Nick Sava -Căderea cunoaşterii Recitind Vechiul Testament

<span class="entry-title-primary">Nick Sava -Căderea cunoaşterii</span> <span class="entry-subtitle">Recitind Vechiul Testament</span>

Nick Sava-Pădure toamna

Acum, că am văzut unde era (sau nu) Grădina, să ne întoarcem în ea. Deci, Omul (Adam, deh) fusese „aşezat” în acea grădină „să o lucreze şi să o păzească”. Şi să mănânce din toţi pomii – mai puţin din unul din ei: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” După care i-a căutat un ajutor – şi, pentru că nu i l-a găsit, chiar i-a făcut unul: pe Eva.

Să vedem ce este cu acest pom, cauza căderii noastre. În fapt, Dumnezeu făcuse să răsară tot felul de pomi „plăcuţi la vedere şi buni de mâncat” – dar mai ales doi pomi minunaţi. Unul era Pomul vieţii, sădit în mijlocul grădinii, celălalt era tocmai acest Pom al cunoştinţei binelui şi răului – nu se spune unde anume sădit. Undeva prin grădină… Erau aceşti pomi mai deosebiţi? Uşor de recunoscut? OK, Pomul vieţii îl recunoşteai pentru că era „în mijlocul grădinii”. Poate chiar era „un picior de plai, o gură de rai” – o zonă verde în mijlocul căreia se înălţa un pom falnic pe care puteai să îl bănuieşti a fi Pomul vieţii. Dar Pomul cunoştinţei etc.? Poate era într-un pâlc de pomi – toţi plăcuţi la vedere, toţi cu fructe moi şi zemoase, frumos mirositoare… Să-l fi putut cunoaşte după frunze? Pomul este cunoscut mai curând după „fructe” – după acestea şi este judecat. Ce fel de fruct avea Pomul cunoştinţei etc.? Cei mai mulţi creştini, întrebaţi, vor spune, desigur: MĂR! Păi, de ce măr? Atunci de ce nu i s-a spus măr – chiar Mărul cunoştinţei etc.? Eh, se pare că, într-adevăr, nu era măr. Primele reprezentări ale Pomului nu îl arată încărcat cu mere, ci mai degrabă cu… rodii. Sau, cum le mai zicem noi, pomegranate. (Să ne amintim că pomegranatul e originar chiar din zona Mesopotamiei!). Ba, islamicii vorbesc de… smochine.

Oricum, avea alt fel de fructe – fructele cuoştinţei etc. Pentru Om, văzând pentru prima dată în viaţa lui fructe, primul lucru (mai mult instinctiv dacât datorită curiozităţii) era să guste din toate fructele, să vadă ce e bun şi ce nu, ce e mai săţios. Să „experimenteze”, mai precis, să afle… Neştiind ce e „bine” şi ce e „rău”, singura întrebare era, probabil: mă va face să mă satur? Şi corolara: mă voi cufuri? Mi se va face gura pungă? (în fond, şi lămâiul e pom…) Va fi rău la gust? (aţi încercat să gustaţi o măslină culeasă din pom? Nu o faceţi!) Neştiind „binele şi răul”, chiar dacă cineva i-ar fi promis o patalama de doctor în filosofie dacă muşca din fruct, tot nu ar fi făcut-o – era mai ales interesat de astâmpărarea foamei. Dar a fost totuşi un lucru care l-a făcut să muşte din acel fruct oprit!

Ne putem întreba (că tot nu vom primi un răspuns): oare Omul chiar nu trebuia să muşte din fruct? Să ne gândim puţin. Dacă nu trebuia să muşte, Dumnezeu putea să nu facă Pomul, nu? Sau, îl putea face în afara Grădinii. Sau îl putea înconjura cu spini, cu sârmă ghimpată, cu sârme sub înaltă tensiune… Îl putea face cu nişte fructe respingătoare: gândiţi-vă, cât de mult aţi fi îndemnat să muşcaţi dintr-un fruct de o culoare dubioasă, din care picură zemuri urât mirositoare, cu un aer de putreziciune în jurul lor…? Îl putea face greu de scuturat, cu crengi la înălţimi imposibil de ajuns: strugurii la care nu poţi ajunge sunt precis acri, o ştie şi vulpea!

Dar de ce a avertizat Dumnezeu pe Om să nu muşte din el? Da, da, i-a zis că va muri „negreşit” – dar ar fi trebuit să îi explice totodată ce înseamnă „a muri”. Neştiind ce e bine şi ce e rău, atunci, la începutul vieţii, Omul nu avea de unde cunoaşte acest concept. Pentru el toate erau „vii”. Pentru el tot ce era, era – şi ce nu era, nu era –, nici nu îşi bătea capul să afle de ce nu mai sunt. Aşa că îndemnul să nu facă ceva, inclusiv să nu muşte din ceva, nu putea decât să îi stârnească o anumită curiozitate. Poate chiar putea înţelege în sens pozitiv: dacă vei muşca din fruct, o să „mori” – adică, o să primeşti o răsplată! Dintr-o dată, după ce a gustat din TOATE fructele (mai puţin două), se putea întreba: dar fructul ăsta ce gust are? E acru, e dulce? E săţios, astâmpără setea? Arată atât de frumos!… Da, da, mi s-a spus că o să mor, whatever înseamnă acest lucru. Chiar, a fi mort înseamnă că voi fi mai înalt? Îmi va mai creşte un… oarece? Îi va place mai mult Evei de mine?

Printre basme, inclusiv în cele arabe din 1001 de nopţi, multe sunt cele care povestesc tocmai despre astfel de interdicţii – bineînţeles, încălcate! Nimeni, nici o fiinţă omenească nu se va opri să experimenteze pe propria-i piele riscul călcării unei porunci de genul „poţi deschide toate uşile din palat – dar nu uşa care se deschide cu această cheiţă! Că atunci…” Da, e nevoie de o experienţă – chiar dacă aceasta nu este direct a noastră. Nu dăm cu bomba atomică pentru că ŞTIM ce se va întâpla. Am văzut-o – şi nu dorim deloc să o şi simţim pe pielea noastră. De când am muşcat din fructul oprit, am învăţat ce înseamnă „a muri”…

Deci, putem crede că Dumnezeu a cam vrut să muşcăm din fruct. La această afirmaţie găsim o a doua motivare. E destul să ne întrebăm: ce se întâmpla dacă Adam nu muşca? Eh, ce se întâmpla? Păi, nu prea multe. Adam continua să lucreze şi să păzească Grădina. Nu ar fi văzut-o pe Eva goală şi, deci, Dumnezeu nu avea motiv să le spună că vor naşte copii – amintesc, până în acel moment femeia era doar „ajutorul” bărbatului! – în durere. Nimic nu ne face să credem că, dacă nu ar fi fost alungat din Grădină, Omul ar fi născut „fii şi fiice”, umplând pământul. Ar fi continuat să trăiască în „Rai”, bucurându-se de prezenţa lui Dumnezeu, de frumuseţea şi bunătatea fructelor, de munca „fără sudoare” în grădină, păzind-o (oare, de cine?) şi trăind veşnic. Deşi nu mâncase încă din Pomul vieţii!

Eh, dar cum e cu Pomul vieţii? Ne putem întreba: de ce nu a muşcat Omul din el? Era uşor de identificat – era doar în mijlocul Grădinii. Nimeni nu îi interzisese să se înfrupte din fructele lui… Că nu a făcut-o ştim din afirmaţia lui Dumnezeu: „Iată că omul a ajuns unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el, şi să trăiască în veci.” Well, well – iată un lucru nou! Hai să ne gândim puţin: ce se întâmpla dacă Omul muşca înainte din rodul Pomului vieţii – că tot avea voie să o facă -, şi abia mai pe urmă din Pomul cunoştinţei etc.? Nu ajungea el ca şi Noi? Mai era atunci ceva de făcut? Pare stupid să întrebăm „de ce nu a mâncat din rodul Pomului vieţii?” – dar nu e deloc aşa. Probabil Dumnezeu, sau Noi, l-a făcut să nu pohtească la rodul vieţii, să uite de el – să nu-l vadă, chiar. Şi atunci, de ce nu a făcut acelaşi lucru cu Pomul cunoştinţei etc.?

Dar să mergem chiar mai departe. De ce a făcut Dumnezeu Pământul? Iar o întrebare idioată, veţi spune. Şi chiar aşa e: l-a făcut pentru Om! Pentru Omul-precunoaşterii ar fi fost de ajuns să facă o Grădină, nu? Dar a făcut un Pământ – El ştia că Omul va ajunge să îl locuiască. Ştia că va fi alungat din Grădină – că va muşca din fructul oprit! Desigur, această afirmaţie seamănă prea mult cu (unele) teorii creştine ale predestinării. Mai precis: Dumnezeu îl făcuse pe Om chiar aşa: cu sămânţa muşcării din rod sădită în gena lui! Că vroia sau nu, Omul TREBUIA să muşte din fruct. Teoretic nu e chiar aşa: Dumnezeu l-a creat cu liber arbitru, Omul putea să muşte sau nu; dar însăşi mecanismul, complexitatea creaţiei arată că Omul era destinat unui singur lucru: să calce porunca!

Şi chiar aşa, ce folos ar fi avut Dumnezeu dintr-o fiinţă, din Omul supus, obedient – care nu ar fi muşcat din fructul cunoaşterii? Îşi avea îngerii, doar. El avea nevoie de cu totul altceva: de cineva care, cunoscând binele şi răul, să aleagă binele şi să respingă răul. Chiar numai din această afirmaţie – pe care nu o pot nega nici cei mai credincioşi creştini! – este evident că Omul TREBUIA să ştie binele şi răul, să poată să ia decizii informate. Altfel era de ajuns ca Dumnezeu să stea tot timpul alături să îi dea peste mână: „nu fă asta, că e rău!” Şi Adam să îl întrebe de fiecare dată: „De ce e rău, Doamne?” iar Dumnezeu să îi răspundă „Crede-mă pe cuvânt, nu trebuie să o ştii şi tu.” Pare plauzibil?

Se pare că Omul repetă această dilemă de fiecare dată, cu fiecare viaţă. De la naştere, el începe să înveţe ce e bine şi ce e rău. Putem spune că actul de a ne naşte este un astfel de muşcare din fructul oprit! Cu timpul ajungem într-adevăr în situaţia de a fi în stare să luăm o decizie, folosindu-ne liberul arbitru – o decizie informată. Am ajuns să citim cărţile sfinte (nu numai Biblia), scrierile filosofilor, analizele psihologice şi conceptele morale universale. Învăţăm care e Binele şi care e Răul – putem decide ce alegem.

E foarte posibil ca acesta să fie scopul traiului pe acest tărâm, în această viaţă. S-ar putea ca acestă viaţă să fie numai un test, care ne va permite, în cealaltă viaţă, să ocupăm o anumită poziţie. Dacă Dumnezeu este informaţie – şi o putem bănui ca informaţie pură, desăvârşită – vom ajunge, poate, să ocupăm şi noi un loc în masa ei. Cu cât testul nostru va fi trecut mai bine, cu atât vom ocupa, poate, un loc mai în „centru”, sau mai pe la „periferie”. Cine o poate spune? Până una-alta, putem spune doar atât: Omul nu ar fi Om dacă odată, de mult, nu ar fi muşcat din Pomul cunoştinţei binelui şi răului…

Rămâne o singură mare întrebare – ultima, dacă vreţi: de ce a fost creat Omul? Nu ştiu dacă cineva a răspuns la ea – ceea ce prezint aici este doar propria mea opinie. Rodul, dacă vreţi, a ani de lecturi şi discuţii, nu o dată în contradictoriu. Şi, bineînţeles, nu am nici o dovadă că aşa ar fi. Deci, eu cred că Dumnezeu a creat Omul pentru că era, sau se simţea, neîmplinit. Avea tot ce îi trebuie: Putere nelimitată, Cunoaştere nelimitată, Conştiinţă nelimitată. Putea fi Drept – dar nu cunoştea Dragostea. Ştia că este „neîmplinit”, oricât ar părea de straniu acest lucru. Îi lipsea ceva – şi această afirmaţie poate fi interpretată drept o blasfemie! Eu cred că îi lipseau SENTIMENTELE. Umane, dacă vreţi. Bucuria, durerea, dragostea, ura, uitarea, mila, teama, grija, dorul… A creat Omul, l-a pus să mănânce din „cunoaştere” şi l-a „alungat” pe Pământ. I-a dat soţie, copii, părinţi, un pământ care este binecuvântare şi blestem, viaţă şi moarte… Când trece prin acest „purgatoriu” şi se întoarce la Dumnezeu, acea parte a entităţii va avea nu numai cunoştinţă, ci şi experienţa sentimentelor.

Cum rămâne atunci cu Iisus? Creştinii cred că el este Dumnezeu – deci, Dumnezeu este şi Om. Cine a avut sentimente mai adânci, mai umane, decât Iisus? Ei bine, eu cred că Iisus este mai mult o reflecţie a Planului lui Dumnezeu: El îl „naşte” pe Iisus – şi nu Îl face! – prin fiecare om care trăieşte pe Pământ. Dar nu în Grădina Edenului. Dacă Omul nu era alungat, el nu ar fi servit Planului! De-ar fi trăit milioane de ani, o veşnicie, în Rai, nu ar fi învăţat – în fapt, nu ar fi avut sentimente! Pentru că aşa ne apare Adam în acele zile de început: fără pofte, fără năzuinţe, fără dragoste, fără respect, fără uitare, fără milă, fără teamă, fără ruşine… Mai mult robot decât om. De aceea cred, încă o dată, că era destinul Omului să muşte din fruct – şi slavă Domnului în vecii vecilor că a făcut-o!

 

 

 

NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a interpreta Biblia) La început

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a interpreta Biblia)</span> <span class="entry-subtitle">La început</span>
 
Şi iată că a venit timpul să ne aplecăm asupra Bibliei pentru a o „citi” împreună. Începem, desigur, de la început, cu prima carte – cea a Facerii, a Genezei. Şi chiar de la început: de la Facerea Lumii.
Cum scriam într-un capitol precedent, Facerea  este parte din cele cinci cărţi atribuite lui Moise. Englezii numesc această carte Genesis, de la cuvântul grecesc genesis, însemnând ‚facere’, ‚naştere’. Evreii îi spun Beresith, după primele cuvinte ale primului verset: „La început a fost…” Deci, cartea se numeşte, pur şi simplu, „La început”. Prin asta ea seamănă cărţii care prezintă mitul sumerian al Creaţiei, care se numeşte Enuma Elish – „la început”, în limba sumeriană. Cercetătorii ştiu că nu este singura asemănare între cele două „cărţi”. Cum influenţa babiloniană asupra religiei iudaice nu e mică, iar tradiţia afirmă că Avram s-a născut în oraşul sumerian Ur, nici nu ar fi de mirare…
Dar Facerea (Genesis) este un titlu tot atât de explanatoriu ca şi cel de „La început”: Biblia începe exact cu actul Creaţiei universului. Şi chiar primul verset ne spune: La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul...
În versiunea ebraică, cuvântul folosit pentru Dumnezeu este Elohim, Zei (sg. El). Traducerea engleză foloseşte cuvântul God, la singular. Cum ziceam într-un capitol precedent, pornind de la acest nume al lui Dumnezeu s-a putut dovedi existenţa a cel puţin două surse care stau la baza cărţii „lui Moise”. Cel de-al doilea nume apare în cap. 2 al cărţii, care, începând cu versetul 4, prezintă o a doua versiune a Creaţiei, mult scurtată şi, în parte, diferită celei din cap. 1, şi unde numele lui Dumnezeu apare drept YHWH, Domnul Dumnezeu (în engleză: Lord). Asta pentru că evreii nu citeau cuvântul YHWH, considerat sfânt (şi secret), ci Adonai = Domnul.
Dar să revenim la Creaţie. Fiecare religie majoră are un mit al Creaţiei: este normal ca omul, indiferent de ce naţie ar fi el, să se întrebe de unde vine, cine a creat totul în jurul lui – inclusiv pe el însuşi. Această întrebare este un semn al inteligenţei: omul este singurul animal care îşi pune această întrebare. Şi prin aceasta se deosebeşte de restul animalelor. Întrebarea se pune şi astăzi, dovadă că nu s-a aflat răspuns la ea.
Evreii, aşadar, spun că Dumnezeu a creat „cerul şi pământul”. Nu zice cum a făcut-o – dar putem bănui că a făcut-o prin Cuvânt, aşa cum a creat şi celelalte lucruri: „Apoi Dumnezeu a zis: să fie…”. Primele lucruri create, cerul şi pământul, nu sunt descrise prea amănunţit. Despre pământ se spune că era „pustiu şi gol” (în versiunea engleză apare „fără formă şi vid”), bănuim că avea „apă” („Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor”) – dar despre Cer nu ni se spune nimic.
Al doilea act al creaţiei a fost apariţia Luminii. Şi cum Dumnezeu a văzut „că lumina e bună”, s-a hotărât să o despartă de Întuneric. Nu ni se spune cum arăta această masă omogenă de lumină-întuneric, nici cum s-au putut despărţi cele doua elemente. Dar, despărţindu-le, Dumnezeu a făcut posibilă existenţa zilei şi a nopţii, a serii şi a dimineţii. Şi a putut să se odihnească, aparent…
Al treilea lucru creat ar fi… văzduhul. În Biblie i se spune „întindere” – şi Dumnezeu o aşează între apele despărţite: cele de sus şi cele de jos. Dumnezeu pune şi nume întinderii: Cer. Am putea să ne mirăm: cum adică? Parcă cerul fusese creat „la început”. Deci, acest „văzduh” este de fapt „firmamentul” – şi nu neaparat aerul ce stă între pământ şi „cer”. Evreii nu sunt singurii oamenii care şi-au imaginat „firmamentul” drept o cupola de cristal, sticlă etc. solidă, pe care stelele, norii etc. sunt, eventual, „pictate”… Noi ştim că existenţa apelor „deasupra firmamentului” este un non-sens: ar putea exista doar ca un bloc de gheaţă. Temperatura dincolo de „firmament” este aproape de zero absolut… Şi acum ştim, de la sondele spaţiale (dacă nu de la cosmonauţi) că cineva ajuns acolo nu îşi va sparge capul dând, chiar şi din greşeală, de vreun „firmament” solid.
Dar să mergem mai departe. În ziua următoare, a treia deci, Dumnezeu a separat apele de pământ, făcând să apară Mările şi uscatul. Din nou, realitatea ne spune că fenomenul ar fi trebuit să decurgă puţin invers: uscatul trebuia să se ridice din masa de ape. Care va să zică, avem un Ocean planetar din care, ici şi colo, pământul se ridică deasupra luciului de apă. Apa se poate „aduna” cel mult în lacurile interioare – şi mulţi consideră Marea Caspică (şi Marea Moartă) pur şi simplu nişte lacuri ceva mai mari. Oricum, Dumnezeu a văzut că a mai făcut un lucru bun şi s-a dus la culcare – dar nu înainte de a „împodobi” pământul cu verdeaţă. Probabil era cam „uscat”. Deci, a creat iarba şi pomii de rod, „fiecare după sămânţa ei”.
Eh, şi în ziua a patra Dumnezeu a creat – nici nu s-ar putea bănui din această enumerare a lucrurilor create în primele trei zile – „luminătorii”. Mai precis, cel de zi (Soarele), cel de noapte (Luna) şi cei mici: stelele. De ce a făcut-o? Păi, să „marcheze” timpul, să ne arate când e zi şi când e noapte, să putem măsura zilele, lunile şi anii, care va să zică să ştim când să mergem să ne culcăm şi când să ne trezim, să ştim când să lăsăm munca şi când să ne luăm vacanţa, când să semănăm şi când să recoltăm… Şi a văzut Dumnezeu, plecând să se culce, că ceea ce a făcut e GROZAV.
Cred şi eu. Pentru că, aşa cum încerca să mă convingă un credincios, la întrebarea mea extrem de atee şi eretică, „de unde, frate, lumină şi întuneric, zi şi noapte – dacă nu exista soare?”, singurul răspuns care are sens este: lumina izvora din trupul lui Dumnezeu. Recunosc, păcatele mele sunt multe – aşa că nu m-am putut opri să nu comentez: Da’ ce, Dumnezeu era veioză? Se aprindea dimineaţa şi se stingea seara? (ca să vedeţi până unde merge hula, când nu ai destulă credinţă!) Dacă uita Dumnezeu să creeze Soarele, să ştim şi noi când se face dimineaţă, nu am mai fi ştiut că e ziuă?
OK, să încercăm să fim puţin mai serioşi. Nu, nu neg puterea lui Dumnezeu de a crea lumină fără Soare. Dacă e Atotputernic, atunci este un nimic să lumineze pământul cu trupul lui. Doar că nu are sens. El e Stăpânul Naturii, el a creat Universul şi legile universului – de ce le-ar fi creat dacă nu le respectă? Nu că nu ar avea posibilitatea, sau dreptul de a le încălca (nu vorbesc din punct de vedere democratic) – ci pur şi simplu că ar fi putut da o altă lege „naturală” în care totul să fie „normal”. Noi, bieţi muritori, tot nu am fi ştiut – am fi ştiut doar ce ajungeam, după zeci şi sute de milenii de observaţie, să aflăm. Dacă e normal să fie Soarele înaintea luminii, atunci Dumnezeu ar fi creat la început „cerul” cu tot ce este în el: deci, Universul. Cu toate galaxiile, cu găurile negre, cu „stringurile”, cu atomii şi undele şi elementele sub-atomice… Şi, alături de acestea, şi bietul nostru Soare, unul din milioanele de alţi sori, nici măcar cel mai mare şi mai luminos – dar cel mai important pentru noi, pentru că el este cel ce asigură existenţa vieţii pe Pământ!
Şi după aceea ar fi creat şi sistemul solar – în care Pământul este un element. Mulţi dintre acei „luminători” mici sunt nu sori ci, pur şi simplu, alte planete învecinate. Iar „luminătorul cel mare” al nopţii, cea care „stăpâneşte noaptea”, este satelitul natural al Pământului. Noi o ştim – şi înaintea noastră a ştiut-o Dumnezeu. Dar evreii care au scris Biblia nu au ştiut-o. Aşa că e normal ca fizicienii-filosofii de azi să privească la mitul creaţiei ca la un mit, nici măcar ca la o legendă – pentru că nu are pic de sâmbure de adevăr în el! Desigur, prin asta nu susţin deloc ideea că teoria „ştiinţifică” ar fi mai adevărată, că „ateii” au mai multă dreptate. Sunt prea multe necunoscute şi lucruri nu numai neexplicate, ci de-a dreptul greşite în această teorie a Big Bang-ului şi a expansiunii universale ca să fie adevărată. În spatele tuturor se poate bănui un Creator – şi el poate fi numit şi Dumnezeu.
„Teoria creaţionistă” biblică este un mit, o explicaţie scrisă la nivelul de cunoaştere a unui popor nomad antic, care a încercat să găsească nişte explicaţii unor fenomene cosmice care îl nedumereau. Încercarea de a face din Creaţie ceva mai mult decât acest lucru, duce la prea multe întrebări – la care se poate răspunde doar prin fraza valabilă evului mediu: crede şi nu cerceta. Suntem oameni şi cercetăm – ne întrebăm. Aşa cum au făcut şi creatorii mitului biblic acum mai bine de 3000 de ani. A pune la îndoială părţi din Biblie nu implică neapărat respingerea ideii de Divinitate.

 

NICK SAVA-RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de interpretare a Bibliei) Despre Surse

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA-RECITIND VECHIUL TESTAMENT(O încercare sinceră de interpretare a Bibliei)</span> <span class="entry-subtitle">Despre Surse</span>

 

 

Cum ziceam rândul trecut, Vechiul Testament se împarte în mai multe secţiuni. Prima reprezintă Torah, Legea, cunoscută şi sub numele de Pentateuh. Urmează Profeţii (Mari – şase, şi Mici – 12), şi Scrierile.
Tradiţiile spun că Torah a fost scrisă de Moise. Asta îi face pe tradiţionalişti (în special cei creştini) să afirme că „timp de mai bine de 1400 de ani, de la Moise până la sf. Ioan Presbiterul” să se fi scris o „istorie” a prezenţei lui Dumnezeu alături de „poporul ales”. Asta pentru că primele cinci cărţi ale Bibliei ar fi fost scrise de către Moise pe la 1400 (vom vedea că această dată este cel puţin controversată…). Chiar şi faptul că ultima din aceste cărţi descrie moartea lui Moise nu i-a făcut să pună sub semnul întrebării această credinţă. Şi, cum ziceam, ca timp de sute de ani să fi respins afirmaţii contrare, ba chiar să-i excomunice pe cei ce le făceau.
Critica formei a dovedit însă, fără posibilitate de tăgadă, că Torah este opera mai multor autori. Dacă ceea ce i-a făcut pe primii cercetători să se îndoiască de paternitatea lui Moise (nu numai povestea morţii lui – explicată prin „adaosul” făcut de Joshua, tot sub dictarea Sfântului Duh –, ci şi auto-caracterizarea făcută de „Moise” cum că Moise a fost cel mai modest om ce a trăit vreodată…), cu timpul şi prin analize asidue, făcute de lingvişti, istorici, arheologi, antropologi, etc. s-a ajuns la teoria pe care o voi prezenta în continuare.
Torah a fost scrisă de-a lungul a câteva sute de ani, de diferite grupuri de autori, pe baza tradiţiilor intrate în folclorul ebraic – dar şi a analelor scrise la curţile regatelor evreieşti. Unii cercetători afirmă că cel mai vechi fragment din Biblie (nu doar din Torah) este „cântecul lui Miriam”, cântat în urma victoriei refugiaţilor evrei asupra unei oaste egiptene la trecerea Mării „Roşii”. Despre asta vom vorbi cu altă ocazie. Dar acest fragment şi-a găsit locul în Cartea Exodului (Ieşirii) prin preluare şi editare a miturilor şi povestirilor care circulau liber în folclorul evreiesc. Autorul acestui fragment este, deci, anonim.
Anonimi sunt şi alţi „autori”, dar din analiza textelor se pot cunoaşte mai multe lucruri despre ei. Pentru că, în general, numele „autorilor” nu se pot cunoaşte, iar mulţi biblişti afirmă că ei, „autorii”, au fost colectivi, se vorbeşte în general despre „surse”. Relativ repede s-a observat că în textul Torei sunt cel puţin două Surse. Mai ales în prima carte, Facerea, acest lucru este evident. Multe povestiri apar în dublu format, uneori chiar contradictoriu, şi în fiecare din aceste versiuni ale aceleiaşi povestiri, numele lui Dumnezeu este diferit.
Una din surse, deoarece foloseşte cuvântul Elohim (Dumnezei) ori de câte ori vorbeşte despre Dumnezeu, a primit denumirea de „E” (de la Elohim). Analizele arată că „sursa” a fost editată în regatul de nord, în Israel. Rolul triburilor nordice, Ephraim şi Manasse, este prioritar (ca şi al strămoşului lor Iosif), iar cel al tribului majoritar sudic, Judah, este unul minor. Rolul lui Moise este unul prioritar, ca şi al Leviţilor, în general, în timp ce cel al „Aroniţilor”, cei care aveau rol predominant în Templul din Ierusalim, este mult diminuat. Dumnezeul Elohim este mult personalizat (uită, se bucură, se mânie, iartă…) şi are relaţii personale cu diferiţi oameni. Patriarhii intră nu o dată cu el în contact, deseori prin aducerea de jertfe pe înălţimi. Dumnezeu este în mijlocul Poporului Lui, prin intermediul Chivotului. Şi animalele vorbesc – singurele două povestiri unde acest lucru se întâmplă, cea a şarpelui în Eden şi a măgarului lui Balaam, aparţin acestei surse. Întrucât regatul nordic Israel a fost ocupat şi distrus în 722î.Hr., sursa E a fost datată în preajma acestui eveniment, probabil pe la 750î.Hr. Este foarte probabil ca autorii-redactori să fi fost preoţi leviţi de la Shiloh sau Anatot, pe timpul „renaşterii” din timpul lui Ieroboam II.
A doua sursă a căpătat numele de „J”, pornind de la faptul că numele lui Dumnezeu apare sub forma tetragramei YHVH. De foarte mult timp (dar mult după ce sursa a fost scrisă) tetragrama nu a mai fost citită, considerându-se de rău augur pronunţarea numelui lui Dumnezeu (singurul care o putea face era Marele Preot, în Sfânta Sfintelor, o dată pe an de Yom Kippur). YHVH se citea, de fiecare dată, Adonai (Domnul, în limba ebraică). Aşa se face că în variantele moderne numele lui Dumnezeu se citeşte Domnul (Lord) sau, în cazul Bibliei româneşti, Domnul Dumnezeu (în sine un pleonasm, deoarece Dumnezeu înseamnă Domnul Zeu). E drept, unii pronunţă tetragrama Jehova (vezi „Martorii lui Iehova”), însă această citire este greşită. Toţi bibliştii/lingviştii consideră citirea corectă a fi „Jahveh”. Oricum, întrucât în limba germană Y se citeşte ca şi J, sursei i s-a dat numele de „J”.
Această parte a Torei a apărut, probabil ca reacţie la „scriptura” israeliană, nordică. Deci, a apărut între 750-722î.Hr., în regatul sudic, Judah (Iudea). Autorii posibili sunt preoţii din jurul Templului, dar sunt şi cercetători care afirmă că ar fi posibil ca autorul să fi fost o oarecare doamnă de la curtea regală. Oricum, în această sursă rolul tribului Judah este prioritar – nu numai pentru că era cel mai numeros în regat, ci şi pentru că familia regală provenea din tribul respectiv. Deci, rolul minor avut de Caleb în timpul Exodului şi a Cuceririi a fost făcut să fie aproape egal celui jucat de Joshua, din tribul Ephraim. Rolul leviţilor este mult diminuat, în schimb rolul Aroniţilor devine unul prioritar. Pentru asta, în sursă sunt aduse povestiri în care figura lui Moise este nu o dată negativă. Nimeni nu poate intra în contact cu Domnul decât prin intermediul preoţilor – în special al Marelui Preot aronit – şi al Templului. Dumnezeu capătă o postură universală, hieratică, pierzându-şi orice caracter antropomorfic, iar rolul Cerului devine prioritar.
Odată cu distrugerea regatului Israel, preotii yahvişti din nord se refugiază în sud, ducând cu ei „scriptura” nordică („sursa E”). Această scriptură nu poate fi elimintă de iahviştii sudici, conţinând multe povestiri intrate deja în folclorul ebraic. Este probabil ca odată cu preoţii să se fi refugiat şi mari mase de oameni, care credeau puternic în aceste versiuni. De aceea, în anii următori cele două surse sunt contopite în ceea ce bibliştii numesc „sursa E + J”. Acest lucru s-a întâmplat, probabil, înainte de anul 700î.Hr.
Totuşi, odată cu creşterea rolului iahviştilor din jurul Templului şi a Templului în sine pe timpul regelui Ezechiah (în jurul anului 700î.Hr.), între iahviştii nordici, din „şcoala Shiloh”, şi aroniţii din Templu apare o tensiune. Cei nordici ar fi vrut şi ei să se bucure de puterea dată de cultul de la Templu, mai ales că aducerea de jertfe „pe înălţimi” era citicată de templu şi, eventual, de unii regi. Cei nordici nu numai că apăreau drept „eretici” prin faptul că slujiseră la Templul de pe muntele Garizim şi la „viţeii de aur” din Betel şi Dan ridicaţi de Ieroboam I în urma secesiunii din Regatul davidic, dar ei erau urmaşi ai preotului Abiatar, care făcuse greşeala de a nu recunoaşte în Solomon urmaşul lui David – aşa cum o făcuse Zadok, fiind astfel alungat de la curtea din Ierusalim. Acum, preoţii aroniţi urmaşi ai lui Zadok nu vroiau să împartă puterea cu ei.
De aceea, probabil în jurul anului 680î.Hr. ei fac o redactare a scripturii „E + J”, întărind trăsăturile ce apar în sursa J. Acestei redactări i s-a spus „sursa P”, de la „Preoţi” (Priests). Figura lui Moise este îngroşată (negativ), rolul preoţimi şi a Templului întărit, Dumnezeu este încă mai mult îndepărtat de oameni. Nimeni nu mai are dreptul de a aduce jertfe – deci, nimeni nu aduce jertfă. Nici măcar Abraham nu încearcă să îşi jertfească fiul. Rolul lui Aaron în declanşarea Ieşirii creşte (el este purtătorul de cuvânt al lui Moise, prin el Dzeu face miunile, el ţine mâinile lui Moise ridicate până la victorie, etc). Totodată, sursei P i se datorează cea mai plictisitoare parte a Torei: sutele de reguli rituale, inclusiv cele legate de construirea Cortului şi a Chivotului, întinse de-a lungul a trei cărţi (Exodul, Leviticul şi Numeri).
Din cauza editării povestirilor din sursa J, ca şi a faptului că preoţii folosesc şi ei numele Domnului YHVH, ceea ce primii cercetători credeau a fi sursa J în Facerea este în realitate P. Sursa J se întâlneşte mai ales acolo unde se povesteşte despre revolta împotriva lui Moise şi rolul jucat de nepotul lui Aaron, Phineas, în pedepsirea răzvrătiţilor.
În Torah se întâlneşte şi o a patra sursă, numită „D”. Aceasta aparţine în mod exclusiv ultimei cărţi, Deuteronomul (A doua Lege). Cartea este mult mai recentă, fiind scrisă, probabil, pe la 620-590î.Hr. Analiştii au descoperit de fapt două editări în cadrul scripturii, D1 şi D2, prima scrisă pe timpul regelui Josea, a doua imediat după distrugerea Templului şi a Ierusalimului. Prin stil, nu puţini atribuie această carte lui Ieremia – sau, poate, scribului acestuia, Baruch. Deuteronomul nu este singura carte scrisă de acest autor: lui îi aparţin şi cărţile „istorice” Joshua, Judecătorii, Samuel şi Regii. Iar stilul scrierilor, vocabularul, imaginile se apropie până la confuzie cu scrierile lui Ieremia (atât din Profeţii cât şi din Plângeri). Este evident că prima parte a scrierilor datează de pe timpul regelui Josea. În cartea Regilor este descris momentul în care preoţii „descoperă” în Templu „cartea Legii”. În urma acestui eveniment, regele devine un înfocat susţinător a iahvismului, distrugând altarele „pe înălţimi” şi crescând rolul Templului şi al preoţimii. Mulţi vedeau în Josea un demn urmaş al lui David, poate chiar Unsul (Mesia), cel ce avea să aducă puterea Iudeii în întreaga lume. Profitând de momentul de linişte din zonă (căderea imperiului asirian sub ocupaţia babiloniană şi perioda îndelungată de slăbiciune a regatului egiptean), Josea şi-a întărit poziţia – lucru ce este reflectat în Regii. Din păcate, nu mult după aceea, regele moare stupid într-o bătălie lipsită de importanţă şi, în mai puţin de un deceniu jumătate, regatul Iudeii dispare, ocupat de caldeeniii conduşi de Nabucadnezar. Aceste evenimente îl fac pe Ieremia – dacă într-adevăr el este autorul acestor scrieri -, să deplângă soarta poporului ales şi să editeze Deuteronomul pentru a reflecta realitatea tristă a acelui început de secol.
Povestea Torei nu ar putea fi încheiată dacă nu am aminti rolul deosebit de important jucat de Redactor. Acesta, preluînd toate sursele avute la îndemână, combinându-le, intercalând şi alte povestiri şi tradiţii, a creat ceea ce numim astăzi Torah. Părţile exterioare însăilate de el în scripturi sunt reprezentate mai ales de documente existente, probabil, în arhiva regală: genealogiile, lista proprietăţilor primite de fiecare trib, Itinerariul străbătut de poporul ales în urma Ieşirii din Egipt şi, mai ales, Testamentele lui Iacob şi Moise. Mai ales ultimul. Intercalându-l cu poruncile şi blestemele Legilor din Deuteronomul, a reuşit să facă din acesta, lucrare complet separată şi profund originală, să se integreze organic celorlalte patru cărţi. Mai mult, prin el face trecerea spre cartea lui Joshua atât de bine încât nu puţini vorbesc astăzi de  Sextateuh (Cele şase cărţi), continuare organică a Torei.
Cine a fost acest Redactor de geniu? Răspunsul pare a fi evident: Ezra. Tradiţia ebraică (rabinică) îi acordă un rol aproape tot atât de important ca şi cel al lui Moise. Rolul lui Ezra la întoarcerea lui din Exil în reconstruirea Templului şi a Ierusalimului este tot atât de important ca şi cel jucat de Neemia, dar în aducerea iahvismului în poziţia de religie unică, atotputernică, a evreilor, nu are egal decât în rolul lui Moise de a crea credinţa respectivă. Cartea lui Ezra vorbeşte de altfel clar despre faptul că el a fost primul care a „citit Torah” în faţa poporului, statornicind acest obicei şi dând evreilor o religie şi o lege care le va menţine entitatea naţional-religioasă mai bine de 2400 de ani.

 

NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a înţelege Biblia) Cartea

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA – RECITIND VECHIUL TESTAMENT (O încercare sinceră de a înţelege Biblia)</span> <span class="entry-subtitle">Cartea</span>
 
Încep prin a vă vorbi despre Carte. Este un subiect, sper eu, interesant, care va fi povestit în mai multe capitole. Să zicem, deci, că Biblia chiar asta înseamnă: Cartea. Numele îi vine din greacă (byblos), cuvânt care, la rândul lui, aminteşte de un oraş cananit: Byblos. Oraşul e vechi, este unul din cele mai importante oraşe de pe coasta regiunii numite mai târziu „Fenicia”, alături de Sidon şi Tyr. Importanţa oraşului venea mai ales de la desele păduri ale Libanului, în care cedrul ocupa un loc de cinste. Din portul Byblos, acest lemn ajungea mai peste tot în lumea antică – mai ales în Egipt. Astfel se face că Byblos şi-a făcut loc în miturile egiptene din cele mai vechi timpuri: trupul lui Osiris, tăiat în bucăţi de către Seth, fratele lui rău, au fost adunate de Isis şi ascunse într-un sarcofag în oraşul Byblos, în ramurile unui copac, până când a putut fi înviat…
De ce oare grecii au numit „cartea” byblos? E greu de spus. Se ştie că ei au primit de la fenicieni scrierea alfabetică, cea care stă la baza atâtor scrieri moderne (arabă, evreiască – dar şi greacă şi, prin ea, slavonă, latină, gotică…). Pe acele timpuri scrierea se făcea mai ales pe plăcuţe de lut – ca sumerienii şi, în urma lor, akadienii, amoriţii, asirienii, caldeenii, evreii, perşii – fie pe piatră, ca egiptenii. Scrierea Mesopotamienilor se numea „cuneiformă”, datorită aspectului pe care îl avea: scrierea se făcea prin apăsarea unor beţişoare cu profil triunghiular în tăbliţa de lut moale. Prin uscarea – şi chiar arderea – tăbliţei de lut, acesta nu avea moarte. Astfel se face că avem norocul să citim şi astăzi, la aproape cinci mii de ani de la primele documente scrise, mituri, legende, cânturi scrise de sumerieni şi akadieni…
Tăbliţele, deci, reprezentau „foile” cărţii. „Cartea”, cel mai adesea, era un coş de nuiele, mai rar un mare chiup de lut. Ca să îţi duci „cartea” cu tine, aveai nevoie de cel puţin doi sclavi vânjoşi… Şi asta când ea nu era scrisă pe pereţii unui templu. Se pare că, datorită nevoii de a transporta documentul, cineva a inventat un nou material de scris: papirusul. E de crezut ca el să fi fost inventat în Egipt, doar acolo se găsea din belşug această plantă, înrudită cu stuful. Şi, într-adevăr, cele mai multe papirusuri s-au descoperit în Egipt. Numai că tradiţia, se pare, atribuie canaaniţilor din Byblos inventarea sulului de papirus. Pentru canaaniţi, dar şi pentru urmaşii lor, fenicienii, sulurile de papirus, uşor de transportat, erau un material de preferat. Mult mai târziu, în perioada elenistică, locuitorii oraşului Pergamon, tăiaţi de la accesul la piaţa de papirus datorită războaielor aproape continue dintre ptoleimeii din Egipt şi seleucizii din Siria-Asia Mică, au inventat… pergamentul, folosind pieile subţiate de miel, ied şi viţel. Pegamentul avea să rămână materialul de scris european sute de ani, până la pătrunderea hârtiei, invenţie chineză.
Deci, Byblos, Biblia, este o culegere de cărţi. Ele au fost, iniţial, doar cinci, numite de către evrei T(h)orah, sau Legea, şi reprezenta Cartea lor sfântă. Aceste cinci cărţi formează cea mai veche parte a Bibliei, Pentateuh – Cinci Cărţi – şi reprezintă ‚cartea sfântă’ a evreilor. Prin Biblie ei înţeleg, cel mai adesea, Torah. Acestor cărţi li s-au adăugat, în timp, alte câteva (creştinii socotesc 40 de cărţi cu totul, evreii mai puţine – grupate diferit), formând ceea ce noi numim astăzi Vechiul Testament. În această formulare „testament” are înţelesul de „legământ” (între Dumnezeu şi poporul ales); cum creştinii se consideră a fi noul „popor ales”, ei au un Nou Testament, adus de Iisus Christos.
Să nu credeţi că Vechiul Testament, sau chiar Biblia, a fost ceea ce numim noi astăzi Biblia canonică. Asta pentru că, pur şi simplu, mult timp nu a existat un ‚canon’. Prima dată când s-a pus întrebarea „ce anume includem printre cărţile sfinte?” a fost când evreii au tradus Cărţile lor (sau, cum le numesc creştinii, „scripturile”) în greceşte: Septuaginta. Legenda spune că Ptolemeus Philadelphul a pus, din cauza mulţimii de evrei trăind pe cuprinsul Egiptului (peste 10%; în Alexandria, peste 30% din populaţie!) nu mai ştiau citi scrierea ebraică. Aşa se face că cei 70 de traducători de la vestita Bibliotecă din Alexandria (de unde şi numele „septuaginta” – a celor 70; deşi alte tradiţii vorbesc de 72) au tradus Torah şi, ulterior, alte cărţi. Tradiţia vorbeşte despre scrierea Septuagintei „dintr-o suflare” – adică, cei 70 au făcut fiecare o traducere a scripturilor şi, ulterior, comparate, s-a văzut că ele erau identice; dar realitatea este că la traducere s-a lucrat mai bine de 200 de ani. Pe lângă cele cinci cărţi ale Torei, au fost în timp incluse cărţi ale profeţilor „mari” şi „mici”, scrieri (ca de exemplu, Estera, Iov, Pildele, Psalmii…) Procesul a continuat probabil până pe timpul lui Iisus, ultimele cărţi introduse fiind cele scrise nu cu mult timp înainte, ca Estera, Ecleziastul, Daniel, Macabeii – unele cărţi intrând în canon, altele regăsindu-le în Apocrife. De exemplu, Cartea lui Enoch, scrisă în sec I î.Cr., amintită de Jesse în epistola lui, a rămas printre apocrife…
Canonul Noului Testament a apărut mult mai curând. Sub presiunea ereziei lui Marcion, care el însuşi îşi făcuse un canon propriu (accepta doar scrierile din Noul Testament, şi din ele doar Evanghelia după Luca, Faptele şi scrisorile lui Pavel, respingând orice scriere iudaică, pe la mijlocul sec. II AD Irineu vorbea despre doar patru evanghelii. Canonul aşa cum îl avem s-a impus abia în sec. IV, după victoria creştinismului catolic-ortodox, când cărţile necanonice, în marea lor majoritate, au fost declarate ‚eretice’ şi distruse. Dar unele dintre cărţile „apocrife” sunt recunoscute chiar şi astăzi de diferite denominaţii creştine. Evreii au impus un canon chiar mai târziu, deşi încercări au fost de prin sec. VI d.Hr., la Babilon. Forma pe care o are în prezent Vechiul Testament evreiesc datează de prin sec. XI.
Ce s-a luat în considerare în declararea unei cărţi ‚canonice’? În general, să fi fost scrisă sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu. De aceea, în cărţile „mai noi”, ale prorocilor, nu ei vorbesc, ci „Domnul”. Sau, să prezinte întâmplări în care Puterea se manifestă direct, influenţând viaţa poporului ales. Există şi excepţii: Estera, în care nu apare nici măcar o dată cuvântul „Dumnezeu”. Mai ales, să fi fost scrisă în vechime. Din anumite considerente, evreii cred că, odată cu darea Legii şi reconstruirea Templului după Exil, Dumnezeu nu s-a mai manifestat în mijlocul poporului ales. Deci, ultima scriptură acceptată ar fi cea a lui Ezra. Acesta este motivul că cele patru cărţi ale Macabeilor nu sunt recunoscute de ei (deşi unii creştini recunosc parte din ele). Există şi excepţii: Ecleziastul (scrisă de Iisus ben Sira în sec. II îCh.), şi Daniel, scrisă pe la 160 îCh.
Criteriile folosite de creştini sunt diferite – despre ele vom vorbi, poate, cu altă ocazie.

 

%d bloggers like this: