hr.
A doua evanghelie ca vechime este Evanghelia după Matei. Ea a fost scrisă la aproximativ un deceniu după cea după Marcu, probabil în anii 80-85. În unele fapte descrise în evanghelie se recunosc întâmplări din timpul domniei împăratului Domitianus, mai ales a persecuţiilor împotriva iudeilor şi creştinilor (care în acea vreme se confundau în ochii autorităţilor). În niciun caz nu poate aparţine acelui Matei Levi, vameşul apostol – deşi tradiţia îi atribuie acestuia evanghelia pornind tocmai de la considerentul că, probabil, vameşul ştia să scrie. Mai de crezut este că nu ştia: vameşii trebuiau să ştie doar să socotească. Pentru ei, sinecura era mai mult un fel de „fermă” pe care o cumpăraseră pentru a putea face bani cerând taxe sporite. Oricum, dacă ar fi fost acel apostol, nu ar fi avut nevoie să se inspire din Marcu, ar fi cunoscut faptele direct de la sursă. Or, în Matei apare nu mai puţin de 83% din scrierea lui Marcu! Tot ce se poate afirma despre el este că a fost, probabil, evreu, şi că evanghelia lui a apărut la Antiohia.
A treia este Evanghelia după Luca. Ea, de fapt, face parte dintr-o lucrare mai vastă, care cuprindea şi Faptele Apostolilor. În mod cert, autorul celor două scrieri este acelaşi, poate un anume Loukas. Autorul dovedeşte stăpânirea unei limbi de o calitate literară mult superioară celorlalţi evanghelişti – ceea ce ar indica faptul că era gentil, cu o temeinică educaţie (Loukas este forma grecească a numelui roman Lucius sau Lucanus; desigur, se cunosc numeroase cazuri în care evreii au adoptat nume romane sau greceşti). Mai mult, spre deosebire de celelalte evanghelii, se pare că autorul i-a avut în minte mai puţin pe evrei, cât pe gentili: lor li se adresează cărţile. Pe de altă parte, atribuirea autorului de către tradiţia creştină a importante cunoştinţe istorice şi greografice este mult exagerată. Probabil tocmai faptul că nu este un locuitor al Iudeii explică greşelile de localizare întâlnite în evanghelie.
A fost el tovarăşul lui Paul, acel „iubit doctor” de care acesta aminteşte în scrisorile lui? E greu de dovedit acest lucru. În Acte autorul vorbeşte, într-adevăr, în unele paragrafe despre „noi”, indicând faptul că a fost unul din tovarăşii de călătorie ai lui Pavel. În acele pasaje, printre tovarăşii apostolului se numărau nu numai Luca, ci şi Demas. În Timotei se aminteşte însă faptul că doar Luca i-a fost mereu credincios. Apare şi în scrisoarea către Filemon. Aşa că tradiţia, încă de pe timpul lui Ireneus, afirmă că autorul este acel Luca. Totuşi, atât Timotei, cât şi Filemon, sunt cărţi târzii, în mod cert neaparţinând lui Pavel. Tot tradiţia spune despre el că ar fi fost originar din Asia Mică, poate din Pontus sau din Bithinia – deşi unii zic că ar fi fost originar din nordul Africii, din Cirenaica (alt Luca ce apare în Fapte este un Luca din Cirenaica, trăind la Antiohia).
Singurul lucru care se poate spune despre autor este faptul că a scris în jurul anilor 90, la un deceniu după „Matei”. Ca şi acesta, s-a inspirat masiv din Marcu – peste 70% din Marcu regăsindu-se în evanghelia lui. A folosit, ca şi Matei, în mod cert o scriere ce a circulat (probabil după 50 d.Hr.) prin coloniile creştine, cu loggia – ceea ce cercetătorii numesc astăzi „Sursa Q”, sau „Evanghelia zicerilor”. Desigur, ca şi Matei, are pasaje originale (aproape o treime din scriere) – dar ele se pare că se datorează mai ales scopului afirmat al evangheliei: să îi facă pe gentili să creadă în Vestea Bună. Este foarte probabil ca evanghelia să fi apărut undeva în Asia Mică, poate la Efes.
În sfârşit, Evanghelia după Ioan este cea mai nouă dintre evanghelii: a fost scrisă în jurul anului 100 d. Hr. Locul unde a apărut nu se ştie – posibil Alexandria, poate Efes sau Antiohia. E cert că era cunoscută de către Ignatius în jurul anilor 115-117. Are, spre deosebire de celelalte evanghelii, numeroase influenţe gnostice, şi mai ales pe baza ei se afirmă „dumnezeirea” lui Iisus. Autorul, conform tradiţiei, ar fi acel Ioan fiul lui Zevedeu, fratele lui Iacob „cel Mare”. Pentru a face acest lucru posibil, tradiţia îi dă o viaţă foarte lungă apostolului: în fapt, se afirmă că ar fi murit la Efesus la peste 100 de ani! De aceea, în icoane (şi în pictura lui daVinci, Cina cea de taină) acesta apare ca un tânăr imberb pe timpul misiunii lui Iisus. Nici una din evanghelii nu lasă să se înţeleagă faptul că ar fi fost mai tânăr decât ceilalţi apostoli… Doar a fost unul din cei trei „stâlpi” ai grupului de ucenici care îl însoţea pe Iisus. Greu de crezut că ceilalţi apostoli ar fi acordat această cinste unui tinerel.
Analiza textului lasă să se înţeleagă faptul că a scris în greceşte (koine), stilul fiind într-adevăr destul de apropiat mediilor alexandrine – loc unde importanţa dată sufletului, Duhului Sfânt, dezvăluirii individuale a „adevăratei cunoaşteri” (gnosis) au făcut ca în următorul secol să apară o ruptură între creştinii paulini şi cei gnostici. Se mai poate afirma că, în ciuda tradiţiei, acel Ioan nu este autorul Revelaţiei (Apocalipsei).
Deci, putem spune că autorul Faptelor este acelaşi cu cel ce a scris Evanghelia după Luca, iar cel al Revelaţiei, un alt „Ioan” (poate trăind în Paphos?). Autorii scrisorilor din NT sunt, cel mai probabil, anonimi şi apocrifi, scriind, majoritatea, în sec. II d.Hr. Ei, după obiceiul vremurilor (şi chiar al tradiţiei iudaice) au atribuit scrierile lor personajelor importante din viaţa bisericii – respectiv, apostolilor (Iacob, Petru, Ioan şi Iuda). Scrierile au fost păstrate – respectiv introduse în canon – tocmai datorită faptului că ele susţin ideile pauline. O excepţie este Scrisoarea lui Iacob – în care autorul se indică doar „servitor al lui Dumnezeu” şi se adresează „celor douăsprezece triburi ale lui Israel”. Deci, dacă acesta este „fratele lui Iisus”, episcopul primei biserici din Ierusalim aşa cum afirmă tradiţia, ar fi trebuit să scrie scrisoarea înaintea primului Conciliu al bisericii creştine (cel de la Ierusalim, din 48 d.Hr.), altfel ar fi amintit de misiunea către gentili – dacă nu de Conciliu. Totuşi, limba greacă folosită (pe care e greu de crezut că Iacob ar fi stăpânit-o), indică un autor diferit. Ce este, totuşi, interesant, este faptul că ideea principală a scrisorii vine în contradicţie totală cu învăţătura lui Pavel: Iacob afirmă despre credinţă că nu este suficientă pentru salvarea sufletului, dacă nu este susţinută prin faptă. Prin aceasta, autorul se apropie de tradiţia iudaică şi, mai ales, de cea eseniană.
Au fost alte cărţi proto-creştine care au circulat în epocă, unele din ele făcându-şi, cel puţin pentru o perioadă, locul în canon. E vorba mai ales despre Scrisoarea lui Barnabas, Scrisoarea lui Clemens, Hermas şi, mai ales, Didache – toate scrise între 60 şi 120 d.Hr. în diferitele biserici primare creştine. Cu excepţia lui Clemens, scrierile aparţin ca stil bisericii iudeo-creştine, deci e posibil să fi fost scrise anterior majorităţii scrierilor ce aparţin acum canonului creştin, cu excepţia celor cinci scrisori pauline.
Cu acestea, incursiunea noastră în istoria scrierii cărţilor „sfinte” se încheie. În următorul capitol vom începe prezentarea fiecărei Scripturi, vom căuta înţelesuri în evenimente şi idei scrise în ele – nu întotdeauna ortodoxe. Vom vorbi despre Creaţie, despre Om şi rolul lui în lume, despre animalele Bibliei, despre neamuri şi istoria umană, despre Potop, despre Patriarhi… Dacă vom avea zile şi dvoastră răbdare, vom ajunge să vorbim şi despre profeţiile mesianice şi, dacă nu despre semnificaţiile teologice – pe care le lăsăm altora, mai pricepuţi, să le discute -, în mod cert despre ceea ce face din Biblie cea mai mare Carte scrisă de om.

 

NICK SAVA- RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de interpretarea Bibliei) Autorii Vechiului Testament

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de interpretarea Bibliei)</span> <span class="entry-subtitle">Autorii Vechiului Testament</span>
 
Am vorbit, deci, despre cine şi când a(u) scris Torah. Desigur, bibliştii conservatori pot nega aceste descoperiri ale bibliştilor care acceptă „critica formei” ca bază de lucru şi nu iau mot-a-mot tradiţiile şi afirmaţiile din Biblie. Personal, pe mine mă interesează mai puţin dacă aceste cărţi au fost scrise de Moise sau redactate de Ezra – cât timp găsesc în ele ceea ce caut…
Am stat să gândesc cum voi proceda în continuare: să continui să scriu despre autorii celorlalte cărţi din Vechiul Testament (VT), eventual şi din Noul Testament (NT), sau să trec direct la prezentarea Torei – amintesc, a primelor cinci cărţi ale VT? Poate e mai bine să prezint „autorul” atunci când voi ajunge la cartea respectivă – iar pe autorii cărţilor din Noul Testament atunci când voi termina să vorbesc despre Vechiul Testament. Dar iarăşi, poate e bine să trecem peste acestă parte mai puţin plăcută tradiţionaliştilor, aşa că în acest articol voi termina de prezentat restul cărţilor din VT, urmând ca în articolul de luna viitoare să vorbesc despre autorii Noului Testament.
*
Cum ziceam, cărţile acceptate în Canonul VT sunt cam aceleaşi, fie la evrei, fie la diferitele denominaţii creştine. Unele cărţi considerate de unii drept Apocrife, sunt acceptate totuşi de alţii. Canonul ebraic este împărţit în mod diferit faţă de Canonul creştin. Biblia ebraică este împărţită în trei părţi: Legea (Torah, Pentateuh), Profeţii (Primii Profeţi, inclusiv Joshua până la Împăraţi – mai puţin Ruth -, Profeţii Târzii, inclusiv Isaia, Ieremia, Ezeckiel şi Cartea celor 12 Profeţi minori) şi Scrierile (Job, Psalmii şi Lamentaţiile, Cărţile de Înţelepciune – Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor -, Daniel, Ruth, Esther, Ezra-Nehemiah şi Cronicile).
Canonul creştin urmează împărţirea stabilită în Septuaginta, şi anume: Cărţile lui Moise (Torah), Istoriile (Joshua, Judecătorii, Ruth, Samuel, Împăraţii, Cronicile, Ezra, Nehemiah, Esther), Poezii şi Înţelepciune (Job, Psalmii, Proverbe, Ecleziastul, Cântarea lui Solomon), Profeţii Mari (Isaia, Ieremia, Lamentaţiile, Ezeckiel, Daniel), Profeţii Minori (Hosea, Joel, Amos, Obadiah, Jonah, Micah, Nahum, Habakkuk, Zaphaniah, Haggai, Zechariah, Malachi). Deci, împărţirea este destul de asmănătoare (Daniel este trecut între Profeţii Mari, Ruth în scrierile istorice – imediat după Judecători -, ca şi Esther, de altfel). Diferenţa apare când se iau în calcul cărţile Macabeilor – unii acceptă primele două cărţi, alţii pe toate patru, alţii, niciuna. Unele Biblii nici măcar nu le amintesc, în timp ce alţii le pun separat, la Apocrife, între cele două Testamente.
Am vorbit despre Pentateuh. Acolo am amintit că ultimele teorii presupun că Ieremiah (sau, poate, scribul acestuia, Baruch) ar fi scris Deuteronomul şi, probabil, Joshua. Legătura dintre cele cinci cărţi, mai ales Deuteronomul, şi această carte, Joshua, este vizibilă – astfel că nu sunt puţini cei care vorbesc despre Sextateuh, despre Cele Şase Cărţi. Tradiţionaliştii profită de acest fapt ca să spună că autorul cărţii Joshua – chiar marele general! – este cel ce a scris, cel puţin parţial, încheierea Deuteronomului. Bineînţeles, la inspiraţia Duhului Sfânt, oricare (două persoane diferite) ar fi putut scrie două cărţi care să semene stilistic. Despre faptul că stilul acestor cărţi se regăseşte totodată în Judecători, Samuel, Regi şi Cartea lui Ieremiah, nu se prea vorbeşte – dar dacă implicăm din nou Duhul Sfânt, orice este posibil…
Cum zic, cărţile „Istorice” (Judecători, Samuel, Regi), par să aibă acelaşi autor. Ele sunt mai puţin lucrate, probabil se bazează pe larg pe cronicile de palat. Nu se ştie care a fost rolul lui Ieremiah în scrierea lor, dar părerea noilor cercetători este că rolul lui Baruch a fost unul major. Cum discutam şi în capitolul trecut, autorul lor trebuie să fi fost o persoană (sau mai multe) trăind spre sfârşitul regatului Judah – ba chiar după căderea Ierusalimului şi a Templului, yahvist, preot, cu oarece dispreţ faţă de instituţia monarhică dar cu admiraţie faţă de câţiva regi, în special David, Hezekiah şi mai ales Josiah. De aici putem trage concluzia că scrierile „istorice” – mai puţin Cronicile – au fost scrise la sfârşitul sec. 7 î.Hr. – începutul sec. 6 î.Hr. Ca şi cărţile Pentateuh-ului, cărţile au fost redactate de către Ezra care este, mai mult decât probabil, şi autorul Cronicilor (scrise, deci, pe la jumătatea sec. 5 î.Hr.).
Cartea care este intercalată între Judecători şi Samuel a fost însă scrisă de alt autor. Stilul, limba folosită, face din Ruth o carte relativ recentă. Dacă autorul ei este complet anonim, şi probabil aşa va rămâne pentru totdeauna, perioada când a fost scrisă este mijlocul sec. 2 î.Hr.! Ideile universaliste conţinute în carte, ca şi ideile religios-sociale, aparţin mai curând cercurilor fariseice. Biblia ebraică o pune, de altfel, printre Scrieri. Cam acelaşi lucru se poate spune despre alte două cărţi: Esther şi Daniel. Dacă Esther datează, probabil, de pe la sfârşitul sec. 3 î.Hr., Daniel a fost scrisă cel mai probabil pe timpul revoltei Macabeilor, deci după 165 î.Hr. Este una dintre cărţile apocaliptice scrise în Palestina în perioada sec. 3 î.Hr. – 3 d.Hr., din care multe s-au păstrat fie printre manuscrisele de la Qumran, fie printre manuscrisele descoperite în Egipt.
Cărţile „Profeţilor” sunt mai degrabă scrieri anonime, culegeri de tradiţii religioase populare ce au circulat mult timp pe cale orală. Ce este interesant este faptul că cei mai mari profeţi care au un caracter istoric (şi aici mă refer la Ilie şi Elisei) nu au nici o „carte”. Evreii consideră însă cărţile „istorice” (Joshua, Samuel, Regii) drept scrise de „profeţi”, încadrându-le, diferit. Despre cei mai mulţi dintre profeţi nu se cunoaşte mai mult decât ceea ce transpare din „declaraţiile” lor profetice, când apar.
Isaiah, poate cel mai mare profet evreu, a trăit pe timpul lui Ahaz şi a fiului acestuia, Hezekiah. A asistat la căderea Regatului de Nord, Israel, şi a supravieţuirii Regatului de Sud, Judah, precum şi la reformele iahviste ce au avut loc sub Hezekiah. Nici Regii, nici Cronicile nu vorbesc despre moartea lui „de martir” – doar în Regii (Împăraţi) se pomeneşte de sângele nevinovat (al profeţilor?) vărsat de urmaşul lui Hezekiah, Manasseh, în Ierusalim. Oricum, Regii menţionează existenţa profetului, ca şi câteva din prorocirile făcute de el.
Cartea ce i se atribuie, Isaiah, e cu totul altceva. Este de fapt rezultatul a trei autori diferiţi – atât ca tematică, cât şi ca stil şi vocabular. Cel mai vechi strat, cap. 1-40, e posibil să aparţină lui Isaiah, deşi se pare că au fost adunate nu cu mult timp înainte de căderea Iudeii în robia Babiloniaină. A doua parte, cap. 40-48, datează dintr-o perioadă de după Exil, cel mai probabil sec. 5 î.Hr. În sfârşit, a treia parte, cap. 49-55, aparţine unei perioade încă mai recente, poate sec. 3 î.Hr., având deja tendinţe eshatologice apocaliptice. Aceste cărţi, după modelul destul de des întâlnit în antichitate, i-au fost atribuite lui Isaiah tocmai din pricina tradiţiei care îl considera un profet extrem de important.
Despre Ieremiah am discutat mai des. El a trăit în ultima perioadă a regatului evreiesc Iudea. A susţinut tot timpul o politică de pace (chiar slugarnică) faţă de Babilon, marea putere ce se ridicase spre Orient. Asta cu atât mai mult cu cât iubitul lui rege Josea a fost ucis într-o bătălie stupidă cu egiptenii, urmaşii acestuia fiind nişte epigoni. Aceasta i-a atras acuzaţia că este spion, „coloana a V-a” a babilonienilor în Ierusalim. Asta cu atât mai mult cu cât după înfrângerea Iudeii şi ducerea regelui în robie, el a rămas la Ierusalim, militând pentru o politică de pace şi colaborare cu stăpânitorul străin. Când totuşi regele Iudeii s-a răzvrătit, el a fost luat de prieteni şi dus în Egipt, unde a şi murit – poate în colonia de pe insula Elefantina.
Lui Ieremiah i se atribuie Cartea lui Jeremiah şi Lamentaţiile. Este posibil ca aceste cărţi să fi fost adunate de scribul şi secretarul lui, Baruch, încă în timpul vieţii profetului. În Canonul ebraic, cele două lucrări nu apar împreună, ci Lamentaţiile sunt trecute printre Scrieri, alături de Pilde, deşi tradiţia atribuie Lamentaţiile lui Jeremiah. Sunt unele din puţinele scrieri din Biblie care pot fi atribuite, cu multă siguranţă, atât perioadei cât şi autorului.
Scrierile sunt greu de datat, cu atât mai mult cu cât ele sunt o culegere de scrieri ce au apărut într-o lungă perioadă de timp. Mai mult ca sigur că nici unul din Psalmi nu au aparţinut lui David, deşi majoritatea îi sunt atribuiţi lui. Doar el este singurul psalmist cunoscut din Biblie! Probabil cele mai vechi texte datează din sec. 8-9 î.Hr., deşi multe din ele circulau deja sub formă orală. Cei mai noi dintre Psalmi datează din perioada post-Exilică. Că scrierea lor a continuat mult timp este dovedită şi de descoperirea printre manuscrisele de la Qumran a Psalmilor scrişi de Învăţătorul Dreptăţii (datate între începutul sec. 1 î.Hr. şi distrugerea mânăstirii, în 69 d.Hr.)
La fel se poate spune şi despre Proverbe, care oricum indică şase „autori” (printre care şi doi „Solomon”). Lăsând la o parte faptul că Solomon a dat prea rar dovadă de oarece înţelepciune în ceea ce a făcut în viaţa ce i se atribuie, Proverbele sunt o culegere de aforisme cu un caracter educativ, valabile chiar şi în zilele noastre. Evreii nu sunt primii care au scris astfel de proverbe, se cunosc multe proverbe asemănătoare scrise de egipteni şi sumerieni, chiar cu mii de ani înaintea evreilor (de unde, probabil, au şi fost împrumutate). Nu se cunoaşte data când cele şase culegeri au fost „editate”, probabil într-o perioadă post-Exilică.
Ecleziastul, ca şi Proverbele, este atribuit de tradiţie lui Solomon. Cartea în sine vorbeşte despre Quohelet, un rege Israelian, care „asamblează” cugetările. Cu toate acestea, culegerea este mai mult decât probabil editată într-o perioadă post-Exilică, la multă vreme după ce regatele evreieşti ajunseseră doar istorie. Nu sunt puţini care afirmă că lucrarea ar fi fost scrisă în sec. 2-3 î.Hr., probabil la Alexandria, în cercurile din jurul Bibliotecii. O lucrare asemănătoare, Ecleziastul lui Jesus ben Sira, este scrisă cam în aceiaşi perioadă.
Cântarea Cântărilor, pe care unele Biblii o prezintă drept Cântarea lui Solomon, este însă o lucrare mai veche, poate chiar din timpul regalităţii. Cercetătorii au recunoscut în ea o „cântare” populară, cel mai probabil una cultică, ce se interpreta în timpul celebrării zeităţilor agrare cananite.
Job, deşi prezintă poate cea mai îndepărtată perioadă a istoriei evreieşti (cu excepţia Facerii), poate chiar pre-patriarhală, datează şi ea din perioada Post-Exilică. Zic unii chiar din perioada Macabeilor. Datorită vocabularului şi ideilor conţinute, este de crezut că a avut la bază o lucrare mult mai veche. Oricum, e greu de ştiut cine este autorul ei şi când anume a fost scrisă.
În sfârşit, cărţile „apocrife” ne-nou-testamentare care îşi găsesc locul în unele Biblii, Cărţile Macabeilor, datează, desigur, din perioada ulterioară revoltei conduse de ei. Macabei I a fost scrisă în sec. 1 î.Hr., Macabei II la începutul sec. 1 d.Hr. (ambele influenţând creştinismul primar), dar Macabei III şi IV datează poate chiar din sec. 4 d.Hr.

 

NICK SAVA-RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de interpretare a Bibliei) Despre Surse

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA-RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de interpretare a Bibliei)</span> <span class="entry-subtitle">Despre Surse</span>

 

 

Cum ziceam rândul trecut, Vechiul Testament se împarte în mai multe secţiuni. Prima reprezintă Torah, Legea, cunoscută şi sub numele de Pentateuh. Urmează Profeţii (Mari – şase, şi Mici – 12), şi Scrierile.
Tradiţiile spun că Torah a fost scrisă de Moise. Asta îi face pe tradiţionalişti (în special cei creştini) să afirme că „timp de mai bine de 1400 de ani, de la Moise până la sf. Ioan Presbiterul” să se fi scris o „istorie” a prezenţei lui Dumnezeu alături de „poporul ales”. Asta pentru că primele cinci cărţi ale Bibliei ar fi fost scrise de către Moise pe la 1400 (vom vedea că această dată este cel puţin controversată…). Chiar şi faptul că ultima din aceste cărţi descrie moartea lui Moise nu i-a făcut să pună sub semnul întrebării această credinţă. Şi, cum ziceam, ca timp de sute de ani să fi respins afirmaţii contrare, ba chiar să-i excomunice pe cei ce le făceau.
Critica formei a dovedit însă, fără posibilitate de tăgadă, că Torah este opera mai multor autori. Dacă ceea ce i-a făcut pe primii cercetători să se îndoiască de paternitatea lui Moise (nu numai povestea morţii lui – explicată prin „adaosul” făcut de Joshua, tot sub dictarea Sfântului Duh –, ci şi auto-caracterizarea făcută de „Moise” cum că Moise a fost cel mai modest om ce a trăit vreodată…), cu timpul şi prin analize asidue, făcute de lingvişti, istorici, arheologi, antropologi, etc. s-a ajuns la teoria pe care o voi prezenta în continuare.
Torah a fost scrisă de-a lungul a câteva sute de ani, de diferite grupuri de autori, pe baza tradiţiilor intrate în folclorul ebraic – dar şi a analelor scrise la curţile regatelor evreieşti. Unii cercetători afirmă că cel mai vechi fragment din Biblie (nu doar din Torah) este „cântecul lui Miriam”, cântat în urma victoriei refugiaţilor evrei asupra unei oaste egiptene la trecerea Mării „Roşii”. Despre asta vom vorbi cu altă ocazie. Dar acest fragment şi-a găsit locul în Cartea Exodului (Ieşirii) prin preluare şi editare a miturilor şi povestirilor care circulau liber în folclorul evreiesc. Autorul acestui fragment este, deci, anonim.
Anonimi sunt şi alţi „autori”, dar din analiza textelor se pot cunoaşte mai multe lucruri despre ei. Pentru că, în general, numele „autorilor” nu se pot cunoaşte, iar mulţi biblişti afirmă că ei, „autorii”, au fost colectivi, se vorbeşte în general despre „surse”. Relativ repede s-a observat că în textul Torei sunt cel puţin două Surse. Mai ales în prima carte, Facerea, acest lucru este evident. Multe povestiri apar în dublu format, uneori chiar contradictoriu, şi în fiecare din aceste versiuni ale aceleiaşi povestiri, numele lui Dumnezeu este diferit.
Una din surse, deoarece foloseşte cuvântul Elohim (Dumnezei) ori de câte ori vorbeşte despre Dumnezeu, a primit denumirea de „E” (de la Elohim). Analizele arată că „sursa” a fost editată în regatul de nord, în Israel. Rolul triburilor nordice, Ephraim şi Manasse, este prioritar (ca şi al strămoşului lor Iosif), iar cel al tribului majoritar sudic, Judah, este unul minor. Rolul lui Moise este unul prioritar, ca şi al Leviţilor, în general, în timp ce cel al „Aroniţilor”, cei care aveau rol predominant în Templul din Ierusalim, este mult diminuat. Dumnezeul Elohim este mult personalizat (uită, se bucură, se mânie, iartă…) şi are relaţii personale cu diferiţi oameni. Patriarhii intră nu o dată cu el în contact, deseori prin aducerea de jertfe pe înălţimi. Dumnezeu este în mijlocul Poporului Lui, prin intermediul Chivotului. Şi animalele vorbesc – singurele două povestiri unde acest lucru se întâmplă, cea a şarpelui în Eden şi a măgarului lui Balaam, aparţin acestei surse. Întrucât regatul nordic Israel a fost ocupat şi distrus în 722î.Hr., sursa E a fost datată în preajma acestui eveniment, probabil pe la 750î.Hr. Este foarte probabil ca autorii-redactori să fi fost preoţi leviţi de la Shiloh sau Anatot, pe timpul „renaşterii” din timpul lui Ieroboam II.
A doua sursă a căpătat numele de „J”, pornind de la faptul că numele lui Dumnezeu apare sub forma tetragramei YHVH. De foarte mult timp (dar mult după ce sursa a fost scrisă) tetragrama nu a mai fost citită, considerându-se de rău augur pronunţarea numelui lui Dumnezeu (singurul care o putea face era Marele Preot, în Sfânta Sfintelor, o dată pe an de Yom Kippur). YHVH se citea, de fiecare dată, Adonai (Domnul, în limba ebraică). Aşa se face că în variantele moderne numele lui Dumnezeu se citeşte Domnul (Lord) sau, în cazul Bibliei româneşti, Domnul Dumnezeu (în sine un pleonasm, deoarece Dumnezeu înseamnă Domnul Zeu). E drept, unii pronunţă tetragrama Jehova (vezi „Martorii lui Iehova”), însă această citire este greşită. Toţi bibliştii/lingviştii consideră citirea corectă a fi „Jahveh”. Oricum, întrucât în limba germană Y se citeşte ca şi J, sursei i s-a dat numele de „J”.
Această parte a Torei a apărut, probabil ca reacţie la „scriptura” israeliană, nordică. Deci, a apărut între 750-722î.Hr., în regatul sudic, Judah (Iudea). Autorii posibili sunt preoţii din jurul Templului, dar sunt şi cercetători care afirmă că ar fi posibil ca autorul să fi fost o oarecare doamnă de la curtea regală. Oricum, în această sursă rolul tribului Judah este prioritar – nu numai pentru că era cel mai numeros în regat, ci şi pentru că familia regală provenea din tribul respectiv. Deci, rolul minor avut de Caleb în timpul Exodului şi a Cuceririi a fost făcut să fie aproape egal celui jucat de Joshua, din tribul Ephraim. Rolul leviţilor este mult diminuat, în schimb rolul Aroniţilor devine unul prioritar. Pentru asta, în sursă sunt aduse povestiri în care figura lui Moise este nu o dată negativă. Nimeni nu poate intra în contact cu Domnul decât prin intermediul preoţilor – în special al Marelui Preot aronit – şi al Templului. Dumnezeu capătă o postură universală, hieratică, pierzându-şi orice caracter antropomorfic, iar rolul Cerului devine prioritar.
Odată cu distrugerea regatului Israel, preotii yahvişti din nord se refugiază în sud, ducând cu ei „scriptura” nordică („sursa E”). Această scriptură nu poate fi elimintă de iahviştii sudici, conţinând multe povestiri intrate deja în folclorul ebraic. Este probabil ca odată cu preoţii să se fi refugiat şi mari mase de oameni, care credeau puternic în aceste versiuni. De aceea, în anii următori cele două surse sunt contopite în ceea ce bibliştii numesc „sursa E + J”. Acest lucru s-a întâmplat, probabil, înainte de anul 700î.Hr.
Totuşi, odată cu creşterea rolului iahviştilor din jurul Templului şi a Templului în sine pe timpul regelui Ezechiah (în jurul anului 700î.Hr.), între iahviştii nordici, din „şcoala Shiloh”, şi aroniţii din Templu apare o tensiune. Cei nordici ar fi vrut şi ei să se bucure de puterea dată de cultul de la Templu, mai ales că aducerea de jertfe „pe înălţimi” era citicată de templu şi, eventual, de unii regi. Cei nordici nu numai că apăreau drept „eretici” prin faptul că slujiseră la Templul de pe muntele Garizim şi la „viţeii de aur” din Betel şi Dan ridicaţi de Ieroboam I în urma secesiunii din Regatul davidic, dar ei erau urmaşi ai preotului Abiatar, care făcuse greşeala de a nu recunoaşte în Solomon urmaşul lui David – aşa cum o făcuse Zadok, fiind astfel alungat de la curtea din Ierusalim. Acum, preoţii aroniţi urmaşi ai lui Zadok nu vroiau să împartă puterea cu ei.
De aceea, probabil în jurul anului 680î.Hr. ei fac o redactare a scripturii „E + J”, întărind trăsăturile ce apar în sursa J. Acestei redactări i s-a spus „sursa P”, de la „Preoţi” (Priests). Figura lui Moise este îngroşată (negativ), rolul preoţimi şi a Templului întărit, Dumnezeu este încă mai mult îndepărtat de oameni. Nimeni nu mai are dreptul de a aduce jertfe – deci, nimeni nu aduce jertfă. Nici măcar Abraham nu încearcă să îşi jertfească fiul. Rolul lui Aaron în declanşarea Ieşirii creşte (el este purtătorul de cuvânt al lui Moise, prin el Dzeu face miunile, el ţine mâinile lui Moise ridicate până la victorie, etc). Totodată, sursei P i se datorează cea mai plictisitoare parte a Torei: sutele de reguli rituale, inclusiv cele legate de construirea Cortului şi a Chivotului, întinse de-a lungul a trei cărţi (Exodul, Leviticul şi Numeri).
Din cauza editării povestirilor din sursa J, ca şi a faptului că preoţii folosesc şi ei numele Domnului YHVH, ceea ce primii cercetători credeau a fi sursa J în Facerea este în realitate P. Sursa J se întâlneşte mai ales acolo unde se povesteşte despre revolta împotriva lui Moise şi rolul jucat de nepotul lui Aaron, Phineas, în pedepsirea răzvrătiţilor.
În Torah se întâlneşte şi o a patra sursă, numită „D”. Aceasta aparţine în mod exclusiv ultimei cărţi, Deuteronomul (A doua Lege). Cartea este mult mai recentă, fiind scrisă, probabil, pe la 620-590î.Hr. Analiştii au descoperit de fapt două editări în cadrul scripturii, D1 şi D2, prima scrisă pe timpul regelui Josea, a doua imediat după distrugerea Templului şi a Ierusalimului. Prin stil, nu puţini atribuie această carte lui Ieremia – sau, poate, scribului acestuia, Baruch. Deuteronomul nu este singura carte scrisă de acest autor: lui îi aparţin şi cărţile „istorice” Joshua, Judecătorii, Samuel şi Regii. Iar stilul scrierilor, vocabularul, imaginile se apropie până la confuzie cu scrierile lui Ieremia (atât din Profeţii cât şi din Plângeri). Este evident că prima parte a scrierilor datează de pe timpul regelui Josea. În cartea Regilor este descris momentul în care preoţii „descoperă” în Templu „cartea Legii”. În urma acestui eveniment, regele devine un înfocat susţinător a iahvismului, distrugând altarele „pe înălţimi” şi crescând rolul Templului şi al preoţimii. Mulţi vedeau în Josea un demn urmaş al lui David, poate chiar Unsul (Mesia), cel ce avea să aducă puterea Iudeii în întreaga lume. Profitând de momentul de linişte din zonă (căderea imperiului asirian sub ocupaţia babiloniană şi perioda îndelungată de slăbiciune a regatului egiptean), Josea şi-a întărit poziţia – lucru ce este reflectat în Regii. Din păcate, nu mult după aceea, regele moare stupid într-o bătălie lipsită de importanţă şi, în mai puţin de un deceniu jumătate, regatul Iudeii dispare, ocupat de caldeeniii conduşi de Nabucadnezar. Aceste evenimente îl fac pe Ieremia – dacă într-adevăr el este autorul acestor scrieri -, să deplângă soarta poporului ales şi să editeze Deuteronomul pentru a reflecta realitatea tristă a acelui început de secol.
Povestea Torei nu ar putea fi încheiată dacă nu am aminti rolul deosebit de important jucat de Redactor. Acesta, preluînd toate sursele avute la îndemână, combinându-le, intercalând şi alte povestiri şi tradiţii, a creat ceea ce numim astăzi Torah. Părţile exterioare însăilate de el în scripturi sunt reprezentate mai ales de documente existente, probabil, în arhiva regală: genealogiile, lista proprietăţilor primite de fiecare trib, Itinerariul străbătut de poporul ales în urma Ieşirii din Egipt şi, mai ales, Testamentele lui Iacob şi Moise. Mai ales ultimul. Intercalându-l cu poruncile şi blestemele Legilor din Deuteronomul, a reuşit să facă din acesta, lucrare complet separată şi profund originală, să se integreze organic celorlalte patru cărţi. Mai mult, prin el face trecerea spre cartea lui Joshua atât de bine încât nu puţini vorbesc astăzi de  Sextateuh (Cele şase cărţi), continuare organică a Torei.
Cine a fost acest Redactor de geniu? Răspunsul pare a fi evident: Ezra. Tradiţia ebraică (rabinică) îi acordă un rol aproape tot atât de important ca şi cel al lui Moise. Rolul lui Ezra la întoarcerea lui din Exil în reconstruirea Templului şi a Ierusalimului este tot atât de important ca şi cel jucat de Neemia, dar în aducerea iahvismului în poziţia de religie unică, atotputernică, a evreilor, nu are egal decât în rolul lui Moise de a crea credinţa respectivă. Cartea lui Ezra vorbeşte de altfel clar despre faptul că el a fost primul care a „citit Torah” în faţa poporului, statornicind acest obicei şi dând evreilor o religie şi o lege care le va menţine entitatea naţional-religioasă mai bine de 2400 de ani.

 

NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a înţelege Biblia) Cartea

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a înţelege Biblia)</span> <span class="entry-subtitle">Cartea</span>
 
Încep prin a vă vorbi despre Carte. Este un subiect, sper eu, interesant, care va fi povestit în mai multe capitole. Să zicem, deci, că Biblia chiar asta înseamnă: Cartea. Numele îi vine din greacă (byblos), cuvânt care, la rândul lui, aminteşte de un oraş cananit: Byblos. Oraşul e vechi, este unul din cele mai importante oraşe de pe coasta regiunii numite mai târziu „Fenicia”, alături de Sidon şi Tyr. Importanţa oraşului venea mai ales de la desele păduri ale Libanului, în care cedrul ocupa un loc de cinste. Din portul Byblos, acest lemn ajungea mai peste tot în lumea antică – mai ales în Egipt. Astfel se face că Byblos şi-a făcut loc în miturile egiptene din cele mai vechi timpuri: trupul lui Osiris, tăiat în bucăţi de către Seth, fratele lui rău, au fost adunate de Isis şi ascunse într-un sarcofag în oraşul Byblos, în ramurile unui copac, până când a putut fi înviat…
De ce oare grecii au numit „cartea” byblos? E greu de spus. Se ştie că ei au primit de la fenicieni scrierea alfabetică, cea care stă la baza atâtor scrieri moderne (arabă, evreiască – dar şi greacă şi, prin ea, slavonă, latină, gotică…). Pe acele timpuri scrierea se făcea mai ales pe plăcuţe de lut – ca sumerienii şi, în urma lor, akadienii, amoriţii, asirienii, caldeenii, evreii, perşii – fie pe piatră, ca egiptenii. Scrierea Mesopotamienilor se numea „cuneiformă”, datorită aspectului pe care îl avea: scrierea se făcea prin apăsarea unor beţişoare cu profil triunghiular în tăbliţa de lut moale. Prin uscarea – şi chiar arderea – tăbliţei de lut, acesta nu avea moarte. Astfel se face că avem norocul să citim şi astăzi, la aproape cinci mii de ani de la primele documente scrise, mituri, legende, cânturi scrise de sumerieni şi akadieni…
Tăbliţele, deci, reprezentau „foile” cărţii. „Cartea”, cel mai adesea, era un coş de nuiele, mai rar un mare chiup de lut. Ca să îţi duci „cartea” cu tine, aveai nevoie de cel puţin doi sclavi vânjoşi… Şi asta când ea nu era scrisă pe pereţii unui templu. Se pare că, datorită nevoii de a transporta documentul, cineva a inventat un nou material de scris: papirusul. E de crezut ca el să fi fost inventat în Egipt, doar acolo se găsea din belşug această plantă, înrudită cu stuful. Şi, într-adevăr, cele mai multe papirusuri s-au descoperit în Egipt. Numai că tradiţia, se pare, atribuie canaaniţilor din Byblos inventarea sulului de papirus. Pentru canaaniţi, dar şi pentru urmaşii lor, fenicienii, sulurile de papirus, uşor de transportat, erau un material de preferat. Mult mai târziu, în perioada elenistică, locuitorii oraşului Pergamon, tăiaţi de la accesul la piaţa de papirus datorită războaielor aproape continue dintre ptoleimeii din Egipt şi seleucizii din Siria-Asia Mică, au inventat… pergamentul, folosind pieile subţiate de miel, ied şi viţel. Pegamentul avea să rămână materialul de scris european sute de ani, până la pătrunderea hârtiei, invenţie chineză.
Deci, Byblos, Biblia, este o culegere de cărţi. Ele au fost, iniţial, doar cinci, numite de către evrei T(h)orah, sau Legea, şi reprezenta Cartea lor sfântă. Aceste cinci cărţi formează cea mai veche parte a Bibliei, Pentateuh – Cinci Cărţi – şi reprezintă ‚cartea sfântă’ a evreilor. Prin Biblie ei înţeleg, cel mai adesea, Torah. Acestor cărţi li s-au adăugat, în timp, alte câteva (creştinii socotesc 40 de cărţi cu totul, evreii mai puţine – grupate diferit), formând ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament. În această formulare „testament” are înţelesul de „legământ” (între Dumnezeu şi poporul ales); cum creştinii se consideră a fi noul „popor ales”, ei au un Nou Testament, adus de Iisus Christos.
Să nu credeţi că Vechiul Testament, sau chiar Biblia, a fost ceea ce numim noi astăzi Biblia canonică. Asta pentru că, pur şi simplu, mult timp nu a existat un ‚canon’. Prima dată când s-a pus întrebarea „ce anume includem printre cărţile sfinte?” a fost când evreii au tradus Cărţile lor (sau, cum le numesc creştinii, „scripturile”) în greceşte: Septuaginta. Legenda spune că Ptolemeus Philadelphul a pus, din cauza mulţimii de evrei trăind pe cuprinsul Egiptului (peste 10%; în Alexandria, peste 30% din populaţie!) nu mai ştiau citi scrierea ebraică. Aşa se face că cei 70 de traducători de la vestita Bibliotecă din Alexandria (de unde şi numele „septuaginta” – a celor 70; deşi alte tradiţii vorbesc de 72) au tradus Torah şi, ulterior, alte cărţi. Tradiţia vorbeşte despre scrierea Septuagintei „dintr-o suflare” – adică, cei 70 au făcut fiecare o traducere a scripturilor şi, ulterior, comparate, s-a văzut că ele erau identice; dar realitatea este că la traducere s-a lucrat mai bine de 200 de ani. Pe lângă cele cinci cărţi ale Torei, au fost în timp incluse cărţi ale profeţilor „mari” şi „mici”, scrieri (ca de exemplu, Estera, Iov, Pildele, Psalmii…) Procesul a continuat probabil până pe timpul lui Iisus, ultimele cărţi introduse fiind cele scrise nu cu mult timp înainte, ca Estera, Ecleziastul, Daniel, Macabeii – unele cărţi intrând în canon, altele regăsindu-le în Apocrife. De exemplu, Cartea lui Enoch, scrisă în sec I î.Cr., amintită de Jesse în epistola lui, a rămas printre apocrife…
Canonul Noului Testament a apărut mult mai curând. Sub presiunea ereziei lui Marcion, care el însuşi îşi făcuse un canon propriu (accepta doar scrierile din Noul Testament, şi din ele doar Evanghelia după Luca, Faptele şi scrisorile lui Pavel, respingând orice scriere iudaică, pe la mijlocul sec. II AD Irineu vorbea despre doar patru evanghelii. Canonul aşa cum îl avem s-a impus abia în sec. IV, după victoria creştinismului catolic-ortodox, când cărţile necanonice, în marea lor majoritate, au fost declarate ‚eretice’ şi distruse. Dar unele dintre cărţile „apocrife” sunt recunoscute chiar şi astăzi de diferite denominaţii creştine. Evreii au impus un canon chiar mai târziu, deşi încercări au fost de prin sec. VI d.Hr., la Babilon. Forma pe care o are în prezent Vechiul Testament evreiesc datează de prin sec. XI.
Ce s-a luat în considerare în declararea unei cărţi ‚canonice’? În general, să fi fost scrisă sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. De aceea, în cărţile „mai noi”, ale prorocilor, nu ei vorbesc, ci „Domnul”. Sau, să prezinte întâmplări în care Puterea se manifestă direct, influenţând viaţa poporului ales. Există şi excepţii: Estera, în care nu apare nici măcar o dată cuvântul „Dumnezeu”. Mai ales, să fi fost scrisă în vechime. Din anumite considerente, evreii cred că, odată cu darea Legii şi reconstruirea Templului după Exil, Dumnezeu nu s-a mai manifestat în mijlocul poporului ales. Deci, ultima scriptură acceptată ar fi cea a lui Ezra. Acesta este motivul că cele patru cărţi ale Macabeilor nu sunt recunoscute de ei (deşi unii creştini recunosc parte din ele). Există şi excepţii: Ecleziastul (scrisă de Iisus ben Sira în sec. II îCh.), şi Daniel, scrisă pe la 160 îCh.
Criteriile folosite de creştini sunt diferite – despre ele vom vorbi, poate, cu altă ocazie.

 

%d bloggers like this: