Nick Sava – Ştirile Din vol. Ucenicia unui jurnalist

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Ştirile</span> <span class="entry-subtitle">Din vol. Ucenicia unui jurnalist</span>

 

Nick Sava – Natură statică

Azi Şefu’ m-a pus să stau pe lângă Gruzinu’. Nu e gruzin, dar e bărbat înalt, vânjos, negricios, cu mustaţă stufoasă, „a la Ilarion Visarionovici” – posibil ca femeile din redacţie să-i fi dat această poreclă. El e redactorul de la Actualităţi.

– Băieţică, îmi zice el – deşi probabil suntem de-o vârstă. Totuşi, viaţa palpitantă pe care a dus-o ca jurnalist în România post-decembristă poate conta ca dublă, în ani. Sunt, deci, Băieţică. Ascultă la mine. Ştirile sunt aceleaşi. Le luăm de la agenţiile de ştiri. Şi noi, şi concurenţa. Importante sunt două lucruri: unu- cine iese primul cu ştirea respectivă – şi doi- cine o face mai interesantă. Cu momentul ieşirii, e mai greu. Dacă ştirea apare când ediţia e închisă, e grav! Trebuie să mutăm articolele să îi facem loc – fără a pierde totuşi camionul spre tipografie. Că atunci e groasă! Cei de la paginare sunt duşmanii noştri de moarte, mai ceva ca Al-Queida. Ne-ar da foc. Ar da foc mai ales Mediafax-ului!

– Şi cum?…

– Păi, dacă beam eu banii daţi lor, aveam ciroză de mult!

Nu am înţeles dacă a spus-o cu duşmănie, regret, nici dacă are deja ciroză…

– Aşa, continuă el. Acum, partea a doua depinde de noi. Cum faci o ştire de doi bani să devină interesantă? Ei? Ei?

Am dat neputincios din umeri. Probabil, dacă urmam şcoala de jurnalistică, venea acolo vreun profesor, ceva, să mă înveţe aceste tertipuri, dar aşa… Eu nu am decât o „pilă”, cât o fi şi aia la putere.

– Hai să luăm o ştire la întâmplare. Nimic nu te învaţă mai mult decât un caz concret. Uite aici: „Satelitul american care se va prăbuşi pe pământ s-ar putea dezintegra în atmosferă” Ce zici de asta?

Am dat din nou din umeri. Cui îi pasă? Sper să nu îmi cadă în cap…

– Aşa e, Băieţică. O ştire anostă – dar cu potenţial. Dacă nu am loc, am prea multe crime, certuri între Palate, cazuri de corupţie, violuri, incendii, chestii de-astea normale, nici nu o citesc. Acum o citesc să te învăţ meserie.

Deci, are potenţial. Colegii mei ar putea scrie, să zicem, liniştitor. „Satelitul prezintă riscuri minime, e mai mult ca sigur că va arde la intrarea în atmosferă” – poate să scrie unul. „Pentagonul va trimite rachete să îl distrugă imediat ce se constată o ameninţare din partea lui” – va zice un altul, pro-american. Ştii, asta arată că nici pasărea nu intră în spaţiul american, Pentagonul pac! Să o ştie şi chinezii!

Un altul vine cu calcule. „Posibilitatea ca resturile satelitului să cadă într-o zonă locuită sunt extrem de slabe. Pământul e acoperit în proporţie de 75% cu apele oceanelor, alţi 18% sunt acoperiţi cu păduri, sunt şi munţi circa 21%, gheţarii polari sunt aproape 30%, chiar în topire, mai sunt şi deşerturi, chiar câmpii locuite doar de popândăi.. Restul…”

– Restul?

– Băieţică, nici un cititor nu se apucă să facă socoteli pe marginea ziarului! Asta învaţ-o de la mine. Aşa. Un altul poate să scrie despre intervenţia avioanelor de luptă americane – ăsta e tot pro-american. Dar unul anti, va scrie „Cum e posibil ca americanii să dea cu sateliţii în bieţii oameni? Măcar dacă aveau grijă ca resturile să cadă într-o tabără de talibani.” Un alt anti va scrie: „Probleme grave în apărarea USA. Au început să le cadă sateliţii spioni!” Unul căruia îi plac teoriile conspirative – şi cui nu-i plac?! – va scrie: „Oare a cui mână a provocat prăbuşirea unui satelit spion american? Să aibă legătură cu Insula Şerpilor?” Ştii, asta ca să sune şi puţin naţionalist… Ba chiar un naţionalist va putea scrie: „Episcopul Tokes a protestat la Bruxelles împotriva discriminărilor româneşti în Ardeal. Autorităţile române, aliate cu NATO pe axa Bucureşti-Washington, dau acum cu sateliţi americani în capul secuilor!” Aceasta ar putea-o spune şi un jurnalist moldovean în slujba lui Voronin… Ai înţeles până aici?

– Am înţeles, dle Gruz.. Popescu. Ce era să-i spun?

– Bun. Întrebări?

– Ce scriem noi?

– Aha! se lumină el la faţă. Uite o întrebare bună. Foarte bună întrebare! Da, Băieţică, ăsta e tot şpilul în meseria noastră! Ce scriem noi? Cu ce facem noi ziarul nostru diferit de al altora? Tu ce ai scrie? Privirea mea de vacă în gestaţie l-a convins să continue. Nu, noi avem o statură morală! O atitudine politică! Cititorii aşteaptă de la noi altceva. Noi – respectiv eu -, aş scrie una sau alta, în funcţie de climatul politic al zilei. „Oare Băsescu a ştiut de posibilitatea ca resturile unui satelit  urmau să cadă în capul populaţiei României? A înaintat proteste „prietenilor” lui americani pentru pericolul în care pune, nejustificat, poporul român? A luat măsuri de adăpostire a populaţiei? Acum se vede politica dezastruoasă a celui care se auto-intitulează „preşedintele tuturor românilor”: nu a construit măcar un buncăr adăpost! Ruşine!”

– Ştii, e totuşi Preşedintele românilor…

– Deocamdată. Şi nu pe vecie, cu ajutorul lui Dumnezeu! Cel mult încă un mandat. Dar tu cu cine ţii?

– Nu cu…

Aşa. Asta ar fi una.

– A doua ar fi să dăm vina pe Prim Ministru – sar eu ca baba la război.

– Băieţică, repet: tu cu cine ţii? Nu, nici vorbă. Am putea da vina pe Macoveanca, ea e tot de-a preşedintelui. Sau pe Nuţi.

– Aha, m-am luminat eu. Că a ieşit din baie în prosop şi a destabilizat pilotul satelitului…

– Sateliţii nu au piloţi! E drept, cititorii noştri nu ştiu. Da, ideea nu e chiar atât de rea… Putem în schimb scrie „Casa regală şi-a manifestat îngrijorarea faţă de această tragică posibilitate. Purtătorul ei de cuvânt sugerează că nu este vorba decât despre o continuare a terorismului bolşevic, cel care l- a silit pe Majestatea Sa să abdice acum 60 de ani.”

– Hm, nu ştiam că sunteţi monarhist.

– Nu sunt. Dar Monarhia este sperietoarea Preşedinţiei – te-ai prins?

Hăhăhă…

– Să dăm vina pe comunişti? înteb eu prosteşte. Adică…pe pesedei?

– Bă, ai grijă! Ia să vedem ce ai învăţat!

– Domnu Gruz… Popescu. Dar ce se întâmplă dacă totuşi primim o ştire bună după ce s-a încheiat ediţia?

– Atunci ne folosim imaginaţia. Sau strângem din dinţi. De unde nu e, nici Dumnezeu, nici Şefu’, ba nici măcar Patronul nu cer… Hai, fugi şi fă planul ediţiei viitoare!

La biroul meu, mi-am scos titlurile de la agenţiile de ştiri. Mda, crime, asasinate, revoluţii nu se întâmplă doar la noi. Ba chiar un caz de corupţie internaţională şi un tun care îi face pe băieţii noştri deştepţi să se înverzească mai ceva ca iarba din Pipera… E drept, acel tunar a fost prins, nu ca ai noştri, verzi (acum) ca brazii.

Păcatul cu aceste ştiri e că ele apar la o oră când nu contează. Toţi adversarii noştri le au în faţă. Cititorii aleg ziarul după fineţea hârtiei, să le fie cu folos în fundul curţii… Cum să facem un impact? M-am apucat să scriu.

Bineînţeles, Gruzinu’ plecase deja pe teren. Nici Alinuţa de la Cultural nu mai era – probabil, tot pe teren. Ei îi plac gruzinii… Am dus planul la Şefu’, mi-a făcut semn să i-l las pe birou. Au trecut câteva ceasuri, când, din biroul Şefului, se auziră nişte strigăte: „Oh! OH! My GOD!” Am înlemnit. Mi-a citit hârtia! – mi-am zis. Am pus mâna pe telefon să îmi pregătesc „pila”…

Dar nu a fost nevoie. Au urmat nişte „YES! YES! YES!”, semn că îi plăcuse. M-a chemat mai târziu la el. După mirosul fin de parfum mi-am dat seama că primise o vizită inopinată şi discretă…

– Ascultă, bă, ce e asta?

– Ştiţi, ştirile…

– Ştiu, că nu sunt bou! Dar explică-mi şi mie, că nu ştiu ce e în capul tău. Uite: „În ediţia de mâine: „Catastrofă în jungla Amazoniană. Pe lângă nenumăratele cadavre de oameni şi pomi, industria de hârtie şi de mobilă internaţională va avea de suferit. Un nou crah la Bursă!” „Submarinul atomic care patrula paşnic prin Golf a scăpat o rachetă atomică. Din fericire, racheta a căzut pe locul de unde plecase.” „Cutremur catastrofal în zona Vrancei. Oprişan pierde câteva milioane, dar promite că se va reface rapid.” „Înţelegere secretă în spatele liberalilor. Preşedinte îl vrea pe Rege preşedinte, el mulţumindu-se cu postul de Prim Ministru – ereditar!” „Blat la meciul de popice. Ruşine arbitrilor! Echipa Măgura Sfărojeni a anunţat că la următoarea întâlnire va cere o echipă de arbitri internaţionali.” „Din culisele îmbogăţirii peste noapte ale domnişoarei Klara. Cum am făcut primul milion.” Detalii, mâine.

Am zâmbit mândru de ideea mea – dar zâmbetul mi s-a stins pe faţă.

– Bă! Că te legi de Oprişan, mi se rupe. Toţi ziariştii se leagă de el de-un deceniu, şi ce dacă? Că ruşii sau americanii se scufundă între ei, treaba lor. Că popicarii sunt nemulţumiţi – dar ce, eu sunt? Pădurile Amazoniei nu au decât să ardă cu totul – cu atât mai scump va fi lemnul din pădurea cumpărată de mine mai acum câţiva ani. Dar, de ce te legi de domnişoara Klara? Nu că m-ai supăra pe mine, dar poţi supăra alţi vreo câţiva, unii din ei cu boaşe de taur! (Ca să vezi!- mirosul de parfum din birou…) Să nu te mai prind cu elucubraţii de astea! Ce detalii poţi să dai mâine?

– Păi, până mâine cititorii uită. Mâine le dau alte dezvăluiri uluitoare…

– Când apare, trimite-l pe Gruzin la mine! Acum sunt ocupat.

Pe când ieşeam, Şefu dădea telefon la un amic de pe lângă Cotroceni. Conversaţia a început-o cu „Trăiască Regele!”…

 

 

 

Nick Sava – Suplimentul Ştiinţific din vol "Ucenicia unui jurnalist"

<span class="entry-title-primary">Nick Sava – Suplimentul Ştiinţific</span> <span class="entry-subtitle">din vol "Ucenicia unui jurnalist"</span>

 

Nick Sava – His Friend, acrylic on canavas 10×7

În dimineaţa asta Şefu’ ne-a chemat la o şedinţă fulger. Era puţin mai morocănos ca de obicei. Poate nu îi priise micul dejun, poate nu dormise acasă…

– Tirajul a fost redus, ne comunică el, încruntat – semn că îşi blama redactorii de aceast neajuns. A treia oară în jumătate de an! Patronul e supărat, a zis că ne dă afară pe toţi. Mai bine, cumpără un al doilea post de televiziune.

Toţi colegii mei mârâie. Vocea gruzinului, mai bărbată, se poate discerne:

– Nu a doua. Ar fi a patra…

– Încercaţi să-l înţelegeţi şi pe el, se milogi Şefu’. Toate s-au scumpit…

– Mie îmi spui?! explodă Şerbănescu, zis Făcăleţ . I se zicea aşa bănuit fiind că nevasta îi face educaţie utilizând ustensila folosită la preparatul mămăligii. În cazul lui Şerbănescu, mămăliga doar bolboroseşte… Nevasta cheltuie de trei ori mai mult decât anul trecut!

– Bine, bine, nu despre asta e vorba, luă Şefu frâiele şedinţei-fulger în mână. Trebuie să facem tot ce… să facem pe dracu în patru să readucem din nou cititorii înapoi!

– Cum, dacă patronii înmulţesc numărul de posturi TV? Îşi dau cu dreptul în stângul…

– Tu ce rânjeşti? mi se adresează Şefu. Doar nu era să îi pomenesc de pleonasm… aşa că inventez la iuţeală:

– Ştiţi? Ăăăă… Mă gâdeam la un supliment.

– Ştim. Bă maestre, bă specialistule (vocea devine o imitaţie relativ proastă a celei a lui Tomiţă din nu ştiu ce scheci), crezi că inventezi tu ziaristica? Ehei, probabil şi pe timpul lui Eminescu existau suplimente!

Ridic braţele, predându-mă. De unde era să ştiu eu că şi Poetul a apărut în suplimente? Omul cât trăieşte învaţă…

– Stai să-l ascultăm, îmi sare în apărare Nuţica. Am aflat mai târziu că şi ea propusese ideea unui supliment literar. Fără succes, desigur.

– Şi să-l mai ascultăm, ăi? zise veninos Piţurcă, domnul Vasilache, sportivul. Porecla îi vine nu de la contestatul antrenor, fost pomanagiu, ci de la o expresie folosită destul de des de autorul rubricii de sport: „şi tăt daţ jina pi ţurcă?” Evident, se referă la al doilea… hm, unul din sporturile naţionale. După fotbal, oină şi luat/dat şpaga…

– Aşa, aşa.. Ia vino bă cu propuneri concrete. Tot nu ai nimic de făcut…

M-am făcut că nu aud critica (destul de justificată), şi m-am apucat să schiţez câteva articole, am găsit pe undeva un rebus tematic, nişte „curiozităţi”, sfaturi practice… Îmi şi vedeam numele apărut în ziar: „Supliment tehnico-ştiinţific realizat de…” Vă dau nişte mostre de articole propuse.

***

PROODUŞII MACRO-MOLECULARI ROMÂNEŞTI, DE FAIMĂ MONDIALĂ

În ciuda batjocurii la adresa sinistrei şi a colectivului condus de ea, faimoşi în lumea chimiei de sinteză, cercetătorii rămaşi neîmpuşcaţi au fost răzbunaţi. Un produs românesc folosind cauciucul românesc de origine cu adevărat românească a impresionat prin fiabilitatea lui extraordinară.

Totul a pornit de la dorinţa, făcută deseori publică, a lui Trăian Bârzoi din satul Leuşteni, judeţul Vaslui, de a sări cu paraşuta. Şi-a vândut un petic de pământ şi cu banii respectivi, deşi nebăut în acea dimineaţă, a dat fuga la Clubul Paraşutist din apropiere. După câteva ore de instructaj şi câteva sărituri din turn, dl. Bârzoi a fost urcat în avionul (cam rablagit) al Clubului şi urcat în cer, de unde a efectuat primul salt cu paraşuta a vreunui sătean leuştenean.

Inspectorii încearcă să găsescă explicaţii dispariţiei (premature) a eroului. Încă nu s-au decis dacă a sărit cu rucsacul, a uitat să tragă de inel, sau nu ştia să numere până la zece. În schimb, la aflarea veştii că tenişii acestuia, made in Romania, supravieţuiseră uluitor, şeful laboratorului unde a fost cercetat cauciucul de sinteză românesc, şef de catedră la una din universităţile particulare, a declarat:

„Închipuiţi-vă uimirea şi bucuria noastră când am aflat despre accident. Tenişii domnului Bârzoi au fost găsiţi intacţi! Este prima confirmare mondială despre calitatea superioară a cauciucului românesc. Nu chiar totul făcut pe timpul comuniştilor şi de atunci încoace e de proastă calitate! Tenişii, dar şi produsele macro-moleculare româneşti, pot sta cu cinste alături de orice realizare cu faimă mondială. Ar trebui să scriem mai des despre astfel de realizări!”

PĂPUŞA GONFLABILĂ

Nu acelaşi lucru, din păcate, se poate spune despre un alt produs românesc, folosind cauciucul dovedit deja de foarte bună calitate: păpuşa gonflabilă.

Acum câteva seri, domnul Mircea Pandelache din Braşov, strada Printre Ziduri 17 bis, părăsit de nevasta – dusă, susţine el, „la muncă în Italia” -, şi-a cumpărat o păpuşă gonflabilă. Dar ieri a apărut cu ea sub braţ, dezumflat (şi dezumflată, sub formă de balot paralelipipedic), la oficiul ANPC (cunoscut sub terminologia populară de „protecţia consumatorului”), reclamând faptul că „una am plătit şi alta am primit”.

Din spusele domniei sale, păpuşa se încăpăţânează să piardă aer, astfel că din gabaritul rubensian (care îi aminteşte de constituţia consoartei plecate) ajunge, şi aici folosim imaginea poetică ad-hoc a dlui Pandelache, „o sfrijită de femeie-şnur, fără ţâţe fără cur, ca în revistele de modă”. Mai mult, păpuşa are obiceiul să scoată nişte sunete intraductibile, dar nicicum de femeie în orgasm, aşa cum fusese asigurat de vânzător că se va întâmpla. Pentru a demonstra temeinicia acuzaţiilor sale, dl. Pandelache a umflat păpuşa şi a trecut la o demonstraţie practică, concludentă. „Puteţi crede că o femeie scoate astfel de sunete?”a întrebat retoric, gâfâind, păgubaşul, întrebare la care nici măcar doamna Angelica, cu faţă de gospodină blajină, nu a avut replică. Membrii „protecţiei” au trebuit să îi dea dreptate, drept care s-au îndreptat cu toţii către sediul sex-shopului împricinat; acesta, nefiind departe de birou, păpuşa nu a mai fost dezumflată, atrăgând atenţia trecătorilor că „ceva se întâmplă”.

La magazinul „Viaţa în roz”, după ce a dovedit cu bonul că într-adevăr achiziţionase păpuşa din acel loc, domnul Pandelache a trecut la demonstrarea în faţa personalului (şi a câtorva clienţi) temeinicia afirmaţiilor lui. Pentru a se ajunge la o concluzie informată, a testat-o şi pe domnişoara Biju, chemată din vecini, care a scos cu totul altfel de sunete pe când mima orgasmul (fapt pentru care, mai târziu, domnul Sztibor, patronul magazinului, a folosit cuvinte mai puţin prieteneşti: „Isztenem, te curva. De ce îţi dau bani?! Nu puteai să te prefaci?” Domnişoara Biju a îngăimat doar: „Piszta, dar m-am prefăcut”…)

Constatând îndreptăţirea plângerii domnului Pandelache, comisia „apărării” a decis ca produsul numit „păpuşa gonflabilă” să fie înlocuit, plătindu-se părţii vătămate şi suma de 3000 lei pentru daune de tot felul. După îndelungi eforturi, dl. Pandelache s-a decis pe care din cele şase păpuşi aflate în stoc să o ia acasă. Toate pierdeau aer – mai puţin aceasta, care avea supapa stricată şi nu se mai putea dezumfla. „Nu-i nimic, îmi aminteşte de Lenuţa”, făcu el referire la nevasta plecată. A dat şi o declaraţie că nu va avea pretenţii mai târziu.

Aşa s-a terminat, fericit, întâmplarea. Membrii „apărării” s-au întors la birou, dl. Pandelache a plecut cu păpuşa rozalie sub braţ (spre bucuria puştimii din autobuz), patronul Piszta e pe cale să dea în judecată fabrica producătoare de păpuşi româneşti, doar domnişoara Biju a fost scandalizată. „E strigător la cer!” a afirmat ea, cu glas ridicat. „Capitalismul ăsta ne ia pâinea câştigată cinstit cu aceste surogate defecte. Nu, femeia româncă nu este ca aceste păpuşi de import, fabricate în ţară! Mă văd nevoită să schimb trotuarul, sunt sigură că voi găsi unul mai decent la Roma.”

MAŞINA DE DAT ŞUTURI ÎN CUR

Aseară, în prezenţa a numeroşi invitaţi, a avut loc lansarea în premieră mondială a unei realizări epocale a Institutului de Cercetare „Robotul Românesc” (ICRR), aflat în subordinea unuia din Ministere. Invenţia aparţine totuşi de domeniul „Educaţie”, după cum a declarat dl. dr. doc. Criastian Mândroiu în alocuţiunea de prezentare.

„Maşina de dat şuturi în cur, numită de noi STRC-4, este o invenţie sută la sută românească, cu scop educativ care, credem noi, va revoluţia sistemul. Gândiţi-vă numai: ea va fi tatăl care ne dojeneşte cu dragoste, profesorul care ne mustră cu intenţii din cele mai nobile, prietenul care ne sfătuieşte când greşim, şeful care ne admonestează îngăduitor, securistul care ne îndeamnă să jucăm un rol patriotic… Şi asta nu în gura mare, ştirbindu-ne reputaţia, creîndu-ne stres şi depresie – în scurt, făcându-ne de râs. Căci, cine nu greşeşte? Mai mult, acest ultim model, rodul a peste un deceniu de cercetare asiduă, are caracteristici psihologice: intervine înainte de a se face greşeala! O preîntâmpină – pentru a folosi un termen de specialitate. Cum? Uitaţi-vă. Mecanismul se prezintă ca un picioruş „din cel mai fin”, cum zicea… ăăă… – construit totuşi din cele mai tari aliaje cunoscute la acest moment -, în interiorul căruia se află parte din creierul electronic al robotului. Restul se găseşte în acest bocăncel (am folosit modelul bocancului infanteristului român din Primul Război Mondial, când se mergea mult pe jos! Mai puţin mirosul.). Ataşat de curea, pe sub taior sau frac, ori de câte ori e nevoie, va da un şut în cur. Se ştie că bătaia la cur suie mintea la cap – acesta a fost deviza noastră!

Maşina a fost testată cu succes asupra unui Parlamentar care s-a oferit voluntar, în schimbul unor avantaje substanţiale, experimentului. Într-adevăr, în ziua respectivă domnia sa nu a făcut nici o prostie! Nu a dormit, nu a citit ziarul, nu a votat când trebuia să respingă, nu a respins când trebuia să voteze, nu a dezlegat rebus, nu a citit ziarul, nu a vorbit la celular, nu a bârfit, nu a tropăit, nu a aclamat, nu a vorbit neîntrebat, nu a lipsit nemotivat – nici măcar nu a căutat motivaţii… E drept, seara nu a prea putut să stea pe fund, dar gândiţi-vă la reforma pe are o poate aduce STRC-4 în activitatea Parlamentului românesc! Dacă se aprobă folosirea robotului, desigur…”

După încheierea discursului, punctat deseori de aplauze din partea celor prezenţi (lucrători ai laboratorului, membri Institutului şi rudele acestora), s-a trecut la demonstraţia practică. Cu multă greutate a fost găsit un voluntar, dl Iosif Dudău din Dej, aflat întâmplător pe acolo, care pentru numai om mie de parai a acceptat să i se lege STeReCe-4-ul de curea. Dl. dr.doc. a apăsat pe un buton şi… nimic. A verificat totul din nou, a apăsat pe buton – nimic.

– Domnu… Dodă?

– Dudău, dar îmi puteţi spune Vică…

– Da, domnule Dudău, v-aţi gândit la ceva?

– Eu? Nuuuu. La nimica.

– Hehe, dacă nu vă gândiţi la ceva, e normal ca maşina să nu reacţioneze. Trebuie să vă gândiţi la ceva rău, imoral…

– Imoral? Ce-i aia?

– Ştiţi? că bateţi pe cineva. Îl daţi în judecată. Îl furaţi…

– Astea sunt imorale? Aşa gândesc de obicei…

Nimic.

– Te-ai gândit?

– M-am. Că am venit la Bucureşti să mă judec cu şogorul Toader pentru o limbă de pământ. Nu că ar fi a mea, dar de ce să fie a lui? Nu?

– Da. Dr. doc Măndroiu desface „bocancul” şi verifică circuitele, după care exlamă triumfător:

– A fost sabotată! Uitaţi aici, două fire sunt tăiate. Experimentul trebuie reluat altădată.

Aşa s-a terminat lansarea oficială pe piaţă a „Maşinii romaneşti de dat şuturi în cur”. Cârcotaşii au zis ulterior că era inevitabil să se termine aşa. „Doar o singură maşină de dat şuturi în cur , în întreaga lume, putea să nu le dea: maşina românească de dat şuturi în cur.” Sperăm că organele vor interveni împotriva acestei trădări şi discreditări a României! Şi vor găsi şi mâna vinovată a teroristului care a sabotat maşina.

Într-adevăr, aflăm că organele securităţii (nu ştim care din ele) s-au sesizat. Nu ştim dacă se vor lega de cârcotaşi, sau vor găsi mâna vinovată (poate e cea a Parlamentarului, care oricum are imunitate), dar s-au arătat interesaţi în cumpărarea invenţiei. Cum spunea, întrebat (neoficial), un ofiţer: „Da, prin reprogramare maşina poate da bocanci oriunde. Şi în burtă, şi în coaste, şi în gură… Da, domnule, vremurile s-au mai schimbat. Nu mai găseşti mulţi ofiţeri care să găsească plăcere în a da şuturi cu propriii lor bocanci.”

***

Şefu a citit tăcut şi tot mai încruntat proiectul meu. S-a adâncit în fotoliul din piele, privind la mine ca prin sticlă.

– Ştii, Şefu, am rostit mai mult să rup tăcerea grea, mai pot găsi câteva curiozităţi, sfaturi, câteva articole…

La aceste cuvinte privirea i-a devenit lamă, să mă radă şi alta nu.

– Curiozităţi. Ce să mai cauţi, măi maestre? Bă, mie nu îmi trebuie maşină ca să dau şuturi în dos! De ce mă provoci tot timpul? Te bazezi pe…? puse el degetul pe rană, coborând totuşi vocea.

Mi-a făcut semn să dispar şi m-am conformat. A fost ultima dată când am propus un Supliment Tehnico-Ştiinţific.

 

 

NICK SAVA- Marcela dă examen din ciclul Ucenicia unui jurnalist

<span class="entry-title-primary">NICK SAVA- Marcela dă examen</span> <span class="entry-subtitle">din ciclul Ucenicia unui jurnalist</span>

 

Marilena Murariu- „Natură moartă cu omagiu“

Marcela este o femeie înaltă, brunetă, cu părul adunat cel mai adesea într-un coc înalt. Faptul că poartă pantofi (sau sandale) cu tocuri înalte, butucănoase, o face să pară chiar mai înaltă. Este totuşi destul de masivă pentru a nu părea slăbănoagă. Trecută de mijlocul celui de-al treilea deceniu de viaţă, vorbăreaţă, o ştiu mai ales de pe hol. Stă pe treapta de sus a scărilor, mai tot timpul cu o ţigară în mînă, cu o cană de cafea – parcă, de negolit – alături. E adeptă a cafelei „americane”, are o cafetieră cu filtru care bolboreseşte, cu intermitenţă, toată ziua. Cei ce ies la o ţigară (şi, uneori, la cafeaua însoţitoare) găsesc în ea tovarăşă de sporovăieli. E la curent cu mai tot ce se întîmplă (mai ales cancanuri) – deci, unii colegi îşi găsesc în ea sursa de informaţii „pe surse”. Asta pentru că are o întreagă reţea de „cunoştinţe” cu care pălăvrăgeşte la mobil atunci cînd nu are tovarăşi la fumat. Eu o întîlnesc mai ales cînd trece pe la Şefu, ducîndu-i cafeluţa sau pentru a-i şopti vreo bîrfă la ureche.

Nu prea ştiu cu ce se ocupă Marcela. Odată, am aflat că este „operator IT”, ce-o fi însemnînd asta. Ştiam de „operatori PC”, dar lucrurile se mai schimbă… Are şi un spor de „tehnicitate” pentru asta – de „înaltă tehnicitate” aş zice, luîndu-mă după mărimea sporului. Mai are un spor pentru „mediu toxic” – am înţeles că ăla i se dă pentru „radiaţiile nocive” care ar veni de la calculator. Sau de la monitor? Ar trebui să i se dea pentru folosirea mobilului, am auzit că şi ăla ar avea nu ştiu ce unde nocive… E clar, petrece mult mai mult timp cu mobilul la ureche decît în faţa monitorului. Mai are un spor pentru „periculozitate” – pe ăsta nu îl înţelegeam deloc. Să fie pentru faptul că stătea în capul scărilor? Dacă ameţea, dacă i se făcea rău de la fumul de ţigară şi aburul de cafea şi cădea pe scări la vale? Dar nu – era pentru folosirea tastaturii. Cică are efecte dăunătoare asupra încheieturii, coloanei vertebrale… O fi! muncind mult, mult de tot, probabil chiar se poate întîmpla. Nu cu Marcela: ei nu-i place nici măcar să joace „biluţe” – e singura care nu poate fi văzută pe chaturi sau internet! -; deci, poate într-un mileniu, biata Marcela va avea degetele anchilozate…

Sigur, precis vorbeşte răutatea din mine, mi-am spus, sunt invidios că are un venit dublu decît al meu. Şi ce dacă? Are balta peşte, probabil, nu îi dau eu salariul. Probabil nici Şefu, de aceea se face că nu vede „munca” depusă de ea. Altfel e fată bună, chiar simpatică. Mai dă cîte o fugă, ne aduce covrigi calzi din colţ de la Paulus. Mie îmi oferă cîte o ţigară de cîte ori trec pe scări – deşi aflase încă de la început că mă lăsasem… E şi foarte descurcăreaţă, după cum se vede din jobul pe care şi-l aranjase. Îl aranjase şi pe bărbatu-său, şi el un tip simpatic, şofer pe „papucul” ziarului. Umblă mai tot timpul prin ţară, trimis ba de Şefu, ba de patron… Mă şi mir că Marcela nu explodează: „mai lăsaţi-mi bărbatul pe-acasă, c-am să-i uit şi moaca!”. Dar v-am spus, e fată bună.

Acum, a venit cam îngîndurată. Deşi nu intru prea des în vorbă cu ea, o întreb:

„Probleme?”
„Ei… nu… se rezolvă. Sper.” Se uită în jur – toţi sunt plecaţi. Oftează, probabil se întreabă dacă să se „deschidă” în faţa mea. Se hotărăşte: „Am de dat nişte examene!”
„Aha. De conducere?”
„Nu, dragă. Am carnet, oho… La facultate.”
„Da?” Devin curios. „Nu ştiam că eşti studentă.”
„Păi, sunt. Acum toate fufele au diplomă, eu de ce să nu am?”
„Credeam că şi tu ai… În IT, mai precis…”
„Nu, dragă. Am liceul. A trebuit să mă mărit rapid… Las’ că îţi spun alt’dată. Acum m-am hotărît să îmi iau licenţa. (fatalistă) Cine ştie ce se mai poate întîmpla? O diplomă prinde bine.”
„Mda. Toată lumea are diplomă…”
„Nu aşa am spus? Şi eu de ce să nu am? Aşa că m-am dus. Acum sunt în anul trei… Aproape. Am nişte restanţe.”
„Am înţeles.” Chiar, aşa se explica îngîndurarea ei. „Şi e greu?”
„Păi, nu e greu” rîse ea înveselită. „Ce, m-ai văzut lipsind de la servici?” Nu apuc să confirm că, într-adevăr, nu am văzut-o lipsind – decît cînd pleca după covrigi. Uneori lipsea toată dimineaţa… Continuă: „Nu face nimeni prezenţa, de ce să trec pe la facultate? Nu-i aşa?”

Ridic din umeri, uimit de logica ei. Chiar aşa. Mă mir că trece pe la ziar – nici aici nu se face prezenţa…

„Şi atunci, care e problema?”
„Eh, examenele sunt, totuşi, examene.”
„Totuşi?”
„Da, la ele trebuie să merg. În primul an era să o zbîrcesc…”
„N-ai învăţat?” am spus eu cu înţelegere.
„Cine naiba învaţă? Nu dragă, în vară e toată gaşca în păr! Nu poţi să faci nimic.”
„Nimic?”
„Ei, să copiezi. Sau să faci ochi dulci profesorului. Mai e uneori şi vreo mortăciune de babă de faţă!”
„Şi în toamnă se poate?”
„Oho! Cu o carte, o copiuţă, am trecut toate restanţele. Păcat că nu le poţi lăsa pe toate pe toamnă…” Pare cu adevărat tristă. „Aşa, am doar un şase la engleză! Auzi, tu…”

Nu apuc să zic ceva, apare Şefu. Marcela se ridică grăbită şi se repede în urma lui în birou. Apare după cîteva minute, surîzătoare.
„Se face!”
„Ce se face?”
„Se aranjează. Examenele. Despre ce vorbeam?”
„Păi, ce treabă are Şefu cu examenele tale? Te meditează?”
„Măi, uneori îmi pari atît de… neajutorat… Eşti un dulce! Te pup!” Înainte să dispară pe uşă, întoarce capul. Mă întreabă: „Pe unde ai umblat tu, toţi sunt aşa… neajutoraţi? Sau tu erai o excepţie?”

 A doua zi, se opreşte la biroul meu. E veselă. Se pare că îi cîştigasem încrederea,
„Văd că îţi merge bine” zic eu cam invidios. Şefu îmi tăiase iarăşi un articol. Nici nu ştiu pe ce iau banii… „Şi mă legam de biata fată”, gîndesc.
„Da. Ţi-am spus că s-a aranjat. Are Şefu o fufă,,, adică, o prietenă. Profă universitară. Ea m-a aranjat.”
„Aha. E profă la voi la facultate…”
„Ei, aş. De ce să fie? A dat şi ea un telefon în dreapta, unul în stînga… Să ştii de la mine,: telefonul e cea mai importantă invenţie a omului! Focul, roata… vax albina!”
Unde o fi auzit de roată?” mă întreb. „Ah, are patru, la maşină. Să îi spun?
„Chiar, la ce facultate eşti?”
„Studii americane”
„Ce-s alea?”
„Aoleo, nici atîta nu ştii? Despre americani. Cum trăiesc, cum se îmbracă, cum vorbesc…”
„Aha. Şi nu e greu?”
„Ţi-am spus, nici pe la şcoală nu trec! Ce ar fi greu? Nu i-am văzut în „Dallas”? Nu-i văd în „Tînăr şi neliniştit”? Ce trebuie mai mult? Mă descurc, să ştii. Am numai nouă şi zece!”

Mda…

„Deci, ai dat examen…” împing eu discuţia mai încolo. Eu habar nu aveam cine e ăla „tînăr” – şi „neliniştit” pe deasupra.
„A fost mai bine decît speram. Stai să vezi. Eu am mers la aia ca să îmi aranjez de proiect… proiectul de licenţă” specifică, zărind mirarea din ochii mei. „Îi spun care-i păsul. Nicio problemă, se rezolvă! zice ea. Ai venit exact unde trebuie! Am pentru tine un proiect foarte bun… Cît? o întreb eu. Păi, ăsta e de nouă. Doar cinci sute. Dar unul de zece? Ei, ăla e mai scump. Şapte – dar nu ai probleme! Ai zece pe diplomă! Cu încă trei, eşti şi masterant!”
Doamna aia vorbeşte numai în exclamaţii”, îmi zi eu. „Sau e Marcela foarte entuziastă…
„Masterand.”
„Da, cum zici. Masterant. Scump, dar face. I-am dat mia, da’ în vară am licenţa cu zece! Între timp mi-a aranjat şi la engleză….”
„Aha. Aveai restanţă?”
„Nu, draguţă. Aveam şase, nu ţi-am spus? Acum am nouă! Păi nu era de rîs, la americană şi eu doar cu şase? Să rămîn fără competenţe?
„Mda, la americană cam trebuie să ştii americăneşte. Credeam că ai învăţat din Iuingi…”
„Ei, pe naiba! Cine îi poate înţelege pe ăia? Jumătate mexicani…”
„Dar ştii engleza, nu?” încerc eu să mă conving.
„Aşa şi aşa. Cîteva cuvinte. Ganuri şi roze, Centura Fox – asta parcă e o vulpe, nu? Bruclin, Las Vegas…
„Sacramento” zic eu.
„Nu dragă, asta e în mexicană. O înjurătură – am auzit eu în filme. Ca un fel de Asta la vista, beibi.”
„Şi acum ai nouă…”
„Ei, o să mai învăţ, nu? M-a trecut şi la aitii, deşi nu ea îmi era profă. Dar se rezolvă…”
„Ah, da, la IT. Păi, trebuia, eşti operator IT.”
„Nu-i aşa? Să mai zică cineva ceva!”
„Eu nu am spus nimic…”
„Ştiu că nu. Tu eşti un dulce. Te pup, mă duc. Mi s-a făcut de-o ţigară.”
Mda. Şi eu am de lucru…

A doua zi m-am dus la Şefu.

„Şefu, ştii ce m-am gîndit? Ce ar fi să facem o ancheta despre fraudarea examenelor. Ştii, copieri, cumpărat de diplome…”
„Ştiu, ştiiiiiu. Mă, ţi-am mai spus: nu te mai gîndi, că te doare mintea! Aia trebuie menajată, dacă vrei să o ai pînă la adînci bătrîneţi. Nu vrei să ştii ce spune?…” (aici ridică ochii în tavan, dîndu-mi de înţeles că se referă la pila mea) „Mi se pare că şi el e profesor universitar… Hai, pa!”

Am ieşit. Cumva, înţelesesem că îmi spunea, mai voalat, „du-te dracului”…

Marcela a apărut cu o cafeluţă aburindă – precis a Şefului.
„Ţi-am spus că se rezolvă! Mi-era teamă de moarte de examenul ăsta. Auzisem că un prof din vechea gardă, un dobitoc, mai şi pică studenţi… Profa, prietena mea, îi dă telefon, apoi îmi zice: gata, se rezolvă. Te duci la el, ai un opt. Eu: că cîr, că mîr, că am auzit că e al dracului… I-am mai dat cinci sute. Cînd, aseară, mă sună: gata, ai trecut! Nu trebuie să mă mai duc! Mi-a pus nota în vară, să nu plătesc taxa pentru restanţă!”
„Cum, aşa, pe neve?”
„Nu-i aşa? Deja începusem să mă gîndesc: oare o să trebuiască să-i arăt bulanul boşorogului? Că ăştia e periculoşi, nu ştii cum reacţionează… Nici nu ştiam cum să fac, s-o întreb pe profă?”
„Păi, dacă zici că ţi-e prietenă…”
„Lasă, nu e bine ca prietenii să ştie toate cele, te are la mînă. Mă şi mir de ce ţi le spun ţie – probabil ştiu că eşti prea prost ca să profiţi…”
Mulţumesc pentru laudă”, am zis în gînd
„Da’ ştii la ce m-am gîndit? Fac cum zice profa. Îmi iau masterantul, apoi doctorantul – mă fac profă! Vaca aia a făcut un miar jumate de parai în doar două zile, doar de la mine. Şi era coadă la uşa ei! Avea un vraf de proiecte…”
„Vaca?” nu am înţeles eu.
„Profa, deh! O vacă, nici corp nu are, şi bătrînă pe deasupra, Nici să se îmbrace nu ştie! Cum o fi ajuns acolo? Că nu e mai deşteaptă ca mine!”
„Prietena…?” am strigat în urma ei. Dar nu m-a mai auzit, intrase la Şefu.

 

 

%d bloggers like this: